Matei Hutopila a debutat cu volumul de poezie „Copci”, colecţia „Opera prima”, Editura Max Blecher, 2011, în urma câştigării concursului de manuscrise organizat de Casa de editură Max Blecher și Editura Herg Benet. „La concursul de manuscrise, l-am remarcat imediat: avea naturaleţe și directeţe, știa să-și spună poveștile (ei bine, și în poezie se spun povești) și o făcea cu plăcere, livra umorul în doze bine cântărite și acompania cu el până și «scenele» funerare. Iar acum aflu că are și un nume: Hutopila. Să tot scrii cărţi bune cu un nume ca ăsta!”, a scris Ioan Es. Pop. Andra Rotaru a dialogat cu Matei Hutopila, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Între „dincoace” şi „dincolo”, între „încolo” şi „aici”, îmblânzirea sau domesticirea dihotomiilor citadine se face de la sine, fără agresivitate.
Oricum mai ușor decât a celor rurale. Orașul este un agregator și un inhibitor fără de care viața omului între oameni ar fi mult mai grea, ar fi ca la țară și ca în orice comunitate mică, unde lucrurile stau doar să erupă. În pustie, departe de văzul celorlalți, nu e de stat mai mult decât pentru o recreere scurtă și înviorătoare; când nu suntem condiționați de poziția celorlalți, lucruri nebănuite se pot întâmpla; mai toți țin lucrurile astea acolo, dincolo, înăuntru – unii le pun și pe hârtie, pe pânză, în scenă. Le domesticim și învățăm din ele și împărtășim; e bine să împărtășim lucrurile astea, e foarte fain când descoperi într-un spectacol, în niște pagini, pe un ecran, că nu ești singur întru îmblânzire și reflecție.
Experienţele rurale şi obiceiurile de demult îşi lasă amprenta asupra personajului din „Copci”. Ce influenţă au biserica, părintele, patrahirul asupra sa?
Nu au decât în măsura în care orice experiență îți lasă ceva, te pregătește. Satul este un loc foarte religios la suprafață, foarte violent și abrupt. O parte a volumului vine din întâmplări rurale pentru că am petrecut și petrec încă destul timp în atmosfera aia, însă nu elogiez spațiul ăla – dacă satul apare cumva idilic pe ici pe colo e pentru că se suprapune cu secvențe din copilărie-adolescență, vârsta, etapa, având un merit în asta și nu topos-ul.
„Când totul era bine şi mâinile doar ele ne făureau un viitor/ când graniţele erau absolute…”, nu readuc în amintire vreun sistem politic, ci nostalgia unor ţinuturi, cele ale ce-a-pe-ului, afectul fiind mai puternic decât politicul…
Desigur, deși am avut în minte perioada comunistă și am pus poemul ăsta exact în mediul ăla, așa cum l-am cunoscut din poveștile bunicilor mai ales. Nu este nimic ironic, ori cel puțin nu asta voiam pentru ce-a-pe, ci am pus iubirea în mediul ăla așa cum e, fără lucruri exterioare decât ca un fundal depărtat și făr de putere; fără lamentații sociopolitice.
Ritualurile sumbre se desacralizează, iar amintirile „rele” capătă serenitate. Există coordonate fixe, sau flexibilitatea este un plus câştigat?
Există un fir cronologic, există o mare diversitate de întâmplări – nuntă, înmormântare, lectură publică, beții, trezii, drumuri în natură, plimbări în oraș cu reflexia în geamurile perfecte ale clădirilor de sticlă și oțel, concerte; cu toate astea nu este nimic exterior care să dea nota vreodată, totul pornește dinăuntru și ai astfel un priveghi într-o notă mai mult hazlie, dar și situații în care totul e strălucitor și perfect în afară, însă totul se năruie pe dinăuntru.
Între Iaşiul personajului şi Moscova lui Makanin ce se petrece, ce le aduce împreună?
Nu Iașul și nici Moscova, ci similaritatea experiențelor a două personaje, sau poate mai bine zis a sentimentului general, a atmosferei, trăirilor – la scara impusă de diferența între gigantul sovietic și urbea moldavă.
Ce se întâmplă când „muşti din pământ după ploaie”?
Depinde ce momente readuce aroma respectivă; poate fi copleșitor, poate fi mai bine fără. Oricum, apusurile nu aduc nimic bun.
Între primele două cicluri ale volumului se cască prăpăstii de percepţie a unei lumi care se deformează deodată ce personajul intră-n acţiune, lecuit de nostalgii şi romantism.
E un ciclu al deposedărilor și al neposedărilor mai ales. Este despre o perioadă de căutari jalnice pe alocuri, o perioadă în care credea că are nevoie de ceva și se lega de acel ceva și apoi de altul de altul, dintr-o fugă disperată de însingurare. E și ciclul în care sentimentele ating punctul maximum în volum, personajul ajunge la marginea unei prăpăstii.
„am ajuns exact acolo unde voiam”, sunt cuvintele personajului, la finalul volumului. Ce găseşte acolo?
Dezamăgire și tristețea cumpătată și lucidă, nedisperată, ce sper că însoțește volumul în cea mai mare parte. Singura teamă rămâne cea față de reacția celorlalți, de ostracizare și procesele aduse de restul – de demonii lui nu-și face griji. Oricum, finalul povestirii e un loc de unde se poate începe, mai mult decât se poate continua.
recomand ,, Copci,, cu toata caldura. ,,Dezamăgire și tristețea cumpătată și lucidă, nedisperată,, Ar fi bine sa ajungem aici. Hutopila e profund matur, e dat dracului!