A apărut numărul 7-8-9/2010 al revistei trimestriale de cultură Hyperion, ajunsă la cel de al XXVIII-a an de editare. Cu un cuprins bogat şi variat, revista ce apare la Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, sub egida Memorialului Ipoteşti– Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, îi dedică, şi de această dată, Poetului Naţional Mihai Eminescu un loc aparte. La rubrica “Eminescu in aeternum” semnează Valentin Coşereanu, Maria M. Cassian, Smaranda Pintilei, Ana Florescu, Constantin Coşereanu, Oana Buzatu Iliescu, Geo Vasile, Cristina Gabriela Nemeş, Adrian George Sahlean şi Ionel Savitescu. Dialogurile revistei ne propun scriitori precum Tudorel Urian, Ioana Bradea, Stelian Ţurlea, Marius Ianuş, Ovidiu Genaru şi Ioana Pârvulescu, scriitori ce răspund, cu sinceritate, la întrebări actuale legate de opera lor, dar şi la întrebări mai puţin lejere.
Totodată, revista Hyperion a publicat şi “Scrisoarea de protest: Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?”, scrisoare iniţiată pentru prima dată pe site-ul AgenţiadeCarte.ro de scriitorul Dan Mircea Cipariu, preşedintele secţiei poezie a ASB. Ca răspuns, scrisoarea a fost semnată de un număr imens de artişti plastici, scriitori, muzicieni şi intelectuali români. Din paginile revistei nu lipseşte nici reportajul unuia dintre cele mai importante evenimente ale anului 2010, şi anume, a doua ediţie a “Maratonului de poezie şi jazz”, desfăşurată la Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”, în vara acestui an .
Rubrica “Accente” este semnată de redactorul-şef al revistei, Gellu Dorian, al cărei text îl redăm integral aici:
“Arghezi, când i se cerea să spună câteva vorbe despre Eminescu, repeta, îndreptăţit în felul lui, că „a vorbi despre Eminescu e ca şi cum ai striga într-o peşteră”. Desigur, poetul Cuvintelor potrivite se referea, în acel context când din Eminescu era voie să se spună numai anumite poezii sau mai curând să se tacă, la inutilitatea unor „vorbe” despre poetul al cărui destin postum vorbea de la sine. Cine să asculte, când toate urechile, la acea vreme, erau înfundate cu ceară ideologică? Cui să i te adresezi, când mai toţi nu ştiau mai nimic despre Eminescu? La ce bun?
Încât, în cugetul lui, Arghezi ştia că vor veni şi vremurile când despre Eminescu se va vorbi ca şi cum ai respira. Însă nu despre asta vreau să scriu aici. Că a scrie, chiar şi acum, despre Eminescu ar însemna cam acelaşi lucru, chiar dacă orice portiţă de relansare a operei lui pare a fi deschisă. Cine este dincolo? Cui să i te adresezi. Ci nu pentru că e la modă, ci pentru că este mai mult decât oprtun, scriu aici despre un protest la care s-au adunat în cor peste opt sute de voci puternice, care în altă epocă ar fi zguduit orice stâlp guvernamental, fie că s-ar fi ţinut cont de acel strigăt şi s-ar fi luat măsurile necesare de îndreptare, fie că peste acele guri, aşa cum s-a întâmplat de altfel în dese rânduri, ar fi căzut pumnul securist şi le-ar fi făcut să tacă. Acum nu mai este nevoie de aşa ceva. Diriguitorii au învăţat să tacă şi să facă, după ce, din promisiuni de-a dreptul fabulatorii, s-au trezit în propria lor minciună. Din astfel de fenomene politice se nasc fapte sociale de care guvernanţii nu mai ţin cont. Protestul în sine este o formă de libertate. A protesta înseamnă a atrage atenţia celor care încalcă nu atât promisiunile făcute ci unele drepturi obţinute prin legi la fel de democratice ca protestul în sine. Însă dacă protestul nu este ascultat sau nu este luat în considerare, zădărnicia lui se transform în rezultatul strigătului în deşert.
Nu spun că măsurile luate acum, în contextul unei crize mondiale ce ne-a afectat şi pe noi, care oricum eram ţinuţi la limita de subzistenţă prin grija mai tuturor guvernelor de după nouăzeci, ca să nu mai vorbim de umilinţa asumată a defunctului regim ceuşist, deci nu spun că aceste măsuri nu ar trebui înţelese şi acceptate, însă atunci când extinderea aplicării lor pare a fi fără limite, atingând şi un domeniu care oricum nu era câtuşi de puţin onorat de atenţia guvernelor române din ultimii douăzeci de ani, şi anume cultura, asta înseamnă că fie tu, ca guvern, eşti la fundul sacului, şi asta din cauza proastei administrări, fie aduni, în disperare, de orinde, de la babe, de la şomeri, de la handicapaţi, de la toţi nenorociţii şi mai puţin de la cei care au furat cu nemiluita, pentru a te asigura de trecerea iminentelor zile negre ce vin. Aplicarea impozitării dincolo de admisibil a „drepturilor de autor”, otova, de la maneliştii care adună banii cu lopata până la scriitorul care, dacă primeşte niscaiva drepturi de autor de la o revistă sau de la o editură, o dată sau de câteva ori pe an, nesemnificative oricum, la care mai vii şi cu diminuarea deducerilor de la 40% la 20%, scoate din circuit ultima categorie, scriitorii, că despre ei vreau să vorbesc aici, ei fiind şi cei mai mulţi care au ieşit în cor la protestul înmânat tuturor forurilor îndreptăţite să-i asculte, foruri care, cum era şi firesc, nici nu s-au uitat peste minima lor doleanţă. Publicăm în pagina a doua a acestui număr protestul artiştilor din toate domeniile culturii vii, pentru a vedea că nu au cerut imposibilul, că au dorit doar să fie ascultaţi şi să li se lase minimul asigurat de o lege care oricum şi ea era depăşită. Dar, aşa cum am spus, a protesta acum înseamnă a striga în deşert, pentru că nimeni nu te ascultă, mai ales cei cărora li te adresezi, pe care i-ai ales pentru că ţi-au promis o viaţă mai bună. Surzenia lor te face şi mai mânios, atunci când îi vezi nepăsători, te face să-ţi iei lumea-n cap şi să pleci oriunde, să uiţi şi să începi o viaţă nouă. Dar ce, mai ai timp pentru aşa ceva? Nu, dar ce le pasă lor! Nu le pasă nici măcar că nu suntem cunoscuţi în lume ca popor cu o cultură puternică, că miza noastră, din acest punct de vedere, este zero, că ambasadele noastre sunt mai curând interesate de chestiuni mondene şi politice decât de promovarea culturii identitare, care să atragă atenţia lumii întregi spre aici. Când eşti considerat ignorant cu propria-ţi viaţă culturală, lumea te ocoleşte, pentru că ea nu vine aici să asculte gogoşile politicienilor, ci să vadă ce urme a lăsat istoria pe aici. Dar, tot prin grija guvernanţilor, chiar şi aceste urme încep să se şteargă, încât a le vorbi lor despre importanţa culturii, în care alte popoare investesc tot ce au, înseamnă a-ţi răci gura de pomană, deci, înseamnă şi a protesta în deşert, aşa cum acum peste opt sute de artişti români o fac în zadar.”, a scris Gellu Dorian în articolul “A protesta în deşert”, ce deschide noul număr al revistei Hyperion.
Revista poate fi descărcată de la pagina http://www.botosani.ro/img/uploads/file/Documente/Hyperion_07-08-09_2010.pdf
