Este uluitor cât de puțin teatru se publică, în comparație cu proza și poezia. Și totuşi, nu atât de uluitor dacă ne aducem aminte că dramaturgilor români le sunt preferați net cei străini, care „dau mai bine”. Mai există impedimentul neacceptării de către teatre, în repertoriu, a pieselor deja publicate. O captivantă aberație, căci câṭi potenṭiali spectatori s-ar pierde aṣa? Carmen Dominte este o autoare complexă, care a migrat treptat ṣi nu definitiv dinspre poezie și proză înspre teatru. Pe lângă aceste preocupări, ea mai practică anumite activități complicate, rafinate și chiar periculoase: universitatea, pianul și echitația. Plecând de la aceste premise, ne putem gândi foarte lejer că teatrul ei va fi elegant, dar convențional. Într-adevăr, scriitoarea a obținut premii în mai multe direcții literare, dar mai cu seamă pentru teatrul de copii.
Teatrul parlamentar
Cu atât mai mare va fi surpriza lecturii volumului Orașul de nisip, Tracus Arte. Așa cum nu mă așteptam, laturile argotice, hiperrealiste și adolescentine, ies la iveală în piesa omonimă, care se desfășoară într-o „clădire dezafectată”. Indicațiile scenice sunt minimale, așa cum se cade în teatrul contemporan, unde regizorul negociază și renegociază totul cu dramaturgul. Acestea pot fi suplinite de onomastică. De exemplu, personajele primei piese se numesc Elvis și Rafael, deși ei funcționează ca hingheri. Vorbirea în mă și bă este mai frecventă decât în Parlament. După care, exotismul onomastic se revarsă în pitoresc de mahala: „Bă, ascultă la mine, potaia aia se fute acum ca o cățea”. Normal ar fi ca această violență verbală să frizeze sarcasmul, însă fibra „subțire” a autoarei se face simțită în ironie. Iată birocrația autoglorificată: „Proces verbal întocmit astăzi doisprezece septembrie 1983 cu privire la ședința de comitet din cadrul secției de matrițe de la fabrica de încălțăminte și calapoade”.
În contrapunct, mereu vom găsi la Carmen Dominte visarea și iluzionarea, compensație a decorului deprimant: Rafael: „Bă, se făcea că totul se transformase-n nisip: casele, pomii, mașinile, blocurile, oamenii, copiii, câinii, vrăbiile, terasele, porumbeii, statuile; bă, totul, mă-nțelegi? Totul era nisip”. Bine, aici e vorba despre alegoria transparentă a instabilității, a lipsei de fundament a lumii pentru niște tineri lipsiți de repere, dar buni în fond. (Rugămintea e să fiți răbdători cu nesincronizările mele: scriu, totuși, în tipul unei zdrobitoare ședințe universitare. Măcar asta e partea bună a universității în comparație cu corporația ori administrația: în ședințe, poate omul desfășura activități paralele, cu adevărat importante).
Altă minipiesă, Natură moartă cu peisaj, are loc în curtea unei școli de cartier unde portarul se luptă cu recuzita: „Pizda mamii ei de țeavă…îmi bag picioarele în gâtul ei puturos”, cât și cu aspectul profesional: „mă cac în ea de barbă…ce s-o mai rad dacă iar crește”. Iată avantajul teatrului publicat: limbajul se poate simți în largul lui, când este cazul (dar am văzut şi destule piese în care actorilor li se permitea să fie spurcați la gură cât încape – deși parcă s-a mai domolit tendința aceasta veristă)!
Când intră în scenă puștii veniți să pleoștească un graffiti pe zidul școlii, inocența lingvistică nu prinde nici atunci rol în distribuție:
Doro: „Tu ai pipota moale ca elasticul”.
Felix: „Pe mă-ta să ți-o desenezi în baie, să te holbezi la ea când te caci”.
Portretul adolescentului în societatea post-industrială este completat cu amenințări criminale și cu exprimări argotice în vogă:
Doro: „Acum e la modă să fii dereglat sexual. Când vrei să ne dereglăm?”.
Oricât de dereglate ar fi noile generații, încărcătura de teribilism declanșează efecte comice. Dacă Cioran era dezamăgit că a avut succes la liceeni, în zilele noastre ar fi și mai nefericit, căci sinuciderea e la mare modă:
„Doro: Dar eu vreau să mă sinucid, sunt prea tânăr ca să mai trăiesc.
Felix: What’s the point?
Doro: Pointul e că nu e niciun point”.
Autoarea folosește abil paradoxul și clișeele verbale sau gestuale pentru a reliefa caractere și mentalități. Abordarea este behavioristă, din exterior spre interior, și funcționează perfect: nu e deloc nevoie de indicații regizorale elaborate. Referitor la graffiti, Felix scandează: „Vino mamă să mă vezi, cum pe zid trag linii verzi”.
Când apar regretele pentru uciderea portarului de la instituția vandalizată, Felix reacționează jmecherește: „Ți s-a bulit softu’, frate!”. În spatele acestor grozăveli, autoarea învăluie întrebări despre stări de lucruri grave, o temă constantă fiind decăderea umanității ca specie.
Ironia ospitalieră
O abordare camusiană se încearcă în Fotografii cu Mickey Mouse, în care personajele sunt Sisif fericit și Sisif îndurerat, iar decorul o poartă imensă. Dacă existențialismul decretase că existența precede esența, în piesa de față sistemul impune donarea esenței la centrele de colectare. În special memoria afectivă este vizată. Sisif fericit apare ca spălat pe creier, golit de atașamente firești, în timp ce Sisif îndurerat este un sentimental: „mie îmi place să-mi beau cafeaua în fiecare dimineață în cana mamei, pentru că mâinile ei au ținut-o de nenumărate ori, să mă uit la televizor din fotoliul bunicului, pentru că acolo își ținea bunicul cărțile de istorie, să îmi strâng mărunțisul în pușculița pe care mi-a dăruit-o bunica atunci când am împlinit cinci ani, să port ramele de ochelari ale tatălui pentru că de câte ori mă privesc în oglindă, am impresia că mă uit la el și aș putea continua așa cu fiecare obiect din casă”. Obiectele, așadar, dobândesc funcție spirituală dacă au vechime. Doar obiectele noi sunt descărcate de stil şi perisabile, încurajând consumismul.
Titlurile pieselor lui Carmen Dominte reprezintă o antiteză sau chiar un oximoron la adresa conținutului. De exemplu, exuberantul titlu Viva la vida este o minipiesă cu un singur personaj, Vasi, tot el completând decorul scenei inițial goale. Un personaj nevăzut, dar auzit, este mama, ruinată fizic după plecarea soțului.
În stil beckettian, Vasi se filmează în timp ce își condamnă tatăl care și-a abandonat familia cu mult timp în urmă: „Dragă tată… sau cum să-ți spun? (se întoarce cu fața) Bă, ieri am primit scrisoarea de la tine, ce te-a apucat, mă, să ne scrii? Futu-ți geana mă-tii… tocmai ieri, când a fost prima zi în care nu m-am mai smiorcăit ca un rahat”. Vasi recurge la tehnici beckettiene, întâlnite în Krapp’s Last Tape și în Play. Astfel, „el ține între mâini obiectivul ca pe un chip”, ori variază unghiul de filmare, ca la Tarkovski: „Vasi împinge cu o mână camera de filmat încât acum camera filmează podeaua”.
Întreaga piesă este un joc între duritate și sensibilitate. Sub aparența durului se ascunde un suflet rănit. Tatăl plecat a fost violent și laș, dar fiul abandonat nu poate să nu-l iubească, sau să îl invoce ca model idealizat. Discuția cu tatăl fictiv funcționează ca un jurnal justificator. De exemplu, experiența sexuală cu o virgină: „eu i-am spus că dacă stă cuminte, termin repede și n-o s-o doară deloc, da nebuna, nu…că ea e virgină, că o s-o bată mama ei dacă află, că n-a crezut că o să-i fac așa ceva, că ce-o să facă ea acum… apoi a băgat texte d-alea grețoase rău, cu sentimentele și cu iubirea, de mă uitam prostit la ea și parcă vorbea chineză, frate… mamă, ce-mi venea s-o omor atunci… mă piș pe iubirea ei de tută proastă, ce-mi pasă mie că era virgină… că doar ea singură a vrut-o, cu gurița ei dată tare cu ruj mov, a zis să mergem la subsol, că e mai răcoare și nu ne vede nimeni”. Vasi nu e o brută, însă nu suportă ipocrizia și neasumarea deciziilor luate.
Arhetipuri de pe scară
Adam și Eva îi are ca protagoniști pe soții Bălănescu, interogați de o reporteriță în decorul lor casnic, decupat parcă din kitchen sink drama: „o sufragerie banală la etajul patru dintr-un bloc de la periferie”. Incipitul este relevant pentru mica burghezie: „Să nu-mi spargeți vitrina”. Subiectul senzațional este atacul de cord suferit de Adam Bălănescu în urma consumului de pastile Extasy. În pofida decorurilor minimaliste, Carmen Dominte nu a uitat niciodată să-și stârnească publicul cu situații senzaționaliste, adică cu un senzațional caraghios. Caraghioslâcul rezultă din deviațiile aberante de la subiect. De pildă, soțul se întoarce de la cutia poștală cu două plicuri, dintre care unul conţine o reclamă la o excursie ieftină în Bulgaria. Replicile se încrucișează surprinzător:
„REPORTER: V-ați gândit să mergeți în acea excursie?
EVA: De gândit ne-am gândit…da’ a trebuit să renunțăm. Știți, eu am rău de autocar, mă ia cu leșin de la stomac.
REPORTER: N-ați încercat să sugeți o lămâie? Vă ia greața cu mâna.
EVA: La vârsta mea, frumos mi-ar șade să ling o lămâie pe șezlong, la plajă”.
Eva, totuși, are ceva de Coană Chirița. I-ar fi plăcut să se ducă în Bulgaria ca să se poată lăuda că a trecut și ea granița. I-ar fi „crescut box-office-ul” pe scară…
Carmen Dominte se anunṭă a fi un dramaturg cu resurse nebănuite ṣi cu un viitor cert. Ca pe vremea Daciei literare, avem nevoie de piese româneṣti.
Felix NICOLAU
