De curând, a apărut la editura Centrului Cultural “Dunărea de Jos”, volumul cArtEsente “Sahare şi fântâni”, semnat de Angela Ribinciuc. Aceasta este redactor la cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. A debutat cu volumul de poeme în proză „Cubul de aer”, Editura Parnas, în 2002. A colaborat şi colaborează cu revistele locale de cultură „Dunărea de Jos”, „Porto Franco”, „Dominus”, „Axis Libri”. A luat trei premii pentru promovarea culturii din partea Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi şi Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Jurnalista Nicoleta Onofrei a dialogat cu Angela Ribinciuc, iar interviul este preluat de pe siteul Societăţii de Gestiune a Drepturilor de Autor – OPERA SCRISĂ. RO.
Tot atât de mulţi prieteni aveai şi când erai copil?
Da. Eram 20 de copii pe scara blocului şi eram buni prieteni. Făceam spectacole în uscător şi jucam fotbal, fete şi băieti. Când am mai crescut, în vacanţe, petreceam nopţile jucând rentz şi wist, până dimineaţa, când mergeam să vedem răsăritul la Castrul Roman de la Tirighina. Am avut o copilărie frumoasă de tot, petrecută în Ţiglina III, lângă Complexul Siretul.
Am văzut recent o fotografie cu tine şi cu fratele tău copii, în care el părea protectiv cu tine. Cum a fost relaţia cu el? Aţi fost uniţi?
Fratele meu a fost şi a ramas modelul meu. E mai mare cu doi ani şi e un tip foarte deştept. Protector… nu aş spune, mai degrabă era foarte exigent cu mine, îmi amintesc când nu înţelegeam câte ceva la fizică, lui i se părea totul floare la ureche şi voia să fiu ca el. Uniţi am fost – inclusiv când am spart lustra din sufragerie dându-ne pase cu mingea, şi mai târziu, până când el s-a căsătorit. Apoi multe s-au schimbat. Şi astăzi, părerea lui contează pentru mine.
Aveai vreun joc (al imaginaţiei, poate?) care era numai al tău?
Copil fiind, îmi doream sa fiu copac. Seara, aveam, dacă vrei, un mic ritual: citeam în bucătărie până după miezul nopţii, spre disperarea tatălui, care îmi spunea, invariabil, să nu mai consum curent. Apoi ieşeam pe balcon, unde vorbeam în gând cu luna (i-am dedicat şi o poezie) şi cu plopul din spatele blocului, care e de-o seamă cu mine (plopul, nu blocul). Locuiam la etajul al patrulea şi atunci îl priveam de sus. Îmi doream să vină mai repede ziua în care să ajungă în dreptul balconului, să-i pot atinge crengile. Acum, când mai merg la apartamentul părinţilor, ies pe balcon şi mă minunez cât de mare a crescut acel plop. Şi mă bucur că încă nu l-au tăiat.
De unde îşi trage seva şi energia Angela Ribinciuc ca să fie aşa cum este?
Din toate lucrurile frumoase şi din toţi oamenii buni pe care-i am în preajmă. Ceea ce mă încarcă întotdeauna cu energie sunt: şofatul, drumurile la Bentu (unde s-au mutat părinţii mei, în judeţul Buzău), jocurile cu Ana, fetiţa mea, muzica veche, dialogurile cu toţi oamenii de la care am ce învăţa şi lectura unor lucruri ce mi se lipesc de suflet. Iar când nu pot face toate astea, privesc câte o fotografie (preferabil peisaj de munte) şi visez cu ochii deschişi.
Ţi-e dor de „Tranzit prin adolescenţă”? Ai mai putea continua acum?
Uneori mi-e foarte dor. De starea de spirit de atunci, de sentimentul acela că cineva chiar avea nevoie de mine şi că puteam face pentru acei tineri ceea ce nimeni nu era dispus, atunci, să facă. Să-i ascult, să-i înţeleg, să îi ajut să depăşească obstacolele care nu erau atât de mari cum păreau la un moment dat, într-un cuvânt să-i determin să înveţe să aibă încredere în ei. Acum mi-ar fi imposibil să mai fac toate astea, pentru că aş simţi că iau din timpul Anei. O etapă s-a încheiat şi a început o alta, atât pentru mine cât şi pentru fiecare dintre ei. Mulţi şi-au găsit rostul, unii işi mai amintesc de Tranzit, alţii nu. Unii dintre ei mă sună, ne vedem şi povestim, alţii nici măcar nu mă mai salută. Oamenii nu sunt toţi la fel, ştim asta.
Ai rămas vreodată fără cubul tău de aer în anii ăia? Ce te sufocă?
Da, am simţit că rămân fără aer, în special în ultima perioadă de Tranzit, in 2008. Mă sufocă – şi acum – la propriu, răutatea oamenilor, lipsa de toleranţă, invidia, „poliţele” plătite aiurea, într-un cuvânt tot ceea ce ne urâţeşte viaţa.
De-acum ai 21 de ani de presă, cum au fost primii ani?
Primii ani, paradoxal, au fost cei mai frumoşi. Prin prisma colegilor de atunci, a entuziasmului pe care îl aveam (şi la Radio Galaţi, cu echipa de început, şi la Viaţa liberă, după 1993) şi a atmosferei calde, de familie, pe care acum o regăsesc din ce în ce mai greu. Am învăţat multe, m-am străduit să iau doar ceea ce am considerat că mi se potriveşte şi să greşesc cât mai puţin, în toţi aceşti ani.
Cum a fost să scrii pe Politic?
Păi… cum să fie? A durat aproape un an pâna m-am dezmeticit şi m-am obişnuit cu politicienii de atunci (era în 1994), după care m-au dat din nou la Cultura, apoi la Eveniment şi… surpriză, încă un an la Politic! Dar a fost o experienţă interesantă, în ansamblu, pentru că politicul nu acaparase totul, cum se întâmplă astăzi. Mai era o oarecare decenţă, mai erau oameni valoroşi, într-un cuvânt era totul… suportabil.
Textele tale îmi par un fel de îndreptar pentru somn rău, pentru un vis rău. (Miracolul, speranţa, mugurul, oaza, toate apar acolo.) Ce părere ai despre textele care sunt expresia unui somn rău?
Am şi din astea, dar mai puţine. Chiar mă întreba un prieten pe blog dacă eu am scris vreodată un cub trist şi i-am dovedit că da. Aşa cum am mai spus, tot ce scriu e inspirat din ce am trăit, aflat sau simţit. Şi cum nu putem fi tot timpul optimişti, simţim, uneori, cum ne fuge pământul de sub picioare. Atunci contează să avem de ce sau de cine să ne agăţăm. În „Sahare şi fântâni” am preferat să aleg texte mai senine pentru că ştiu din experienţă că împovaraţi şi trişti nu folosim nimănui. Mi s-a întâmplat, în viaţă, exact când simţeam că nu mai găsesc soluţii, să întâlnesc oamenii potriviţi care să-mi dea răspunsurile de care aveam nevoie. Cred că singurătatea e cel mai periculos inamic.
Cel mai rău vis?
De trei ani nu îl mai am. Se numea „Angela nimănui”.
Când are nevoie Angela de umbrelă?
Atunci când simt că oamenilor le e mai uşor să fie rai decât buni. Însă încerc să le fac faţă şi îmi amintesc vorba lui tata, să nu mai bag toate nimicurile în seamă…
