La Editura Deliana a apărut romanul „Sfinţii” de Ştefan Dorgoşan, 2011. Acesta “„merită citit cu atenţie detectivistică pentru a-i percepe întreaga structură narativă învârtejită cu migală. Şi dacă ne recunoaştem în oglinda textului, înseamnă că este timpul să ne îndreptăm conştiinţa către penitenţă!”, a scris Gabriel Rusu. Redăm integral textul trimis pe adresa AgentiadeCarte.ro de Gabriel Rusu:
“Personajele din Sfinţii ( Editura Deliana, 2011), cel mai recent roman al lui Ştefan Dorgoşan, nu au nici cer înstelat deasupra lor, nici lege morală în ei. Atât cei patru protagonişti, cât şi figuranţii de coloratură, dotaţi cu mai multă sau mai puţină pregnanţă, sunt animaţi de suflete deplin bicisnice şi minţi dedate exclusiv la ticăloşii. Scena pe care se mişcă este România de după 1989, însă firele ce îi manipulează, ca pe nişte marionete, sunt ţesute adânc în istorie, în acea aproape jumătate de secol vinovată de violarea respectului nostru de sine, un sine moral. Agitaţia lor de pe o zi pe alta frizează mişcarea browniană. Nu este configurat sensul de spirală al evoluţiei, ci numai rotirea în cerc, încrâncenată şi, prin aceasta, tragică. În loc să fie prezentate în dinamica dezvăluirii treptate, destinele lor sunt cu bună ştiinţă expuse ca într-un insectar, deja consumate. Toate aceste observaţii privind alcătuirea romanescă în cauză impun o indubitabilă concluzie: viziunea autorului asupra naturii umane este accentuat sumbră.
Ştefan Dorgoşan a intrat în literatura română de azi cu Clanul Călae, un ciclu romanesc, şi a fost, cu dreptate, primit bine. Ne-a obişnuit, în siajul tradiţionalei epici de cursă lungă, cu o lume mozaicată în care convieţuiesc tandreţea înţeleaptă şi violenţa viscerală, iar ficţiunea lacomă de tipare înglobează şi un roman de dragoste, şi un roman poliţist, şi un roman politic, şi un roman despre esoteric. Acum, ciclul romanesc amintit suferă o întrerupere (va continua ori ba ?!) şi formula stilistică este schimbată drastic. Autorul renunţă la tonalitatea, echilibrată ca ritm, a reconstituirii unei saga şi adoptă inflexiunea şfichiuitoare a pamfletului. Epica de abia mai murmură, în timp ce primul plan al ficţiunii este ocupat de o lăbărţată sfadă cu tentă filosofică. Se acţionează minimal şi se vorbeşte, cu intenţie auctorială, excesiv şi isteroid. De altfel, lucrătura simbolică a textului este pusă în evidenţă programatic. Personajele nu au nume, chiar şi cele principale fiind identificate numai prin profesiuni (de credinţă…): ziaristul-scriitor, specialistul în tortură, profesorul de desen, colonelul.
Cadrul naraţiunii copiază un talk-show, specie a audiovizualului idolatrizată de români. Printr-un efect de înceţoşare a limitelor, platoul de televiziune se metamorfozează în spaţiul public aflat în top-ul preferinţelor aceloraşi români, cârciuma pe cât posibil insalubră. Se dialoghează monologând agresiv, în exterior şi în interior. Ilustrez acest univers, grotesc până la monstruos, şi, totodată, tehnica lui de „fabricare”, cu trei citate: „Statistica nu poate fi acuzată de crime, sinucideri şi migraţiune. Doar cei care le induc! Să nu fie prea târziu când ne vom da seama. Dacă mâine dispare profesorul de desen, s-au dus dracului toate paradele de modă. Dacă dispare colonelul, am rămas fără protecţie. Fără scriitori, se închid şcolile şi bibliotecile! Fără frică, adică torţiune, lumea nu ar exista! Este baza societăţii!” (p. 54); „Erau grijulii cu persoana lor pentru că aveau în gând să moară cât mai târziu şi cât mai sănătoşi, dar şi pentru ambientul de la masă care nu trebuia viciat cu cine-ştie-ce strănuturi umede, salive scuipate în batista vecinului, umori, muci şi mirosuri, urdori, flegme, bube purulente, mătreaţă, herpesuri. Conta enorm respectul de sine. Altfel s-ar fi deturnat atenţia de la scopul reunirii: conversaţia principială! Chiar liturgică! Meritau mai multă atenţie! Să nu exagerăm, dar uneori clienţii ocazionali ai crâşmei remarcau rotocoale sidefii şi mari deasupra celor patru. Aure de Sfinţi?” (p. 87); „Colonelul e pe lista de avansări. Inginerul (torţionarul – n.n.) va primi medalia. Ziaristul e persoană publică, iar Profesorul are act de confidenţialitate nelimitat. Au lucrat în Servicii. De aici nu iese nimeni la pensie. Sunt conştiincioşi, ca elevii din primară în faţa învăţătoarei. (…). Cred că s-au simţit ofensaţi că sunt supravegheaţi. Ei sunt de meserie propagandişti. Scenarişti de revoluţii, răzmeriţe, intoxicări, decontaminări etc: departamentul provocatori!” (p. 153 – 154). Delaţiunea pare să fie damnarea şi, în egală măsură, deliciul naţiunii, şi asta din cele mai vechi timpuri, până hăt… în viitor.
Ştefan Dorgoşan recade în ispita oricărui prozator priceput şi combină din nou tipare romaneşti – de data aceasta, un roman poliţist, un roman de moravuri şi un roman politic. Sunt suprapuse, ca într-un palimpsest (autorul face şi referire la chestiune), ancheta privind moartea misterioasă a unui poet, radiografierea unor relaţii socio-familiale putride, comentarea maşinaţiunilor din subteranele Puterii de ieri şi, mai cu seamă, de astăzi. Bârfa, darea în gât a semenului, zvoneala otrăvicioasă reprezintă meşteşuguri de preţ, ţinute la preţ bun. Ca macularea noastră de către noi înşine să decurgă optim, este nevoie de zarvă. Hărmălaia, iscată cu schepsis de către profesionişti şi perpetuată cu entuziasm de către poporul de consumatori, toropeşte raţiunea. Toată lumea trebuie să rostească cât mai zgomotos opinii despre viaţa celuilalt, care viaţă este pusă să danseze un frenetic şi interminabil can-can pentru a exhiba public părţile de caracter ruşinoase ale fiecăruia. Aşa şi este romanul de faţă. Merită, însă, citit cu atenţie detectivistică pentru a-i percepe întreaga structură narativă învârtejită cu migală. Şi dacă ne recunoaştem în oglinda textului, înseamnă că este timpul să ne îndreptăm conştiinţa către penitenţă.”
GABRIEL RUSU
