Joi, 10 ianuarie 2013, ora 12:00, la sediul Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, criticul şi istoricul literar Ion Simuţ va vorbi despre “Destinul istoriei literare”. Dezbaterea va avea ca punct de plecare cartea sa “Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară”, apărută la Editura Academiei Române.
“Ignorând sau minimalizând contextul actual, cineva convins că nu s-a schimbat mare lucru poate da un răspuns simplu la această întrebare, zeflemitor în banalitatea lui, dar îndreptăţit în principiu: istoria literară poate face azi ceea ce a făcut şi ieri –, adică să dea biografii, monografii ale operelor, sinteze de istoria literaturii, documente de epocă, revizuiri ale unor interpretări, opinii şi prejudecăţi etc., pe scurt: rescrieri ale trecutului literar în funcţie de o nouă viziune, mai deschisă, mai liberă, altfel argumentată. Nu am face în acest mod decât să dăm curs părerii lui Mihai Ralea despre critica literară, extinzând-o: istoria literară îşi justifică existenţa în măsura în care este creatoare de puncte de vedere noi în raport cu o biografie, o operă sau o epocă literară ori chiar cu întreaga tradiţie a domeniului în cazul istoriilor literaturii. Într-adevăr, menirea principală a istoriei literare nu s-a schimbat, ea constând în gestionarea şi transmiterea valorilor unei tradiţii cu o configuraţie mobilă, în funcţie de perspectiva actualităţii şi de interesele ei culturale.
Şi, totuşi, nu traversăm o criză a istoriei literare? Chiar nu s-a schimbat nimic în statutul acesteia, în obligaţiile ei faţă de trecut şi în relaţiile cu publicul? Evident că lucrurile sunt mult schimbate: nici tradiţia nu mai e aceeaşi, nici publicul nu mai e acelaşi ca în urmă cu zece-douăzeci de ani.
Dacă toată lumea e în criză, dacă literatura e în criză, atunci şi istoria literară e în criză. Nu avem motive (optimiste sau conservatoare) să credem sau să sperăm că nu e aşa, că nu s-a întâmplat nimic perturbator în crearea, difuzarea, receptarea şi interpretarea literaturii române şi a tradiţiilor ei.
[…]
Câte ceva sparge, totuşi, monotonia şi înfruntă inerţiile de receptare. De pildă, sinteza de istorie a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, din 2008. Sau scandalul publicistic legat de dosarele de Securitate ale scriitorilor. Anumite întrebări preocupă mai mult decât altele. Cine sunt scriitorii cei mai importanţi din perioada comunistă sau din perioada postdecembristă? Care sunt scriitorii persecutaţi în regimul comunist? Care sunt scriitorii care au colaborat cu Securitatea? Răspunsurile nu sunt simple enunţuri, ci discursuri critice ample. Dacă ne orientăm după acest indicator, observăm că două zone sau subiecte de istorie literară sunt cele mai sensibile în percepţia publică mai largă: canonul estetic al literaturii şi biografia politică a scriitorilor. Cum poate ieşi din criză istoria literară? Aparent simplu: luând în seamă aceşti indicatori, folosind aceste căi de salvare sau aceste culoare de interes – canonul şi politicul.
[…]
Memorie activă a unei tradiţii naţionale, istoria literară este conştiinţa critică a unui patrimoniu de valori, nu doar gestionarul pasiv al unei arhive, al unui inventar de documente sau al unei biblioteci moarte. Pe aceste linii de forţă, istoria literară nu este niciodată epuizată, nu ar trebui să fie niciodată în criză.
[…]
Critica literară înregistrează valorile vitale sau (după caz) agonizante ale prezentului. Istoria literară verifică păstrarea reperelor, a valorilor şi a funcţiilor vitale ale tradiţiei naţionale. Criza istorismului se acutizează prin ofensiva globalizării. Dar, dacă păstrarea şi promovarea identităţii naţionale contează, atunci şi istoria literară contează, având de îndeplinit o misiune nobilă, dificilă şi niciodată epuizată – sau, eventual, epuizată odată cu sfârşitul naţiunii.
Ca şi speranţa, istoria literară moare ultima. Are de îndeplinit misiunea unei rezistenţe culturale la uniformizare în bătălia de supravieţuire a literaturii, în contextul unei deculturalizări deprimante a vieţii sociale şi politice. E prea mult spus? E prea patetic? Nu ştiu. Dar cred în viitorul literaturii şi, odată cu supravieţuirea ei, în viitorul istoriei literare.” (din argumentul volumului Vămile posterităţii)
