Am mai scris despre felul în care ar trebui să ne raportăm la mijlocul numit reţeaua web: nici abuz, nici refuz! Nici abuz în a crede că mijlocul poate înlocui formele clasice de cunoaştere, educaţie şi comunicare şi nici refuz în a vedea în acest mijloc pierderea identităţilor culturale şi spirituale ori pe cele ţinând de proprietatea intelectuală. Între aceste două extreme, abuzul de mijloace multimedia ori refuzul Internetului, încerc să evaluez ce şanse mai are cartea tipărită în faţa noilor media. Va fi ea distrusă până la capăt de virtual şi marketing?
Primul răspuns ţine de felul în care poate fi acoperită o necesitate obiectivă – accesul nelimitat la resursele de informaţie culturală – respectând, însă, valorile unei cărţi: drepturile de autor şi drepturile de folosinţă asupra unei copii. Pe de o parte, accesul e o problemă de care ar trebui să se preocupe autorităţile naţionale şi internaţionale cu atribuţii în reglementări educaţionale şi culturale. Pe de altă parte, trebuiesc luate în calcul pierderile pricinuite editorilor şi autorilor de descărcarea gratuită ori piratată a unor tittluri editoriale. Problema e că tot mai puţină lume cumpără o carte pe suportul ei clasic, preferând o descărcare gratuita (de tip share) care afectează atât industria editorială, cât mai ales pe autorul de carte. Accesul ar trebui reglementat după formula care se practică în bibliotecile europene şi pe care România nu o respectă, e vorba de taxa pe copia de împrumut. După cum se ştie, autorii şi graficienii de carte primesc în ţările europene, conform unei reglementări europene, o sumă pentru numărul de împrumut al unei cărţi. Aşa ar trebui să gândească autorităţile europene atunci când vine vorba de accesul nelimitat la cărţile europene. Bibliotecile virtuale pot oferi titluri editoriale gratuit, dar cu acoperirea unei despăgubiri pentru editor şi autor, în genul taxei pe copia de împrumut. Statele ar putea suporta această pierdere pentru editori şi autori fie din bugetul rezultat din taxele cetăţenilor, fie din taxarea paginilor de jocuri şi cele pentru adulţi de pe net sau de pe reţelele de telefonie mobilă.
Al doilea răspuns ţine de viteza cu care un titlu poate ajunge la potenţialul ei client. În acest caz sistemul de descărcare a unui titlu pentru print începe să pună o mare presiune asupra editorilor şi să reconfigureze ideea de serialitate. Această viteză de reacţie face ca librăria clasică să fie şi ea puternic atacată şi să asigure un nou compartament de a cumpăra şi evalua cărţi după necesităţi care ţin de reacţia editorului şi a distribuitorului de a oferi formate editoriale editabile. Această formulă va avea consecinţe teribile asupra paradigmei de lectură în viitorul apropiat în care conţinutul editorial va fi dependent de câmpurile sale informaţionale şi nu neapărat stilistice!
Al treilea răspuns ţine de platformele de tip blog sau WordPress care devin un suport popular pentru promovarea cărţii şi pentru editare. Referinţele din blogosferă devin din ce în ce mai prioritate în fixarea unui trend de succes editorial. Editorii vor trebui să fie din ce în ce mai atenţi la relaţia de comunicare şi de promovare a cărţilor lor cu aceste platforme de popularizare.
Iată trei mari probleme pe care le voi supune dezbaterii „Cartea, computerul şi informaţia culturală” pe care o voi modera în cadrul Colocviului Uniunii Editorilor din România – UER ce se desfăşăoară în aceste zile la Sinaia. Dacă şi cititorii AgenţieideCarte.ro au păreri despre raportul dintre carte, computer şi informaţie culturală, ar fi foarte interesant să le aflăm spre beneficiul comunităţii noastre de carte şi autori de carte.
Dan Mircea CIPARIU
