Două surori de sânge, sub acelaşi acoperiş, în două lumi diferite, paralele. Ferentari şi Primăverii – două cartiere ca două surori, două destine asimetrice. Una brunetă, cealaltă blondă. Una nevoiaşă, una înstărită. Prima îşi cârpeşte zilele cu speranţe, alta, cu certitudini. Ne aflăm într-o „familie” care-şi iubeşte egal odraslele, deşi Dumnezeu le-a făcut diferite: Şcoala 136 – Ferentari şi Liceul „Jean Monnet” – Primăverii. Nu este unicul caz, peste tot, de la nord la sud şi de la est la vest, trăiesc astfel de surori: unele în haine cârpite, altele în veşminte de lux. Şi aici nu vorbim de discriminare negativă sau pozitivă, ci de o realitate a învăţământului românesc.
Ferentarismul şi baronismul sunt două concepte care cuceresc din ce în mai multe teritorii, nu numai în şcoala românească, ci în întreaga societate. Primul trăieşte la marginea lumii, celălalt, în centrul ei. Aşa sunt multe dintre şcolile României, la poluri opuse unele de altele, ursite să se dezvolte inegal, să trăiască ori în subteran ori pe acoperişul lumii. Vorbim desigur despre sărăcie şi bunăstare, ca două stări fundamentale ale învăţământului nostru, despre deznădejde şi speranţă. Sub această cruce trăiesc două şcoli din Bucureşti, aflate la doar zece kilometri distanţă, într-un Bucureşti cosmopolit al mileniului al treilea, într-o capitală europeană.
Am fost la Şcoala nr.136 şi la Liceul Teoretic „Jean Monnet” să înregistrez, într-o arhivă sentimentală, zâmbetul copiilor la intrarea în clase şi să-mi aduc aminte de primul meu abecedar. Era 15 septembrie, iar şcoala începea cu aceeaşi bucurie pretutindeni. Acest reportaj a fost documentat în urmă cu câţiva ani, dar problemele reflectate aici îşi păstrează o bună parte din actualitatea de atunci.
Fără certificate de naştere, fără apă şi curent
La Şcoala 136 din Prelungirea Ferentari învaţă copii romi în proporţie de 95%. Majoritatea provin din familii monoparentale, în care unul dintre părinţi ori şi-a abandonat căminul, a ajuns în puşcărie, ori a murit, ori a plecat în străinătate. Veniturile lor sunt extrem de reduse, abia dacă pot trăi de pe o zi pe alta. Unii copii beneficiază însă de ajutorul fundaţiilor şi ONG-urilor de specialitate care le oferă câte o masă caldă, rechizite şi consiliere. Cei mai mulţi dintre locuitorii Ferentariului muncesc la ADP, iar banii nu prea le ajung. Stau câte zece într-o cameră, în blocurile unui cartier-ghetou sau în cocioabe dărăpănate. „Când îi vizitezi acasă, copiii ies şi de sub paturi, aşa sunt de mulţi”, povesteşte directorul Şcolii 136, deşi pare neverosimil. De nenumărate ori, părinţii nu au ce pune pe masă, singurul lor gând fiind acela de a face rost de un colţ de pâine pentru a doua zi, îmi spune profesoara de limba romani, mediatoarea care intră des în casele copiilor. Nu au apă şi curent, pentru că puţini îşi permit acest lucru. În schimb, şcoala este izbitor de frumoasă, cu mobilier, lambriuri, parchet, termopane noi, toalete curate şi moderne, apă curentă, clase văruite, laboratoare de informatică, dascăli buni şi înţelegători. Un safir în praful Ferentarilor.
La 15 septembrie, Şcoala 136 de pe Prelungirea Ferentari şi-a deschis uşile pentru a-şi îmbrăţişa micuţii prieteni cu care va împărţi, timp de 10 luni emoţii, lecţii, teze, deşi şi aici pandemia de corona virus a impus, în prezent, scenariul galben – învățământul hibrid/mixt, şi recent, on-line, ca peste tot în ţară.
Cândva, curtea şcolii era şi culoar de trecere între blocuri, unde vecinii îşi aruncau gunoaiele şi animalele moarte. Dar ceea ce este foarte trist este faptul că, an de an, conducerea şcolii se zbate să întocmească multora dintre copii certificate de naştere. Pentru că n-au apă acasă, copiii sunt murdari, miros urât, iar unii au şi păduchi, şi râie, îmi spun profesorii, deşi mie nu mi s-a părut că este aşa. Sunt doar câteva tuşe ale unui portret incomplet, ca o schiţă în desen ce va deveni, trebuie să fie astfel, un tablou în ulei, plin de culoare. Căldura şi bucuria cu care copiii m-au înconjurat în momentul în care am intrat în curtea şcolii mi-au umezit ochii. O fetiţă din clasa a V-a m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat emoţionată: „Sunteţi diriginta noastră?”
Un copil fericit
Cu toate acestea, S., o elevă din clasa a VIII-a mi-a declarat că este fericită alături de tatăl ei. Fata de origine romă şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă, dar ne-a mărturisit că este mulţumită cu ce i-a dat Dumnezeu până acum. Este cea mai bună din clasa ei şi vrea să se facă jurnalistă şi psihologă. „Jurnaliştii sunt foarte ocupaţi, de aceea vreau să ajung ziaristă, iar pentru a şti dacă cel căruia îi iau interviu mă minte sau nu, vreau să devin şi psiholoagă”. Sunt visurile unui copil frumos, ambiţios, care mai are nevoie, pe lângă speranţă şi perseverenţă, şi de ceva sprijin, pe care sigur îl va primi. Indiferent de unde va veni el. „Ea citeşte pentru toţi colegii ei, că ceilalţi nu citesc deloc”, îmi spune directorul, încercând să-mi atragă atenţia asupra unui fenomen resimţit nu numai în pătura săracă, ci şi în cea avută.
„Nu prea ne descurcăm cu banii”, zice o fetiţă româncă dintr-a şaptea. Ca urmare, ea şi fratele ei merg zilnic la Fundaţia Philip care le oferă câte o masă caldă pe zi, haine, rechizite şi îi supraveghează la efectuarea temelor. Vrea să ajungă coafeză, ca toţi copiii de la 136, care visează să se facă ospătari sau coafeze. Îşi mai doreşte pentru acest an şcolar să promoveze clasa şi să înveţe bine. Viaţa din cartier este deosebit de dură. Nu de puţine ori, copiii au fost martori la scene violente. Este un cartier în care taximetriştii se tem să te ducă noaptea.
Nici un părinte intelectual
Totuşi, în ciuda sărăciei, nu toţi copiii de la Şcoala nr.136 sunt nişte marginalizaţi ai sorţii. Mulţi şi-au învins destinul. Aceştia învaţă acum la licee precum Sava sau Madgearu, alţii au devenit profesori, au studiat la Politehnică sau la Construcţii. Aşa este S., care a ajuns în clasa a VIII-a, n-a abandonat şcoala, nu s-a măritat la zece ani şi continuă să creadă în visul ei de a fi jurnalistă. Mediatoarea E.R. îmi reaminteşte însă că „sunt foarte mulţi săraci, majoritatea se îmbracă de la second-hand, de la chinezi sau din ajutoare. E trist, dar noi nu avem în şcoală nici un părinte intelectual”. Copiii nu sunt înscrişi la medic de familie, doar doctorul din şcoală le acordă asistenţă de specialitate. În aceste condiţii, profesorii de la Şcoala 136 sunt nişte supraoameni. Sunt cu totul speciali. Ei se luptă cu rezultatele slabe ale elevilor, dar măcar sunt mulţumiţi că aceştia vin la şcoală ca să înveţe să scrie şi să citească. „O medie de 10 în Ferentari nu are aceeaşi valoare cu una luată la o şcoală din alt sector”, spune una dintre profesoare.
Mă gândeam, în timp ce discutam cu aceşti copii minunaţi, la toţi ceilalţi copii nevoiaşi din România, romi sau nu, la sărăcimea rurală care trăieşte într-o nevoinţă comparabilă şi deplin anonimă, la copiii cu părinţi plecaţi la muncă, în străinătate, rămaşi în grija bunicilor. Numai că unii dintre aceştia nu sunt cuprinşi în grupurile dezavantajate, iar programele de asistenţă finanţate de organizaţiile umanitare îi ocolesc. Asta este însă altă poveste.
Liceul Teoretic „Jean Monnet”, o şcoală a excelenţei
15 septembrie, la prânz. Din Ferentari, am traversat Bucureştiul şi am ajuns în cartierul Primăverii, la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, încărcată cu poveşti de viaţă tulburătoare, fără să anticipez ce mă aşteaptă aici şi ce voi trăi.
E un sacrilegiu pentru copiii de la „136” şi pentru cei de la „Jean Monnet” să-i pun faţă în faţă, pentru a-i compara, pentru că toţi s-au născut egali şi au dreptul la şanse egale la educaţie. Doar că destinul a ales diferit şi pentru unii şi pentru ceilalţi.
În Primăverii, mediul era cu totul altul, trecusem graniţa spre Occident. În biroul imens al doamnei directoare, profesoară de istorie, se aflau peste tot, pe birou, la ferestre, pe jos, oriunde mai rămăsese un loc, sute de flori. Majoritatea, mari, exotice, nemaiîntâlnite. Mărturisesc că nu mai văzusem niciodată asemenea buchete de flori ce ilustrau opulenţa şi luxul. Doamna directoare m-a invitat să-mi iau câte buchete vreau, eu am ales unul mai cunoscut, de trandafiri, pe care i l-am dăruit, mai spre seară, doctoriţei mele.
Toată lumea ştie că aici învaţă copiii protipendadei din Bucureşti, ai diplomaţilor străini acreditaţi în România, dar şi elevi modeşti, cu rezultate excepţionale la învăţătură. De data asta, nu mai era vorba de viitoare ospătăriţe şi coafeze, ci de următoarea generaţie de studenţi şi cercetători la Oxford, Harvard etc. Certificarea acestui lucru aveam s-o găsesc în biblioteca şcolii, unde, încă din prima zi de şcoală, din 15 septembrie, unii elevi au împrumutat deja cărţi „grele”, specifice unui student: tratate de istorie, volume despre Congresul SUA, critică franceză ş.a. „Pentru că am închis biblioteca pe timpul vacanţei de vară, elevii de liceu au venit imediat, odată cu începerea şcolii, să împrumute cărţi”, mi-a mărturisit bibliotecara şi mi-a arătat condica din 15 septembrie.
Da, aici, calitatea învăţământului este de cel mai înalt nivel, un angrenaj profesor-elev ce funcţionează după criteriile valorii şi performanţei, ale excelenţei. Câţiva prieteni de-ai mei, care au avut copii la Liceul Jean Monnet, s-au văzut nevoiţi să îi retragă şi să-i transfere la alte licee din Bucureşti din cauza standardului, cerinţelor şi exigenţelor foarte mari, chit că îi trimiteau la şcoală, unii, cu taxiul, zilnic, şi plăteau meditaţii. „Misiunea noastră este să formăm elevi capabili să relaţioneze social, să facă performanţă, să se adapteze la realitatea în continuă transformare şi să fie pregătiţi pentru viitor”, este scris pe site-ul liceului.
Cu haine, genţi, maşini de fiţe
Din cauza sau datorită luxului vestimentar explicit, elevii de la Liceul Jean Monnet sunt luaţi, deseori, în vizor de presa de cancan. Site-ul vice.com relatează că aceştia, îmbrăcaţi cu haine provocatoare şi accesorii de firmă, în valoare de sute sau mii de lei, fac parada modei la şcoală. Băieţii vin cu maşini „tari”, cu nume sonore, explicând că Peugeot-ul 307 CC, decapotabil, „îl am de șapte luni, cadou de la tata, care mi-l ia înapoi dacă nu iau Bacul”, scrie vice.com. Mai mult, mi-a spus un copil al prietenilor mei diplomaţi, fiţa cea mai tare nu este să vii la şcoală cu Mercedes Clasa C, ci să vii cu calul! Vremea adolescenţei! Ce dor îmi este de uniforma din liceu, cu sarafan albastru, bentiţă albă pe cap şi matricola liceului cusută în dreptul inimii, de care eram foarte mândră! Aceste cancanuri puse pe seama liceului sunt excepţii, elemente rare, vânate şi exagerate de presă, care nu sunt edificatoare pentru această unitate de învăţământ de elită.
În insule mici, există atât excelenţă cât şi derizoriu în învăţământul românesc, iar aceste lucruri se găsesc cu prisosinţă la Liceul Jean Monnet şi Şcoala 136. Nu numai în mediul rural, dar, iată, chiar în vanitosul Bucureşti. La liceul din Primăverii, elevii intră la facultate în proporţie de sută la sută. Visurile lor ţintesc cele mai prestigioase universităţi din Anglia, SUA şi Franţa. „Când se întorc în ţară, primul drum pe care-l fac este la Jean Monnet, aflu de la doamna directoare. De asemenea, numele liceului este primul lucru pe care-l spun copiii noştri în străinătate, după cel al ţării.” Totul trebuie judecat aici în termeni de performanţă şi excelenţă, începând de la baza materială, atât a şcolii, cât şi a copiilor, până la calitatea actului educaţional şi a comunicării. Dar nu voi obosi nici o clipă să reamintesc că trăim o realitate bipolară în învăţământul românesc: un pol ancorat în bizarul Ev Mediu, altul azvârlit în vâltoarea exigentelor paradigme ale mileniului trei. Şansele copiilor la o şcoală bună, indiferent de nivelul lor social, trebuie să se întemeieze şi consolideze pe accesul egal al tuturor la educaţie, pe respectarea drepturilor, pe reformarea învăţământului, responsabilitatea în acest sens revenind guvernelor, autorităţilor, părinţilor şi profesorilor. Toţi copiii sunt egali să viseze că viaţa pentru care se pregătesc la şcoală va fi frumoasă.
Maria Dobrescu
