Cornel Ivanciuc şi Ioan Matei, într-un desant editorial la Piteşti

Vineri, 21 martie 2014, ora 13.00, la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti, va avea loc un dublu eveniment editorial propus de Editura Tracus Arte. Astfel, vor fi lansate două cărţi de proză: „Stăpânul spaimei” de Cornel Ivanciuc şi „Viaţa pe bază de abonament” de Ioan Matei. Vor vorbi despre aceste noi apariţii editoriale, dar şi despre autori, Ioan Groşan, Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă şi Dumitru Augustin Doman. Amfitrionii acestui autentic desant editorial sunt Dan Mircea Cipariu şi Mihai Octavian Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”.

În “Stăpânul spaimei”, a scris Cristian Teodorescu, “Ivanciuc desenează harta secretelor uitate sau doar de puțini știute ale lumii, într-o călătorie în timp și în spațiu, amestecând ceea ce va fi fost cu ceea ce ar fi putut să fie, într-un continent al cuvintelor care precedă întâmplările și din care se nasc revoluțiile și statele, molimele și minunile, sfinții, ereticii și impostorii inspirați.” Romanul a fost lansat la Târgul de Carte “Gaudeaumus”, în 2013.

„Dacă într-o zi toate cărțile și-ar lua zborul din biblioteci, după exemplul terfeloagelor din Stăpânul spaimei, iar computerele ar intra în grevă, Cornel Ivanciuc ar putea ține liniștit locul memoriei adunate în ele. Acest explorator neobosit, prin lume și prin cărți, care a măsurat România cu piciorul și a călătorit pe cinci continente cunoscute, fără a-l mai pune la socoteală și pe cel inventat de el, ocolește Pămîntul luîndu-și ca punct de plecare și drept țintă Marmația în care s-a născut. Aidoma uriașului Pantagruel al lui Rabelais, cel din vechime, și luînd urmele lui Borges, cel încă atît de apropiat de noi, Ivanciuc descoperă lucruri și întîmplări nemaivăzute, cercetînd lumea, cărțile și iscodind eresuri din inepuizabilul dicționar nescris al înțelepciunii și nebuniei populare. (…)

Pe continentul inventat de Ivanciuc se întîlnesc toate religiile, și cele știute, și cele care au doar cîteva zeci de închinători de taină, oameni care trăiesc cu sutele de ani și supraviețuitorii, în memoria altora, care s-au săvîrșit din viață de tineri. Aici își găsesc locul cetăți pierdute din Orient, dispăruta insulă Ada Kaleh, două războaie mondiale și altele mai mici, marinari și revoluții, predicatori, agenți secreți, șoferi din Sighet, contrabandiști și văduve, dar mai ales cuvinte cărora li s-a pierdut urma și care-și fac apariția din memoria colectivă, împreună cu leul decrepit de la Ada Kaleh și cu ghepardul acuzat și judecat de crimă, care știe pe de rost cărțile sfinte a două religii”. – Cristian Teodorescu

Cornel Ivanciuc a debutat în anul 1999, cu volumul de proză ”Cartea cuceririlor”, premiat de Uniunea Scriitorilor din România. ”Cartea cuceririlor” a fost tradusă în limba cehă și este în curs de apariție la Editura “Dauphin” din Praga.

„Viaţa pe bază de abonament” de Ioan Matei cuprinde şase proze şi un scenariu pentru un scurt metraj de ficţiune, totul precedat de o prefaţă semnată de Horia Gârbea şi prezentat de Alex Ştefănescu. Cunoscutul critic literar a scris: „L-am remarcat (pe Ioan Matei) cu mulţi ani în urmă, când era un tânăr necunoscut din Târgu-Mureş şi îmi trimisese proză scurtă pentru «poşta redacţiei». M-au surprins plăcut atunci priceperea de a crea din câteva fraze o atmosferă, fineţea analizelor psihologice şi, în general, umanismul viziunii. Aceste calităţi, datorită cărora Ioan Matei se poate considera succesorul unor prozatori ca Marin Preda sau Vasili Şukşin, le regăsesc în acest volum, valorificate inteligent, în deplină cunoştinţă de cauză. Autorul, ajuns între timp la o deplină maturitate intelectuală, ştie cum să-şi folosească talentul. Departe de maniacala plăcere de a persifla a multora dintre prozatorii de azi, el îi studiază pe oameni cu înţelegere şi gravitate şi, uneori, cu o ironie tandră.”

„În lumea noatră literară, mai puțin pestriță decît ne place să credem, Ioan Matei este un autor ieșit din comun. Modest și scrupulos, tăcut și exigent peste poate cu sine însuși, dar extrem de generos cu confrații, prozele abia îi pot fi smulse, cînd și cînd, pentru a fi publicate. Ai zice că e un bijutier care oftează după fiecare inel pe care-l fabrică și e nevoit să-l înstrăineze sau chiar personajul lui Márquez care finisa cu trudă pești din aur pe care, apoi, îi topea spre a lua munca de la început. Ce-i drept, cînd tipărește un volum, cum se întîmplă acum, acesta e cumpănit în părțile lui și în întreg, încît cu mare greutate i s-ar putea găsi vreun cusur.
O altă trăsătură atipică a prozatorului nostru este că el lucrează aproape exclusiv cu atmosfera, deși nu refuză poanta, absolut necesară unei proze scurte. Presupun că șlefuirea îndelungată a textelor duce la acest amestec optim de atmosferă și umor conținut, neostentativ. Desigur, Drepturi de autor, povestirea cea mai lungă și mai suculentă, cu potențial dramatic cert și transformată ca atare și în scenariu, are un haz mai mare și mai perceptibil. Dar fiecare dintre prozele din volum dezvăluie un umorist, fiecare s-ar putea constitui într-o comedie sau chiar o farsă, eventual tragică, în chipul în care Cehov însuși își subintitula piesele „comedii”.
Cînd e vorba de Ioan Matei, trimiterea la Cehov și Gogol este inevitabilă. Se vede bine asta în Hard and soft după mine piesa cea mai bună a volumului. I-am sugerat chiar autorului să adopte acest titlu pentru cartea sa. Chiar dacă Drepturi de autor e mai consistentă la umor și personaje, Hard and soft e mai metafizică și titlul acoperă mai bine întregul. Opțiunea finală pentru Viaţa pe bază de abonament o înțeleg însă pentru plusul de spectaculos al titlului și compexitatea mai mare a textului respectiv.Lucrul cel mai important este că fiecare dintre povestiri incită, trezește atenția, nu se uită. Dacă venim mai aproape de timpul și spațiul în care viețuim literar, vom spune că avem în față un volum în linia generației 80, din care face parte autorul, amintind de paginile cele mai bune, comportiste, ale lui Groșan, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu de la început. Apropiindu-ne mai mult încă, ne putem aminti pe-alocuri de frumoasele povestiri ale lui Cătălin Mihuleac ori de ale altor congeneri ai lui Ioan Matei ca Iacob Florea, Gheorghe Stroe. Desigur, în zare se întrevede un  maestru precum Liviu Rebreanu, cel din povestiri…
Ioan Matei nu scrie avîntat, ci apăsat. Frazele par cioplite sau încrustate într-un material dur. Se ferește de epitete, iar de metafore să n-audă. De caracterizări directe nici nu poate fi vorba. Pentru observatorul care poartă oglinda de-a lungul drumului contează numai faptele personajelor și vorbele lor. Din acest punct de vedere, Ioan Matei dovedește un impecabil auz de prozator, toate nuanțele vorbirii eroilor sînt surprinse, încît vreo caracterizare din „off” ar fi inutilă”. – Horia Gârbea