Miercuri, 30 octombrie 2013, ora 16:00, la Librăria „M. Sadoveanu” din Bucureşti (Bdul Magheru nr. 6-8), va avea loc lansarea cărţii de versuri „Existenţele fastuoase” de Victoria Milescu, Editura SemnE. Prezintă: Dan Mircea Cipariu, Octavian Soviany, Emil Lungeanu.
„Foarte recent a ieşit de sub tipar, la Editura SemnE din Bucureşti cartea de poezie Existenţele fastuoase purtând semnătura Victoriei Milescu, poetă pe cât de discretă pe atât de profundă şi de autentică în diversul peisaj poetic românesc actual.
Majoritatea pieselor din această carte au o amploare şi o gâlgâitoare viteză de propagare ducându-l pe cititor cu gândul la poemele de largă respiraţie whitmaniană. Poeta excelează în orchestrarea, într-unul şi acelaşi poem, a cel puţin două voci sau două persoane gramaticale: una epică şi alta lirică, corespunzând planului descriptiv al lumii exterioare, respectiv unuia reflexiv de strictă interioritate. Se creează, astfel, o perpetuă antiteză între lumea celor fericiţi, a îmbuibaţilor cărora li se cuvin, fără nicio sforţare personală, totul şi care trăiesc în lux exasperant şi într-o beatitudine fără sfârşit, şi, respectiv, pe de altă parte, o lume a poetei care duce o existenţă umilă însă nutrind în forul ei intim orgoliul că va lăsa ceva în urmă, că-şi va lua revanşa marginalităţii asumate ca o condiţie sine qua non a realizării unei opere totale, a unei poezii, în speţă, care să înfrunte timpurile şi prin care să se ridice triumfătoare, cu tot sacrificiul de rigoare, deasupra condiţiei umane: „din epava putrezită ce sunt/ curg perle ciugulite de păsări/ femeie şi doar atât// pe masă paharele se îmbată şi plâng/ luându-mi de la gură bucata otrăvită/ pentru care moartea atât a trudit/ lacrima cade în farfurie ca un proiectil// fericirea e inuman de scumpă/ moartea îşi taie o porţie/ din mine, din tine, pofticioasă din fire/ în valea plângerii se ridică un munte/ cu douăzeci de etaje// cei fericiţi nu ştiu să ţină în mână/ o cazma, o lopată, o bormaşină// mâinile lor glasate doar tastează/ veselia inconştientă, baluri de caritate/ în funcţie de viteza de propagare a durerii// ei perforează blindajele cu privirea/ pot vitrifica un nesăbuit/ ce le-a tăiat calea/ în ţara ce plânge şi când râde/ şi prinde stelele căzătoare/ venind din viitor/ trec prin vama tristeţii/ lumea mă va uita sau mă va ţine minte/ când m-am împiedicat de prima treaptă/ a eşafodului spălat/ cu lacrimi asigurate de sponsor” (Oameni fericiţi).
Scrisul constituie pentru poetă o terapie totală şi virtuţile ei sunt nebănuite şi cel mai adesea infailibile. Elogiul actului scriitural e neţărmurit iar ipostazele celei ce scrie alcătuiesc o hartă sisifică extrem de complexă a condiţiei scriitorului actual: „scriu în iadul la prima mână/ deghizată-n idee/ sorbind sângele îndoit cu ambră”; „scriu cu un trandafir/ pe lemnul vechi de la poartă”; scriu ca un spânzurat/ vântul îi smulge limba/ sub ploaia unei bucurii aspre/ de spiţă femeie”; „scriu cu singurătatea pe umăr”; „scriu până când se toceşte/ ultimul glonţ din aripă” (În cetatea lui Jupiter). Textualizarea eului liric nu-şi permite subterfugii de nicio natură. Poeta e precum junii pe care dacii îi alegeau să fie trimişi mesageri la zeii lor: „e aproape ieri/ chipul meu ia chipul/ fiecărei litere din poemul/ stând la masa dintre cer şi pământ/ curăţ vorbele de solzi şi oase/ muşc din viitor/ beau trecut/ fiecare e casa cuiva/ casa unui necunoscut/ ce jupoaie de vii tinerii/ aleşi spre a fi trimişi către zei/ scriu cu un cuţit de obsidian/ şi mă plagiază vântul, soarele, primăvara/ mă plagiază iubirea şi moartea/ şi sunt fericită/ ceva tot rămâne/ pe fila în care împachetez lumea/ arzând la ambele capete…” (op.cit.). Scrisul e pentru Victoria Milescu un modus vivendi onorat la cele mai înalte cote spirituale şi morale, precum în antologicul poem Nimic neobişnuit pe care doar lipsa spaţiului tipografic ne împiedică să-l cităm în întregime.
Poeta ridică derizoriul la un rang întru totul majestuos, sacralizează banalul cotidian, zeifică, angelizează, îndumnezeieşte. E aici modalitatea poetei de a evada din contigentul stupid, din civilizaţia tehnologică agresivă şi alienantă (O pradă de lux). Poezia autentică e inseparabilă de imaginaţia eidetică, uimirea copilului şi a poetului rămânând identice pe parcursul întregii existenţe a celui din urmă şi care doar aşa se menţine fastuoasă. O laudă de zile mari îi e adusă poeziei şi ea nu poate veni, la această tensiune şi la aceste cote participativ-afective, decât din partea cuiva pentru care literatura, în general, şi poezia, în special, constituie adevărata raţiune de a fi douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, raţiune de la care nu s-ar abate pentru nimic în lume: „Ea ţine de foame, de sete, de fericire/ ea, cea mai sfâşietoare iluzie/ cu variabile constante şi constante variabile/ inexplicabilă ca iubirea la prima vedere/ ce fizician, ce chimist Dumnezeu!// Ea excelează în calcule/ fără aplicaţie practică/ pe lună nouă îşi taie părul/ lung cât gangele şi nilul şi dunărea împletite/ să treacă prin urechea asurzitoare a lunii/ Ea e albă şi neagră şi galbenă/ steag al tuturor naţiunilor/ ele au vorbit odată doar limba ei/ mâncaţi, beţi poezie/ înmulţiţi-vă întru poezie// Ce singur poem, Dumnezeu!/ El nu doarme niciodată,/ din dragoste sau din teamă/ ne nutreşte cu laptele poeziei încă/ de la prima tăiere de cordon ombilical/ ce copii buni cu un singur părinte” (Poezia). În ars poetica din care tocmai am citat, la loc de cinste se situează poezia cu portanţă social-politică a cărei forţă mobilizatoare poate opri şi tancurile din drumul lor distructiv şi astupa cu flori ţevile mitralierelor ucigaşe, cum ar spune poetul basarabean Nicolae Dabija. Ilustrăm afirmaţia prin: „cum îşi scoate ea capul/ din om la un moment dat/ când aude/ un vuiet, un trosnet, un scrâşnet de stea/ cum iese întărâtată şi pune mâna pe par/, pe bici, pe lama de ras/ cum se rostogoleşte ea în stradă şi/ agită mulţimea de râme congestionate/ fluturând steaguri şi un cap de lup/ urlând în megafonul de aramă:/ votaţi poezia! Pentru senat, pentru începutul/ şi sfârşitul epistemologic al lumii/ nu ştie ce vrea cu adevărat/ decât după ce şi-a devorat/ fiul din inimă, fiica din ficat/ uitându-se spre abis: asta să fie poezia?/ cu gustul ei dulce-acrişor de merişor/ la orizont se ridică monstruoasa/ clădire a incinerărilor/ intitulându-se biblioteca publică:/ munţi de cărţi care nu se mai tem de nimic/ după câte au pătimit aici pe pământ/ după ce au creat spaţiul şi timpul şi spaima/ de necunoscut/ daţi-mi să beau, eu v-am dat vouă destul// dar şi bucuria cu puţinul ei zâmbet/ poate contribui la mersul înainte/ al unui vers nubil/ ce poet mare, copilăria!” (op.cit). Condiţia poetului e una ambivalentă. Sugestia valéryană conform căreia Poetul e un animal marin care trăieşte pe uscat şi se străduieşte să zboare nu-i e străină nici Victoriei Milescu care conclude: „Poetul, bietul de el/ nici pe pământ/ nici în cer/ inventează mulţimi de/ puncte cardinale/ şi un alt fel de soare/ face din cuvinte barbare/ spaime nemuritoare/ simţindu-se ca acasă/ între tenebre/ poetul mereu sub coasă/ şi iubit şi dispreţuit/ nici om/ nici zeu/ sub ochiul lui Dumnezeu” (Poetul). Această fiinţă duală nu aparţine integral niciunei lumi pentru că le aparţine în egală măsură amândurora.
Uneori, oricât de mare şi de verticală i-ar fi încrederea în poezie, pe poetă o încearcă un sentiment de deşărtăciune şi de dazabuzare, timpul coroziv având, de regulă, ultimul cuvânt greu de combătut: „de ce e aşa de important să trăieşti/ strig statuilor împietrite vitejeşte/ când totul e făcut să devină gunoi/ ce să-i dau înapoi timpului care are tot/ câteva file smulse de vânt/ el vinde mai bine decât mine/ ies din subsol/ mâinile de ceară ale studentului/ au rămas pe tejghea/ nu, cărţi de poezie nu primim/ nu se vând/ nu se cere poezie/ exişti doar dacă ai o utilitate cuviincioasă” (Anticariat). Se repliază însă din mers şi-i conferă actului scriitural rolul de mesaj care, pus într-o sticlă, va pluti pe o mare intergalactică spre un viitor cu destin (Scriu, deci exist). Încrederea neţărmurită în perenitatea poeziei o întâlnim şi în poemul sugestiv intitulat Sticla. Poezia e cea care-i conferă vieţii un sens capital (Clar de înger).
Poeta cunoaşte bine şi păstrează intact hotarul dintre ficţional şi real, respectiv neatins teritoriul sugestiei, al nenumitului, al eufemismului, al mertaforei plurivalente, al tainei, al tabu-ului, poemul El fiind unul cât se poate de ilustrativ în acest sens. La fel de ambiguu şi de enigmatic e eventualul iubit din Ţintă mişcătoare, decodabil printr-un simbol al timpului care nu pregetă să-şi facă simţită prezenţa insistentă, semnele vizitelor sale, oricât de discrete ar fi acestea, devenind tot mai vizibile de de la o descindere la alta. Parcă nimic mai frumos, de la celebra baladă Buffalo Bill a lui Radu Stanca, nu s-a mai scris pe tema timpului personificat: ,,El vine încet/ călcând cu grijă/ pe fiecare piatră a pielii mele/ atent la intersecţiile ridurilor/ la traversările de frison/ precaut ţine o umbrelă/ contra aversei de lacrimi/ în caz că m-aş încumeta/ să fiu aşa de fericită încât să plâng/ ajunge pe înserat în pragul casei/ bate încetişor la uşă/ să nu disturbe fluxul şi refluxul silabelor/ abia-ncropite/ la prima vivisecţie/ priveşte prin micul ochi de geam al inimii/ să vadă dacă sunt acasă/ când nu răspund/ îmi lasă un bilet cu scris mărunt/ în cutia toracică: Te-am căutat. Vin şi mâine…” (p. 50). Aceeaşi pivotare pe tema timpului erotizat o întâlnim şi în alte poeme grav-badine precum Aducătorul este invizibil, ori Timpul, I. Ilustrăm ideea cu acesta din urmă, mostră certă de vocaţie ludică şi de forţă de disimulare a autoarei care nu degeaba s-a exersat în poezia destinată copiilor: „De ce nu pui pe cineva să îl bată/ i-am spus prietenei mele/ care plîngea la telefon/ ţi-a furat tot/ de ce nu pui pe cinva să îl bată/ ţi-a furat tinereţea, iubirea/ e liber încă/ şi umblă din casă în casă/ din om în om/ desfigurează, ucide/ ştiu, te şantajează: ori tu ori copilul/ dar tu eşti deja copil/ în prima ta zi de şcoală/ de ce nu pui pe cineva să îl bată/ pe nenorocit/ i-am spus prietenei mele plângând…”. Iată că despre timpul care face ravagii se poate scrie şi altfel, cu ironie şi într-un registru lingvistic cât se poate de familiar.
Înrudită cu tema timpului este tema morţii de care spectacolul vieţii nu poate face abstracţie (Locaţie, Noapte de Crăciun, Trecerea prin cuvinte). Poeta, care locuieşte între două cimitire, nu se mai revoltă împotriva extincţiei, ci e mai degrabă tentată s-o căineze, ca şi Grigore Vieru, pentru lipsa de bucurii a doamnei cu coasă şi de care se face prea mult caz în lume când de preferat ar fi o atitudine mioritică: „prea mult se vorbeşte de moarte/ şi ea nu scoate niciun cuvânt/ prea mult i se preamăreşte/ chipul invizibil/ pe care şi ea şi-l detestă/ prea mult se plăteşte pentru moarte/ când ea vine gratis/ onestă, la datorie/ nu întârzie pentru nimeni şi nimic/ călărind un ghepard îmblânzit” (Trecerea prin cuvinte).
Aceeaşi autoironie, care salvează de la sentimentalism şi desuetudine, se întâlneşte şi în poemele de dragoste. Iubirea e rug aprins, e bombă care oricând poate exploda, e darul care, într-o lume în care până şi valorile afective s-au degradat şi s-au desacralizat, trebuie primit şi privit cu maximă circumspecţie: ,,Tu ai venit pe adresa mea/ un colet elegant ambalat/ am semnat de primire/ era darul de sărbători/ mă uitam la el cu emoţie/ întârziind să-l deschid/ să-i cercetez conţinutul/ pe etichetă scria fragil/ şi indica să stea vertical/ într-o zi, cineva a sunat la uşă/ cum că s-a făcut o greşeală/ nu aici trebuia să ajungă coletul/ ce bine că nu l-aţi deschis au spus geniştii/ o să-l distrugem în poligon…” (Darul). Poeta ştie că vorbele distrug dragostea în loc s-o potenţeze, aşa cum ar fi de aşteptat: „cândva iubisem pe cineva/ dar nu-i scrisesem nicio poezie/ ăsta e semnul, spune prietena mea,/ iubirii adevărate…” (Petrecere).
Savuroase sunt şi utopiile eschatologice în care totul încremeneşte în lumina din univers şi doar pixul continuă să scrie de unul singur, semn tainic al speranţei că noua Geneză va veni, dacă va veni, dinspre Cuvânt şi Poezie (Ziua luminii).
Realitatea înconjurătoare e radiografiată de poetă în chip expresionist. Discursul ei poetic devine de fiecare dată o avalanşă nestăvilită sub tăvălugul căreia nu rezistă niciun fel de edulcorare, de idilism sau de suspin nostalgic. Poeta face abstracţie de optimismul ei funciar şi se mulţumeşte cu ipostaza de cronicară fidelă a ravagiilor timpului care nu iartă nimic şi pe nimeni (Oraşul meu). Şi tot aşa nu uită că-n orice izbândă e camuflată, de fapt, înfrângerea cea mai mare şi mai răsunătoare. Ca în orice război, adevăraţii învingători sunt întodeauna învinşii: ,,Moto: Ar fi absurd ca ca existenţa să fie absurdă – Nichita Stănescu// Fiecare ediţie/ se lasă cu un cadavru/ mai arătos ori mai hâd/ fiecare ediţie are câştigători şi perdanţi/ cei ce pierd/ se bucură mai mult decât cei ce înving/ premianţii/ mor cel mai spectaculos/ fiecare ediţie are un juriu select/ şi un judecător drastic/ el are întodeauna ultimul cuvânt/ la fiecare ediţie a festivalului morţii…” (Festival).
Victoria Milescu are, în cea mai bună şi mai echilibrată carte a ei de poezie, geniul personificărilor în lanţ expresionist, respectiv hiperbolic prin savuroase enumerări interminabile şi ipostazieri dintre cele mai diverse, destăinuirile lirice tumultuoase venind dintr-un prinos sufletesc hărăzit doar celor aleşi şi înzestraţi cu inteligenţă artistică pe măsură. Cu siguranţă că Existenţe fastuoase o va plasa pe autoare pe o treaptă poetică superioară în ierarhiile literare actuale.” – Ion Roşioru
