„Lumina scrisului”

Paul Aretzu (poet, critic literar, eseist) a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un amplu text critic despre opera literară a scriitorului Rodian Drăgoi, de la începuturi, din anul debutului editorial până în vremurile mai recente. În 2007, apare antologia de autor: “Lumină de mireasă”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, colecţia ins-Urgent, colecţie iniţiată şi realizată de Marian Drăghici. Redăm integral textul:

„Debutând în 1979, Rodian Drăgoi a publicat, la distanţe mari, patru volume de poezii, dând impresia, de fiecare dată, nu de continuitate, deşi aceasta este evidentă, ci de replieri în vederea unui nou început, tratându-le cu scepticism pe cele precedente. Parcimonia sa vrea să însemne şi consideraţia pe care o are faţă de silinţa scrisului. În antologia Lumină de mireasă (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, prefaţă de Marian Drăghici, postfaţă de Constanţa Buzea), poetul Marian Drăghici, care face selecţia, ne dă posibilitatea să ne facem o imagine de ansamblu, cât mai concludentă asupra autorului.

Poetul vine din direcţia bunei tradiţii – aduse la zi –,  recurgând la mărcile ei notabile, nostalgie, plasticitate metaforică abundentă, un paseism moderat, ritualizarea discursului, elan vitalist, consonanţa dintre stări şi ambient, suficienţa idealităţii, a reveriei, dar şi densitate lapidară, tema impasului existenţial, eul afectat, jocul de imagini.

Volumul este alcătuit din două părţi inegale ca întindere, dar complementare, prima, un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri, vădind o ingenuitate naturistă, a doua, duminică în Berceni, reprezentând înstrăinarea, melancolia trecerii, sfârşitul de sezon. Rodian Drăgoi este un sentimental autentic, un sensibil nativ, preocupat să-şi convertească metaforic stările.

Primele poeme sunt firave, notând cu acurateţe observaţii sinestezice, o realitate citită subiectiv, făcând caligrafii ale simţurilor şi reprezentărilor: „Când m-am trezit din ceasul acela de somn / am găsit sticla ferestrei / îndoită de vânt // peste câmpia cu arbori ruginiţi de toamnă / şi ape colorate de cântec / căzuse zăpadă // prietenii mei jucau a bucurie / cu tâmplele încrustate de ger // eu cu pereţii încărcaţi de glasul mamei / am alergat lângă jocul lor” (Trezire în iarnă). De la început, se compune liric pe un fond elegiac, se resimte umbra unei frustrări, căderea / îndepărtarea de idealitatea ontologică reprezentată de familie, copilărie, visare. De asemenea, poetul vine cu o autoritate arhaică, constând în vorbirea metaforică, într-o viziune animistă prin care natura se manifestă sensibil, într-o ritualizare prozodică, elemente care se înscriu în eternitatea canonică, în făgaşele neabătute ale tradiţiei. Reprezentările au expresivitatea insolită, fantezia afectiv-mitologică a lui Marc Chagall, aşa cum se întâmplă în Scrisoare către Dimitrie Stelaru: „sălbatec ninge-n casa în care te aştept / s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios / mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta / lângă un foc cu flăcările-n jos // şi umbra mea e leoarcă de sudoare / spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag / aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru / o namilă de greier s-a aşezat în prag”.

Ca orice tradiţionalist adevărat, autorul se foloseşte uneori de formatul popular, de stilistica oralităţii, de falsa discursivitate, înţesată cu horbote afective, de o sapienţă bazată pe o logică a contradictoriului, de ritmul sincopat, de un semantism cumulativ şi, atunci, copleşitor / sublim, de un ludic lexical. Textele au însă o limpezime şi un echilibru specifice, un fel de lumină interioară. Un tip de narativitate descriptivă / de atmosferă, cu încărcătură nostalgică, vine dinspre Esenin, de la un mod genuin de a descoperi lumea. Poemele apar ca mici colecţii de exclamaţii şi interogaţii, ca difuzii de enunţuri. Meditaţia elegiacă este amestecată cu imagini ale spontaneităţii: „Luna stă într-un picior şi respiră un cerc / vântul încă e tânăr la mine în plete // şi corabia mea ca un nor rătăceşte / pe o apă crăpată de sete // pădurea stă rezemată de un cuc / mama poartă tot timpul cenuşa cu sine // şi întruna mă strigă dar strigătul ei / nu găseşte drumul care vine la mine // câinele meu de mult a murit / umbra lui mă urmează şi acum credincioasă // în grija ierburilor îmi voi lăsa trupul / şi mă voi întoarce acasă” (Luna stă într-un picior şi respiră un cerc).

Filosofia unei astfel de poezii este simplă, a percepţiilor cu memorie afectivă. Destinul este asemănat mersului implacabil al unui tren, făcând imposibilă călătoria pe cont propriu, reprezentând predestinare şi inefabilitate. Povara lui se împarte între, pe de o parte, moştenirea ancestrală de tristeţi acumulate, exprimate prin anotimpuri dezolante, prin singurătate, frig, îngheţ, prin nostalgii, şi, pe de alta, entuziasmul vârstei tinere. De altfel, făcând abstracţie de trecere şi de zădărnicie, întreaga fire se află într-o stare extatică, primăvara, mugurii se întorc pe jos în sate, ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă, poemul doarme cu ochi deschişi, copacii înnebunesc de impetuozitatea dimineţii, câmpia bate din aripi de grâu, ţăranii întorşi de pe câmp cu grijă-şi spală umbrele murdare etc. Misterul existenţei, în care viaţa şi moartea se împletesc, impulsionându-se, este revelat prin ardoarea / rafinamentul simţurilor. În mare măsură, recurgându-se la un fel de tehnică a retroversiunilor, realitatea este convertită în percepţii primare, concretele sunt abstractizate, ideilor li se dă consistenţă: „Tata a tăiat mieii şi-a obosit / Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit // eu implor frigul să rămână afară / cuvintele mele sunt şuviţe de sânge // nici o fereastră nu poate să m-audă / plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge?” (Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit). O pudoare lexicală, ţinând de magia limbajului, îl face pe poet să nu spună lucrurilor pe nume, să aleagă expresia eufemistică în forma ei sublimă de metaforă. Un univers frustrant este transformat astfel în jertfa laudei, în liturghisirea firească a creaţiei şi în armonie sufletească: „Noaptea dormim în lacrimi credincioase / Doamne, cineva întoarce adevărul pe dos! // Doar mierea sării vine către case / Şi îngeri de ceaţă ne umblă prin os. // Coroanele pomilor dau buzna în noi / Şi drumurile toate nechează amintiri // Când sângele umblă schelălăind prin noroi / Şi toamnele sunt stoarse de dangăte subţiri.” (Noaptea dormim în lacrimi credincioase).

De la un timp, lumea, care se traduce lumină, devine ostilă, noaptea plânge, dimineaţa refuză să mai vină, focul se hrăneşte cu zăpadă, are loc o evoluţie inversă a evenimentelor, din prezent spre trecut, apar semne ale unei senescenţe cosmice, pe sub uşă singurătatea încearcă să îşi vâre gheara. Memoria unei iubiri ideale îi trezeşte poetului stări de reverie, fulguraţii anamnezice. Prezenţa ei neîntreruptă, continua ei revenire compensează înclinaţia spre solitudine, spre universul fictiv.

Poemele din partea a doua a cărţii, Duminică în Berceni, reprezintă elegiile unui exilat din mediul rustic, fabulos şi stihial, în cartierul mărginaş al Bucureştiului. Hipersensibilitatea sa resimte astfel toate chipurile înstrăinării, pustietatea sufletească, imposibilitatea comunicării, meteorologiile funeste, necroza spirituală: „Aici la mine în cartierul Berceni / e duminică // plouă şi sunt singur precum un pantof / abandonat în mocirlă // vecinul meu de la etajul opt / e tot singur // până acum s-a spânzurat / de trei ori dar nu a murit / nici o dată” (Duminică în Berceni). Atmosfera absurdă tinde spre o inerţie totală prin anihilarea temporalităţii, cineva a închis calendarul într-un arici. Treptat, universul capătă o singură dimensiune, cea a imploziei psihice, a aneantizării, a dispariţiei peisajului de jur-împrejur. Totuşi, indiferent de stările pe care le trăieşte poetul, elementul constant, stenic, care-l însoţeşte mereu, este matricea arhetipalităţii, casa: „Casa în care atâta timp am trăit / de mult nu mai este // dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei / mă caută cu căldură / prin lume” (Casa în care atâta timp am trăit).

În lirica de azi, tenebroasă, marcată de explorări abisale, complicată, ori plată, informă, Rodian Drăgoi aduce lumina şi încărcătura sufletească după care, uneori, în adâncime, tânjim, de care este nevoie, ne oferă casa cea veche a tradiţiei, dovedindu-şi vocaţia, uşor calofilă, puţin sentimentală, curată, pentru arta metaforei.”

Paul Aretzu