Regretata poetă Constanța Buzea a scris un text despre debutul poetului Rodian Drăgoi. Redăm, mai jos, textul integral (apărut în „România literară”, nr.20 din 19 mai 2006) care ne-a parvenit prin bunăvoinţa poetului Rodian Drăgoi.
Scria cineva, convins prin cunoaştere de dreptatea pe care o are, că Rodian Drăgoi îşi merită dintotdeauna un loc în lumea bună a poeţilor. În ziua de azi, asaltată dar şi profund derutată de duhul libertăţii înţelese anapoda, locul poetului adevărat nu se mai regăseşte acolo unde ar trebui să fie iar multă lume renunţă să verifice cu propriile puteri şi cu propriul simţ bun, calitatea a ceea ce i se oferă pe piaţă, a cărţilor sărace de versuri ce apar cu nemiluita. Felinele mari ale criticii, ori au dispărut fizic din peisaj, ori şi-au făcut suma scriind despre cărţi şi defrişând în cantitate ca să uşureze publicului calea spre bunul gust, spre lucrul bine făcut, spre calitatea durabilă, incontestabilă. Parcă nimeni n-ar mai cunoaşte pe nimeni ca lumea. Ceva s-a stricat din bunele noastre deprinderi de a ne bucura cu sfinţenie de poezie, de poezia celorlalţi. Parcă toată lumea a obosit iremediabil, şi chiar a obosit, furată de ecrane şi de ştiri din lumea afacerilor şi a politicului, fără istov şi fără măcar din când în când oaze semnificative de cultură, de artă, de poezie, în deşertul mediatic care ne strică, ne macină instinctele şi mecanismele de autoapărare. De multă vreme poeziei pure îi sunt preferate textele inteligente, fără suflet, de o răceală vinovată, de o răutate deconcertantă şi de atâtea ori de o vulgaritate ce ţine de patologic şi infern. Şi nu neapărat fără motiv întemeiat mă întorc şi eu cu gândul la alte vremuri, la alte secole, la personalităţile care s-au manifestat în timpuri, în pofida greutăţilor şi sărăciei din contextul tinereţii şi vieţii lor întregi, când măcar în lumea noastră a poeţilor, ne respectam şi ne recunoşteam, şi ne adoram cărţile triumfătoare peste vicisitudini. Se pare că, înaintând în timp şi istoria schimbând macazele-i sinistre împotriva sufletului omenesc şi a bucuriilor fireşti, fibra curată s-a degradat într-atât, că nici nu ne mai uităm unii la alţii decât ca să ne căutăm pricină de bârfă, pentru defecte, pentru egoisme şi glorii fabricate, făcături de azi pe mâine, demolări, alterarea memoriei şi dezgustul, superficialitatea devenind mod generalizat de comportament.
Dar să mă întorc la poetul Rodian Drăgoi, care zilele trecute a venit la redacţie să ne dăruiască o carte a lui, apărută de curând (intitulată, oare de ce?, Poeme de trecere) la Ed. Deliana. Ca să înţeleg de ce acest titlu, şi despre ce trecere este vorba, am început să citesc mărunt, mărunt, cum se spune, semnele cărţii. Tulburător curajul autorului de a-şi publica neschimbate poeziile de început, cele de pe la 15 şi 16 ani, şi să ne dea indicii de ce a simţit imperios nevoia de a o face. Cred că am înţeles întrucâtva şi am recunoscut în demersul său, nostalgia proprie privind textele mele, uimirea cu care le recitesc câteodată, întrebarea irepresibilă cum de a fost cu putinţă să nu le includ în volume, cel de debut şi imediat următoare debutului, pentru că mi-e clar că acestea, rămase pe-afară, lăsate ori neacceptaţe la vremea aceea, ar fi dat cu adevărat o altă măsură vibraţiei şi valorii, mă rog, acelor apariţii editoriale. Rodian Drăgoi explică cititorilor săi, în pagina care deschide Poemele de trecere, că ar fi vorba de un nou debut, pe care şi-1 supraveghează cu atenţia celui care ştie acum mai bine ca oricând că merită să fie scoase la lumină acele poeme de început. „În februarie 1969 – îşi aminteşte poetul – la prima consfătuire a cenaclurilor literare teleormănene, am fost remarcat de Ovid S. Crohmălniceanu şi de Zaharia Stancu. Acesta din urmă, pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a decis să-mi editeze prima carte de versuri. Speriat de faptul că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, nu am onorat invitaţia marelui scriitor, de a-i preda manuscrisul. De ce îndrăznesc abia acum să-mi adun o parte din primele poeme într-un volum? Dintr-o grămadă de motive, cel determinant fiind – poate -, mulţimea de autori foarte tineri care, în ultima vreme, debutează editorial. Îmi ofer, deci, un nou debut. Aş mai preciza că nu am adăugat nici un titlu, nu am înlocuit nici un cuvânt, deşi, recunosc, am fost tentat să o fac. Sunt poemele copilului care eram atunci şi am considerat că le stă mai bine aşa, cu toate naivităţile lor şi, sper, şi cu o oarecare candoare”. Despre împărţirea acestui volum remarcabil, în trei părţi, autorul ne dă câteva lămuriri. „Prima parte, Un copil speriat şi flămând, cuprinde o parte din primele mele poeme, scrise în anii 1966-1967, adică la 15 ani şi, respectiv, la 16 ani şi au apărut în diferite reviste şi ziare începând din martie 1967, data debutului meu în presă. A doua parte, Între viaţă şi moarte, cuprinde o foarte mică parte din poemele scrise în 1986. Nu sunt poemele mele cele mai reuşite din anul acela, doar că până în decembrie ’89 nu au fost lăsate să apară. După aceea, nu au vrut ele să intre cu nici un chip în următorul volum. Ajuns aici se cuvine să spun că timp de aproape 13 ani, din varii motive, nu am scris şi nu am publicat nici un vers. Partea a treia, şi ultima, a acestei cărţi, Poeme de trecere, cuprinde poeme scrise în 2004. Cam asta e tot, deocamdată”.
Ce putem adăuga lângă cuvintele autorului, este că volumul are pagini de referinţă critice, în care toţi cei care au scris în timp, în presa literară, despre poezia lui Rodian Drăgoi, sunt prieteni adevăraţi ai poeziei acestuia, care îl cunosc dintotdeauna şi l-au citit cu bucurie apreciindu-i la justa valoare poezia şi calităţile umane, întâmplările de obicei triste din existenţa lui, pe care le aflăm şi noi acum, uimiţi că nu le-am cunoscut la vremea lor. Mulţi au evocat lucruri din vremea când „Albatrosul” şi rodnicele, în acea vreme, Concursuri pentru debutanţi, scoteau la lumină pentru prima dată nume de poeţi de o excelentă înzestrare şi un minunat curaj specific tinereţii de a ridica poezia la cel mai înalt rang şi cu un respect rar pentru valoare şi autenticitate. Am în biblioteca mea volumele premianţilor acelor concursuri şi, pe ani, (1977,1978,1979 şi 1980) Caietele debutanţilor acelor Concursuri, în juriul cărora m-am prenumărat alături de colegii Ion Acsan şi regretaţii Ştefan Augustin Doinaş, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Mircea Sîntimbreanu, Laurenţiu Ulici, printre laureaţii acestor Concursuri fiind, ca să dau doar câteva nume: Liviu Ioan Stoiciu, Florin Iaru, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Cristian Sişman, George Vulturescu, Rodian Drăgoi, Romulus Bucur, Daniel Corbu, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie, Liviu Antonesei, Nicolae Băciuţ, Gellu Dorian, Alexandru Dohi, Traian Ştef, Andrei Zanca. Rodian Drăgoi a apărut pe firmament într-un context de forţe lirice divers şi tenace, chiar dacă el, prin dicteul sorţii s-a ales un singuratic şi în unele privinţe pe care le trece cu vederea, un păgubos. Au scris despre apariţiile lui tinerii pe atunci Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Ovidiu Genaru, Dan Cristea, la care se adaugă cei care semnează referinţele critice din acest volum, Cezar Ivănescu, Alexandru Condeescu, Constantin Stan ş.a. Poeme de trecere este o carte deosebită, un act curajos din partea unui poet din lumea bună a poeţilor, care a găsit de cuviinţă să-şi aşeze la locul cuvenit poeziile de început, care au fost până acum lipsite de o soartă pe măsura vibraţiei lor. Să citim această carte a lui Rodian Drăgoi, cu sentimentul că uneori suntem imperios datori să recunoaştem ce e de recunoscut sublim din biografiile şi din creaţia poeţilor care au străbătut infernul, mai mult sau mai puţin discutabil.
Închei acest text cu câteva poeme din secvenţa secundă a cărţii: Mazilescu: „Întuneric pe străzi / întuneric în case // doar în gura poetului / este lumină”; Rugă pentru poem: „Pentru că nu semănam / cu nici unul dintre ei / m-au prins şi m-au bătut / din toate puterile // te vom ucide / mi-au zis // faceţi cum vreţi / dar rogu-vă / lăsaţi-mă să termin / poemul acesta”; Da: „Mi-au luat / chiar şi cele câteva lacrimi / pe care mama mi le lăsase // numai umbra nu au putut să mi-o ia”; În nopţile geroase: „Casa în care atâta timp / am trăit / de mult nu mai este // dar în nopţile geroase / de iarnă / imaginea ei mă caută / cu căldură / prin lume”; Testament: „Când voi muri / vă voi lăsa acest trandafir / care vă va povesti / viaţa mea / niciodată înmiresmată”. Din a treia secvenţă a cărţii aleg Acasă rănit: „Iarăşi m-am întors acasă rănit // Ioana îmi ţine sângele în braţe / şi plânge în timp ce îmi şopteşte / că ar vrea să fie gaura / din pieptul duşmanului meu; Tata: „Când era foarte supărat / tata cobora în pivniţă // se aşeza lângă butoiul cu vin / şi se certa cu întunericul de acolo / până se răcorea”; Minodora: „Când am cunoscut-o / Minodora era încă vie / şi târâia după ea / legat cu o sforicică / un bloc de patru etaje”; Singur în ploaie: „În această seară / ploioasă de toamnă / singurătatea mă roade / ca un bocanc de soldat / şi nici nu mai ştiu / ce gust are pâinea / mâncată împreună cu tine”; Singurătatea bătrânilor: „În duminicile ploioase / singurătatea are cel mai mare efect / asupra bătrânilor singuri // le stoarce lacrimi, îi loveşte / cu capul de pereţi îi urcă / în ştreang”. Şi voi transcrie, în final, un poem luat la întâmplare din prima secvenţă, ca să se vadă cât de bine se poate scrie la 15 ani: Undeva departe: „Cerul e gata să cadă în somn // arborii îşi liniştesc umbrele / speriate de singurătate // fiecare casă naşte un drum // undeva departe / fântâna stăruie întoarcerea / ulciorului”.
Constanţa Buzea
