Daniela Şontică este un instrumentist care îşi desăvârşeşte arta prin exerciţii de stil constante. Ca în cazul oricărui virtuoso, e important să îi urmăreşti nuanţele din frazare în ”Iubita cu nume de profet”, Editura Tracus Arte, 2014. Scopul scriitoarei este nu atât să inoveze, cât să îşi exprime sensibilitatea şi imaginaţia – ambele romantice şi religioase – în forme poetice cât mai rafinate. Poeta iubeşte poeticitatea, dar cum vieţuieşte într-un mediu populat cu poeţi contemporani, ea nu cade în desuetudine stilistică. Redactor-şef la ziarul ”Lumina”, ea diriguie şi ”Suplimentul cultural” al ziarului cu pricina. Reuşita de a înnobila publicaţia Patriarhiei cu un astfel de ”Supliment” îi aparţine în întregime.
Mai întâi, poeta compune poveşti, dar mai mult în sensul feericului decât în cel al epicului: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi/ […]/ De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare” (”Poveste de pe strada mea”). Legăturile cu urâtul, dereglările şi înceţoşările schizoide ale artei contemporane sunt puţine, dar asta nu înseamnă că sufletul romantic al poetei pulsează poetic doar de prin livezi. Nu sămănătorism este aici, ci romantism profund şi deschis către actual: „în ultima vreme coplărimea din Lunca Dunării/ pleca la scăldat cu sentimentul/ că scrisorile noastre/ erau bune de făcut pluta,/ unii chiar le credeau gumă de mestecat sau bilete de intrare la film” (”Trupa mea de artificii”). Simţul generării de limbă nouă se împleteşte excelent cu tandreţea rememorărilor biografice.
Thriller feeric
Feminitatea onirică este coloana vertebrală a volumului: „Mărite rege-grădinar,/ visul tău se tâlcuieşte aşa:/ femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,/ florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată”. Uneori delicateţea în această direcţie egalează paginile de tinereţe ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Suavitatea şi gentileţea sunt văluri peste durităţi şi imagini absurde. Efectul este unul de feerie cu fundal muzical de thriller: „în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,/ îi aşază în tabachera de aramă,/ îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,/ întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa/ cu mulţi copii/ bărbatul i-a plecat de mult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere” (”Femeia cu palma oglindă”).
Cu cât se păşeşte mai adânc în lectură, cu atât se străvede durerea nostalgică elegant fardată. Şontică şi-a asimilat lecţia din ”Decăderea minciunii”, eseul lui Oscar Wilde: arta nu trebuie să fie sinceră; autenticitatea ei decurge din refracţie, sugestie şi simbol. Poetizările stoice alternează cu paradisurile sustenabile: „Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezile neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege” (”Iar oamenii”). Uneori aceste paradisuri chiar repercutează frumuseţi ce nu se află la îndemâna oricui, paradisuri nedemocratice: „Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,/ i-am ierta,/ am coborî din lume/ şi am vâsli la nesfârşit/ în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi” (”Argint moale”).
Artistă de excepţie este Daniela Şontică atunci când îi reuşesc metaforele. Toată înstrunarea ei tinde către metaforă, sărind, din fericire, peste celelalte figuri de stil. Ca o sirenă delfică, ea îşi toarce cântecul şi când nu te aştepţi intonează o arie care te face să dai drumul la catarg si să te arunci în valuri: „Rămâi o vreme,/ din privirea ta enormă/ să-mi croiesc rochii” (”Revedere”).
Felix NICOLAU
