In memoriam Cezar Ivănescu. Dialoguri cu Angela Baciu

Pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro am primit, de la scriitoarea Angela Baciu, o serie de dialoguri cu Cezar Ivănescu (6 august 1941 + 24 aprilie 2008). Le publicăm, mai jos, în memoria scriitorului care luni, 6 august 2012, ar fi împlinit 71 de ani.

CEZAR  IVĂNESCU
I

MOTTO:

„Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze.”

„… M-am simţit obligat să scriu despre Preda aşa cum l-am cunoscut eu, cu toate că ştiu că o să trezesc anumite antipatii.”

Aş vrea să încep cu o întrebare pe care o consider foarte importantă: ce-l mai poate determina astăzi pe un scriitor sau om de ştiinţă să muncească ani de zile pentru o carte?

Întrebarea are o tentă dramatică, firească, cred eu, dar s-a depăşit totuşi acel moment postdecembrist destul de nefast pentru scriitori, pentru autorii de cărţi, în general, în România. Şi pentru că suntem acum într-o situaţie de echilibru şi de reaşezare a lucrurilor, eu cred că un autor, la ora de faţă, poate lucra liniştit, mai ales că a apărut şi noua lege a drepturilor de autor, care reglementează drepturile acestuia. Au apărut şi editori puternici, interesaţi de autori de valoare din România, gândindu-se că un autor în viaţă nu îţi aduce întotdeauna beneficii. Dar trebuie să te gân­deşti la faptul că opera, odată tipărită şi deţinându-i copyright-ul, în timp îţi poate aduce ceva beneficii. Îţi dau un sin­gur exemplu: Cioran. Cioran, în Franţa, a fost tipărit permanent de Gallimard, în tiraje foarte mici; dincolo de gloria lui universală, nu se ştie ce mari beneficii aducea Gallimard-ului. În schimb, acum se vede foarte bine, Cioran a devenit un autor universal, a început să fie tradus în toate limbile din lume, în toate marile culturi, în ediţii complete, şi prin aceste apariţii se scot înzecit toţi banii pe care editura i-a dat o viaţă întreagă lui Cioran ca să-şi poată scrie liniştit opera. Sper că o asemenea politică să ghideze şi nişte editori inteligenţi de la noi, astfel încât autorul român să nu-şi mai pună aceste probleme, ştiu eu, sfâşietoare, apropo de rostul şi întemeierea actului său creator.

Aţi luat o serie de premii, aţi publicat numeroase cărţi valoroase; care consideraţi că este starea poeziei actuale?

Starea poeziei actuale la români este bună, în sensul că sunt nişte generaţii puternice, dacă e să le delimităm, sunt aproximativ patru-cinci generaţii creatoare cu forţă la ora actuală, autori care dau cărţi, de la generaţia lui Nichita Stănescu şi până la generaţia nouăzecistă, din care faci şi tu parte. Avem reprezentanţi foarte buni, autori foarte dotaţi, care tipăresc şi, din acest punct de vedere, strict, lucrurile stau bine cu poezia. Acum se întâmplă altceva: noi, românii, n-am ştiut niciodată să ne punem în valoare autorii, poeţii români. Pot afirma că marele roman sau marea proză se scrie în America de Sud şi marea poezie din lume se scrie în Estul Europei, adică în partea asta a Balcanilor – România, Iugos­la­via ş.a. m.d.

Dar nu prea avem posibilitatea şi inteligenţa să ne punem în valoare autorii importanţi pe care îi avem.

Sigur, starea poeziei acum este bună, dar ar fi foarte important să găsim nişte modalităţi, adică manifestări oficiale, internaţionale, premii, care să lanseze şi să pună în valoare autorii. În orice caz, vreau să spun că am fost impresionat astă-toamnă când am făcut călătoria la Paris. La Cen­trul Cultural Român, francezii nu erau foarte încântaţi de poezia ro­mâ­nească, de climatul creator din România. Dovezile vor fi în cu­rând palpabile, în sensul că va apărea în Franţa o antologie de poezie românească – comandă a Statului Francez, antologie reali­zată de colegul meu de generaţie şi un foarte bun prieten Gheorghe Astaloş.

De asemenea, un important intelectual şi poet francez actual, Michel Camus, intenţionează să dea drumul la o colecţie specială de poezie românească. Deci poezia românească începe să fie aşezată la adevărata ei valoare; eu, o repet, cu riscul de a deveni patetic, cred că este una dintre cele mai mari care s-au scris în acest secol în lume, poezia românească de după război.

Cum credeţi că ar trebui să se procedeze, pentru ca revistele de cultură să nu mai trăiască înfricoşate de ziua de mâine?

Revistele de cultură din România au o situaţie destul de încurcată la ora actuală, unele fiind susţinute (finanţate) de Uniunea Scriitorilor, altele de Ministerul Culturii. Sigur că la români a rămas obişnuinţa de a citi revistele de cultură şi de a se interesa de ele, dar până la urmă, pentru că ştim că ele nu aduc nici un fel de profit, se va ajunge şi la noi în situaţia din Occident. Adică, o revistă de cultură ca să poată rezista trebuie să fie susţinută foarte clar de o instituţie sau de un patron foarte puternic, un trust de presă, televiziune, de o editură puternică ş.a. m.d.

Cred că nu trebuie să mai ascultăm de un canon de tip comunist, adică revistele de cultură trebuie subvenţionate numai de stat. Dar e bine să se reţină acest lucru şi e foarte înţelept că mi-ai pus această întrebare, pentru că românul este omul care citeşte mult, dar pe lângă cărţi el vrea să mai citească şi o revistă culturală, să abandoneze presa aceasta de scandal, controversată, şi în acest sens, ca şi revista „Porto-Franco”, la care scrii şi tu, revistele sunt necesare la ora actuală. Însă nu ştiu câte dintre ele vor supravieţui, dar sunt semne bune că mulţi oameni care au câştigat şi câştigă din cul­tură sunt dispuşi să reinvestească, în continuare, în cultură. Exis­tă totuşi anumite reviste importante, fapt ce mă bucură foarte tare, o revistă permanentă ce apare la Satu-Mare, numită „Poesis”, o revistă ce apare la Iaşi, de format: „Secolul XX”, numită „Poe­zia”, condusă de Cassian Maria Spiridon şi în curând, altă revistă de poezie ce va apărea la Piatra Neamţ, tipărită de Daniel Corbu.

Aşadar daţi totuşi şanse revistelor de cultură?

Dau şanse, în sensul că românii, care sunt realişti, au reuşit şi reuşesc să câştige din tipărirea unor cărţi şi au rămas cu acest orgoliu de a ajuta la tipărirea unor reviste frumoase, bine scrise, şi care să însemne ceva pentru cultura românească, căci revistele reprezintă enorm de mult o epocă, dincolo de cărţi şi autori.

Luna martie este luna în care, din nefericire, un mare poet şi un bun prieten din generaţia Dumneavoastră, Ioanid Romanescu, prieten şi al poeţilor gălăţeni, a trecut în nemurire. Cum vă simţeaţi lângă omul şi artistul Ioanid Romanescu?

Eu v-aş povesti foarte multe, începând de la o mică istorie trăită. Cu puţin timp înainte de moartea lui Ioanid, am fost la Iaşi. Înainte de venirea mea, poetul Lucian Vasiliu, care îl vizitase pe Ioanid acasă şi îl prinsese într-un moment bun, ca să spun aşa, au discutat şi chiar i-a cântat lui Lucian câteva piese dragi lui, la pian. Dar ceea ce m-a determinat să-l vizitez pe prietenul meu, atunci, în agonie, a fost ceea ce mi-a povestit Lucian, anume că în discuţia cu Ioanid revenea ca un lait-motiv o frază: „… ei, adevăraţii nebuni ai generaţiei noastre am fost eu şi cu Cezar Ivănescu, nebuni autentici…”. El se referea la următorul lucru: noi doi ne cunoaştem şi am fost prieteni din copilărie, şcoală, studenţie.

Este adevărat, poate mai mult chiar decât mine, Ioanid a fost un personaj care a trăit fără nici un fel de prudenţă, a fost un om care s-a risipit într-un mod tragic în existenţă, i-a plăcut să se epuizeze, a călătorit în multe locuri, a avut multe slujbe, neveste, iubite, a scris imens şi ar fi vrut să mai facă şi altele, dar nu a avut timp. Eu am ţinut foarte mult la el, ne-au legat multe şi, pentru că este vorba de Galaţi, pot să spun că o frumoasă amintire este de la Festivalul de poezie „Baladele Dunării”, nu mai ştiu exact în ce an, 1980 şi ceva. Ştiu că după câţiva ani ai luat tu Marele Premiu, deci spuneam că atunci, eram în juriu împreună cu Ioanid, într-o iarnă teribilă şi după jurizare urma să susţinem nişte recitaluri poetice.

Eu cu Ioanid am urcat pe scenă şi am făcut un spectacol la două microfoane, atunci Ioanid a amintit că într-o anumită perioadă şi el şi eu am făcut box, că nu am urcat pe ring niciodată împreună şi că atunci aveam ocazia, şi aşa am început un recital de poezie, el citind, eu cântând, şi realmente am adus sala într-o stare de delir. A fost un moment unic şi uluitor, pe care nu am putut să-l uit. El era genul neprevăzut şi un mare generos… Datoria noastră acum este să-l edităm, să apară nişte poezii din antologia lui, sau inedite, care să-i facă o anumită dreptate pe care nu prea i-au făcut nici critica literară, nici contemporanii.

S-au împlinit 115 ani de la naşterea lui Octavian Goga (1 aprilie 1881 – stil nou, Răşinari, Sibiu). Aniversarea ne oferă prilejul de a vorbi despre actualitatea unui poet foarte popular atât pe plan cultural, cât şi pe plan politic (a fost preşedintele Partidului Naţional Creştin, ministru, prim-ministru alături de profesorul ieşean A.C. Cuza). Cum îl citiţi azi pe Octavian Goga, poet-publicist-politician? Cum credeţi că va fi receptat mâine?

Octavian Goga are, în opinia mea, o situaţie privilegiată, care n-ar trebui să dea idei proaste; a venit într-un moment istoric foarte bun. Nu e uşor să fii un poet profetic al neamului tău şi profeţiile să ţi se împlinească chiar pe parcursul vieţii.

Poezia lui Goga a avut o mare rezonanţă în epocă şi ar fi foarte greu ca cineva să-şi ia ca exemplu pe Goga, căci poezia lui Goga e foarte grea şi cred că cine ar încerca o asemenea poezie ar da un fiasco.

La ce lucraţi în prezent şi ce planuri aveţi?

Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze. Am avut mereu o viziune despre poezie cu totul ieşită din comun (la 19 ani am scris prima piesă de teatru).

Acum încerc să-mi recreez imaginea despre mine, ceea ce ar fi trebuit să fac acum 30 de ani. Eu consider că un poet poate să înceapă să scrie şi să publice şi la 50-60 de ani. Acum vreau să-mi reeditez cărţile însoţite de discuri. La Editura „Nemira” voi publica o antologie de poezie clasică însoţită de un compact disc.

De asemenea, vreau să-mi adun toate manuscrisele care au apărut, fie cenzurate, mutilate sau pe fragmente. Cred că acesta este pariul meu cu viaţa de la vârsta asta, dacă Dumnezeu mă va ajuta, sper să îmi pun în ordine lucrările. Şi mai aştept o carte pe care mi-ar plăcea s-o lansez şi la Galaţi, o carte despre Marin Preda. Pentru că s-au inventat tot felul de poveşti la un mod absolut neobrăzat şi s-au creat atâtea scenarii, m-am simţit obligat să scriu despre Preda aşa cum l-am cunoscut eu, cu toate că ştiu că o să trezesc anumite antipatii.

Faceţi portretul artistului în zodia Leului.

Se spune că Leul este foarte tolerant. La casa de creaţie Mogoşoaia, când ne adunam toţi „Leii” – Marin Preda, Mazilu, eu – ne simţeam foarte bine, tocmai pentru faptul că ne toleram unii pe ceilalţi şi ştiam să privim valorile. Chiar Fănuş Neagu, când vroia să se amuze pe seama noastră, spunea: „… V-aţi găsit voi, genialii…”. Din zodia mea consider că este adevărată acea toleranţă faţă de oameni şi mai ales faţă de artişti. Am avut mereu generozitatea să recunosc talentul şi mai ales marile şi tinerele talente. Îmi aduc aminte, în anii ’80, am publicat o carte Despre discipoli şi pot spune că mereu m-am simţit mult mai bine între cei tineri şi am posibilitatea acum să rivalizez cu alte generaţii.

Cum şi când scrie poetul Cezar Ivănescu?

Am să vă spun un lucru foarte sincer: anul acesta aş vrea să stau mai mult acasă, să scriu; mă gândesc la faptul că sunt un om care scrie şi trebuie să-şi pună în ordine manuscrisele.

Acum scriu tot timpul, dar îmi este foarte bine dacă îmi creez o anumită atmosferă, un acompaniament muzical. Şi acum îţi voi spune un lucru pe care l-am mai spus şi la Iaşi: cred că o să fiu obligat să mă mai reîncarnez o dată pentru că nu o să am timp să fac tot ceea ce mi-am propus.

Eu nu am fost întrutotul literat, ci şi muzician. Dar ca un fel de cenzură transcendentă, de fiecare dată când am vrut să mă apuc de muzică, mi s-a întâmplat ceva. Şi, aşa, am simţit că în existenţa asta nu voi putea să-mi duc până la capăt şi calităţile mele de muzician.

CEZAR  IVĂNESCU
II

MOTTO:

„Regret TOTUL, pentru ca astăzi aş şti să mă port mai înţelept, mai bun, mai diplomat.”

„Când eşti tânăr ai impresia că prilejurile vor fi nenumărate în viaţă.”

„Prieteniile, abia după ce au trecut, sau au dispărut, începi să le descoperi adevăratul gust, şi adevărata valoare: unicitatea.”

„Cu Marin Preda consider că am realizat marea prietenie literară a vieţii mele… Preda era un maestru al literaturii române, impus, recunoscut ca atare şi a putut să-mi ofere cam ceea ce a oferit Sadoveanu lui Labiş, adică o mare protecţie literară si… autoritate.”

„Cu Nichita Stănescu am eşuat, trebuie să spun, am ratat, nu mi-a ieşit această prietenie literară.”

Domnule Cezar Ivănescu, mă bucur să ne revedem aici, la Galaţi, la „Zilele de Poezie Antares”, moment în care aţi primit şi un impresionant premiu. Ce reprezintă?

Şi eu mă bucur să vă revăd, dragă Angela Baciu, şi va felicit pentru tot ceea ce faceţi.

Este o mare onoare pentru mine să fiu încununat cu această „Medalie a Cavalerilor Danubieni în Rangul de Comandor al Literelor”, pentru că este o distincţie foarte bine găsită, străveche, împleteşte un trecut al unei civilizaţii, şi vine ca să facă o acoladă cu eforturile noastre actuale pentru a reîntemeia civilizaţia noastră românească. Sigur că eforturile celor de aici, de la Galaţi, au fost foarte mari, au primit asemenea distincţii şi alţi prieteni de-ai mei, Premiul „Opera Omnia” lui D.R. Popescu, şi în această conjunctură m-am simţit fericit şi onorat să mă reîntâlnesc cu vechi colegi de literatură: Adam Puslojić, George Astaloş, dar şi cu gălăţenii Corneliu Antoniu, Sterian Vicol, până la colegii mai tineri, mulţi privegheaţi de mine în debuturile lor, până la prietena Angela Baciu.

Astăzi a fost o zi a evocărilor, amintiri, prietenii, regrete.

Da, evocările de astăzi au fost excepţionale, cu totul peste nivelul obişnuit. Acestea sunt momente unice în viata, şi e bine că dumneavoastră nu le lăsaţi să treacă, ca poet şi publicist le aşterneţi pe hârtie, le înregistraţi, adunaţi în cărţi, nici nu ştiţi ce lucru bun faceţi, aceste evocări inedite şi frumoase nu trebuie să dispară, trebuie să le adunaţi pentru literatură.

Atunci când sunt personalităţi puternice laolaltă, probabil aţi observat acest lucru, undeva se cam ciocnesc între ele şi scor scântei, dar toate aceste fapte produc un climat propice dezvăluirii fondului profund în scriitori, şi nu cel de suprafaţă, care uneori poate fi neinteresant şi atunci dialogurile sunt ceva mai aprige, mai scânteietoare, unghiurile de vedere sunt ceva mai variate, mai deosebite decât la comunicările sau întâlnirile plicticoase şi comune.

În amintirile dumneavoastră, despre relaţia specială Preda – Nichita – Ivănescu, ce regretaţi foarte mult astăzi? Vă simţiţi un om norocos?

Multe lucruri le regret. Ce regret foarte tare, cum zicea celebra cântăreaţa Edith Piaf, regret totul.

De ce?

Pentru ca astăzi aş şti să mă port mai înţelept, mai bun, mai diplomat, să nu mai privesc totul atât de simplu, de cunoscător, cu aerul că se întâmplă des în viaţă relaţiile apropiate cu unii oameni privilegiaţi. Când eşti tânăr ai impresia că prilejurile vor fi nenumărate în viaţă, cum crezi şi despre femeile pe care le întâlneşti şi le iubeşti, că vor fi nenumărate, care mai de care mai frumoase şi mai deştepte, şi până la urmă descoperi că tot primul amor, prima femeie iubită, aceea rămâne alături de tine. Aşa se întâmplă şi cu prieteniile…

Prieteniile, abia după ce au trecut sau au dispărut, începi să le descoperi adevăratul gust şi adevărata valoare, unicitatea. Recunosc, într-o viaţă am avut printre colegii mei literaţi şanse nenumărate, zeci, sute, puteam să am mulţi prieteni, până la urmă s-au redus la câteva persoane, cu unele, recunosc, am ratat această prietenie, cu altele am reuşit-o, dar numai pe segmente foarte reduse de timp, asta a fost.

Cu Marin Preda consider că am realizat marea prietenie literară a vieţii mele, şi alianţa literară a întregii mele cariere, pentru că am avut cinci ani desăvârşiţi, adică ultimii din viata lui Preda.

Pentru că firile noastre erau foarte puternice şi tari, Marin Preda era un adevărat maestru al literaturii romane, impus, recunoscut ca atare şi a putut să-mi ofere cam ceea ce a oferit Sadoveanu lui Labiş, adică o mare protecţie literară şi autoritate.

Am putut, în umbra lui Preda, la o perioadă când eram foarte fragil şi mai ales foarte slab pentru cei din jurul meu, să-mi protejez şi mai ales să-mi dezvolt adevărata personalitate până în clipa în care a făcut actul suprem ca orice maestru, şi… mi-a tipărit o carte de poeme de 500 de pagini în anul de graţie 1979, „La Baad”, prima ediţie.

Şi, ca să vă răspund complet la întrebare, da, pot să mă consider un mare norocos, pentru că sunt unii care trec prin literatura română şi nu ştiu ce este aceea o mare prietenie literară şi gustul acestei relaţii. E mare păcat!

Dar cu Nichita cum a fost?

Cu Nichita, cu tristeţe spun, am eşuat, am ratat, nu mi-a ieşit această prietenie literară, dar nu l-am învinovăţit niciodată pe el. niciodată.

Astăzi ştiţi de ce? V-aţi redescoperit?

După moartea lui Nichita Stănescu, abia atunci, am descoperit unicitatea. Astăzi, aş prefera un sfert de oră de conversaţie cu Nichita, decât săptămâni întregi de coabitare cu un alt coleg antipatic, de la care nu ai ce învăţa şi nu-ţi poate oferi nimic.

Nichita avea o generozitate imensă, şi chiar dacă uneori, să spunem, mai cădea şi el în lucruri mărunte, meschine, insignifiante, reuşea apoi printr-o vorbă frumoasă, printr-un gest special să-şi răscumpere puţinele momente de mediocritate.

Din nefericire, şi vreau să subliniez acest lucru, aşa suntem noi oamenii, descoperim şi regretăm valoarea cuiva abia după ce dispare şi… lasă un gol imens lângă noi, dar mai ales în noi…

Galaţi, 2003

(publicate în „Mărturii dintre milenii” de Angela Baciu – ed.”Limes”,Cluj, 2008 şi în ediţia reeditată 2012)