spot_img

„Citadela de fier” sau universul artei obligatorii

Volumul ”Citadela de fier”, apărut în 2012 la editura Tracus Arte, a fost subiect de discuţie între autorul său, Adrian Buzdugan, şi Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.



Sacrificarea intelectualilor este scuzabilă în anumite circumstanţe. De ce a lor şi nu a altora?


Păi, pentru un regim becisnic, cred că în majoritatea cazurilor ar fi scuzabilă sacrificarea intelectualilor, nu doar în anumite circumstanțe… Când nemulțumirile sociale ating masa critică, ei pun sub semnul întrebării legitimitatea autorităților și pot canaliza energii care au ca punct final destabilizarea ordinii, mai precis, ei sunt cei care puteau genera astfel de tensiuni sociale, acum n-o mai pot face întrucât acest lucru se poate realiza doar cu concursul mass-media. Cred că am ajuns deja în stadiul în care nu se mai poate face un miting sau un marș de protest fără apariția unui showman sau a unei vedete în fața camerelor (până și lovitura de stat, care a urmat revoltei populare din 89, a avut parte de actorii și regizorii ei…). Intelectualii erau îndrumătorii, erau capetele, erau cei mai vizibili și mai creditați indivizi din comunitate, erau valorile reale – nu ca acum, valori de rezervă, scoase și șterse de praf periodic…

Spre exemplu, intelectualii de la noi viețuiesc într-un soi de derivă, cercetători, artiști, profesori de excepție… nu se bucură de viață, ei supraviețuiesc doar. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, cred că asta e și deriva lor, au ajuns să se bucure mai mult de ideea de libertate decât de viața însăși. Doar o foarte mică parte dintre ei se bucură de un trai îndestulat, și, în mod bizar, aceștia sunt blamați de către colegi sau confrați ba pentru că sunt sub aripa puterii, ba că fac jocurile cine știe cărui personaj indezirabil, ba că au format o coterie… (Nu am să spun enormitatea aia cu „excepția confirmă regula”, poate dac-aș fi politician, aș uza de ea nestingherit…)

Inutil să precizez că în cazul unui regim politic ideal, sacrificarea intelectualilor nu c-ar fi trecută cu vederea, ea nu s-ar produce nicicum.


„De-a lungul istoriei popoare întregi nu s-au putut salva de ele însele.”


În urmă cu un an – cam pe când scriam acest rânduri – cred c-aș fi răspuns la acest citat provocator făcând un veritabil tur de forță. Aș fi început probabil cu popoarele mesianice, aș fi trecut în revistă câteva popoare care-au avut de suferit imens din cauza voinței de putere și a dorinței de stăpânire, cred că nu m-aș fi reținut să lovesc puțin și în îndoielnica pax americana, inevitabil, aș fi sfârșit cu românii, prinși mereu între o uimitoare și descurajantă lipsă a stimei de sine și o stupefiantă revendicare a unei misiuni istorice, încă necunoscute.


Trebuie să recunosc că mult timp am văzut lucrurile deformat, atras de falsa eleganță a simplificării nejustificate, a caracterizării în bloc, nediferențiate. Mă raliasem unui curent de opinie mai larg, curent de opinie influențat printre altele de psihologia popoarelor, mentalități, de lucrările lui Dumitru Drăghicescu și Dan Ungureanu, de scrierile domnului Lucian Boia… Paradoxal, trebuie să-i mulțumesc celui din urmă pentru revizuirea atitudinii mele. Ultima carte a domniei sale, „De ce este România altfel?”, mi-a trezit (în sfârșit!) spiritul critic. Nu cred că „prin Eminescu și Caragiale, românii au spus aproape totul despre ei inșiși”, nici că între Caragiale și Urmuz există o „filiație logică”, nici că țara asta „de frontieră” e plină de înapoiați, frustrați, complexați, limitați etc.


Să spui despre un popor că-i într-un fel sau altul, nu poate fi decât un sofism, o generalizare pripită. Dacă șapte sau opt milioane dintre români ascultă manele, asta nu înseamnă că tuturor românilor le plac manelele. Doar trei de-ar mai asculta Beethoven sau Ceaikovski și n-ar fi toți iubitori de manele! Sau faptul că șapte sau opt milioane votează într-un fel anume, asta nu mă poate face să trag concluzii eronate despre conaționalii mei…

Că în decursul istoriei unele popoare nu s-au putut salva de ele însele, sună în continuare bine, circumscrie cumva denaturata opinie generală că românii sunt într-un fel sau altul, dar cred că aș rescrie întregul pasaj.


Într-un capitol din volumul “Citadela de fier” vorbeşti despre faptul că unele arte sunt mari consumatoare de resurse tehnice, drept urmare sunt desfiinţate. Ficţiune sau realitate?


Ficțiune. În Tehnopolis sunt eliminate unele arte din simplul motiv că un deținut ar trebui să coste statul cât mai puțin. E preferată literatura – de a cărei criză sunt și cel mai interesat – deoarece, aparent, solicită resurse minime (printre altele, cred că și ăsta e un motiv din cauza căruia literatura atrage mulți nechemați, dacă ai la dispoziție un caiet și-un creion sau un calculator de mâna a doua sau a treia, poți să compui un text; chiar și mediocru, el poate ajunge la tipar).


În realitate, contrar tuturor așteptărilor, vor rezista tocmai artele mari consumatoare de resurse tehnice. Materialele pentru pictură nu sunt la îndemâna oricui, în muzică trebuie să investești ceva pentru a înregistra o piesă, un album, cel puțin un extras de pe album trebuie însoțit de un videoclip… Pentru teatru sau balet îți trebuie, din nou, o trupă de profesioniști, însă rezultatele sunt pe măsură, profitul obținut facilitează creația ulterioară, acești artiști din asta trăiesc.


Dacă luăm în calcul și a șaptea artă, cu valențe industriale, atunci niciun mega best-seller nu poate și nu va putea concura un blockbuster. „Avatar” din 2009 a avut un buget undeva în jurul a trei sute de milioane de dolari și a avut până acum încasări de aproape trei miliarde.

Arta creată în absența comanditarului trebuie să fascineze, să șocheze, să violenteze privirea, să încânte auzul. Unii spun deja că viitorul va fi al e-book-urilor din ce în ce mai sofisticate, însoțite de grafică și muzică ambientală. Până una alta, fără un marketing bun, o carte nu aduce bani. Neaducând un profit rezonabil, nu-i oferă nici autorului posibilitatea de a trăi din acest meșteșug.


Principiile unor personaje din volum sunt, în vremurile noi, trecute în desuetudine. După ce principii se ghidează prezentul celorlalţi?


Cred că „vremurile noi”, pe care le trăim, se cam potrivesc sau vor ajunge să se potrivească cu timpurile noi din roman – îmi aduc aminte că un cititor chiar m-a întrebat dacă nu e o similitudine, o potrivire perfectă între cele două timpuri pomenite.

Să prețuiești adevărul, să promovezi doar valoarea, să fii corect, să nu-i uiți pe cei ce ți-au făcut bine, respectul necondiționat etc. sunt câteva dintre principiile care devin încetul cu încetul desuete. Corectitudinea politică, discriminarea pozitivă și alte asemenea găselnițe nu reușesc însă să mascheze o vreme a intoleranței, a prejudecăților și a neîncrederii. Pe de altă parte, deși criza economică mondială ne indică în mod evident că ceva e-n neregulă cu organizarea economică actuală, construită în jurul proprietății private – de care am mai vorbit în interviul anterior – și a biletelor de plastic, nu se face nimic în acest sens. E o zonă cu grad mare de risc cea în care am ajuns, zona în care banii sunt peste toate celelalte valori.

Familia ar trebui să aloce un minim de timp educării copiilor, tinerii ar trebui să studieze în școli elemente de etică aplicată, media ar trebui să-și regândească în mod fundamental activitatea, multe profesii ar trebui să aibă deontologii la vedere… Sunt multe de spus aici, nu aș detalia, e subiect de eseu…


Ce este Tehnopolis?


În primul și primul rând, cred că este o idee originală. E vorba de o închisoare ceva mai specială, un mic sistem circular, un soi de cetate-oraș mărginită de Styx, un râu ucigător, și împrejmuită cu un gard electric. Nu există asistență medicală, îngrijitori sau gardieni – deținuții sunt urmăriți și sancționați prompt de niște „plesnitori” – cei aflați în detenție putând circula liber în întreg perimetrul Tehnopolisului. Acest „Oraș al artelor” este destinat, în mod firesc, terapiei prin artă, „transformării benefice și durabile a sinelui”. În centrul Tehnopolisului se află Citadela, așa-zisul avanpost al libertății, locul unde se primesc operele de artă ale celor ce-și doresc eliberarea condiționată. Pe scurt, o mașină de tocat creier, pe o parte introducându-se năzuințele artistice sau simulacrele acestora, iar pe cealaltă parte ieșind… cei mai buni „roboți” cu putință (și nu e vorba de roboții „anchilozați voluntar în mecanismul lor profesional” ai lui Naum!). Las cititorului plăcerea de a descoperi singur care este unica ieșire din acest univers al artei obligatorii. Ideea i s-a părut lui Mircea Opriță „splendidă în comicul ei dureros”.

Cred că mai reprezintă și o alegorie a societății, care a început deja să respingă actele artistice autentice preferând în schimb divertismentul ieftin, e și o imagine distorsionată a lumii artistice, cu micimile și orgoliile ei de duzină, un reality show cu scriitori” cum spunea Michael Hăulică, Liviu Radu sesiza corect că e pusă în discuție și condiția intelectualului, că e un „omagiu-contraomagiu, în care opera lui Saint-Exupery este, simultan, admirată şi contrazisă.” etc. Peste toate, un bazar în care fiecare găsește ce vrea, de la reflecții filosofice și absurd metafizic, la dialoguri spumoase, de la „poeme salvate” – cum le spunea un alt critic –, la soluții abracadabrante. Teorii cosmologice, credințe și erezii, considerațiuni despre viață, artă, politică, despre literatură, considerațiuni ilare sau pertinente… Cert este că m-aș bucura ca diariștii să se gândească de două ori înainte de a invada mintea celorlalți cu amintiri străine (în condițiile în care omul actual este învățat să nu mai gândească, preia necritic ideile altora, nu mai are experiențe, jocuri, reprezentări personale, etc.), m-aș bucura ca poeții să ia mai în serios poezia, prozatorii să se autocenzureze dacă văd că pornirea lor lăuntrică nu generează produse de calitate, m-aș bucura ca pestilențialismul, această excrescență malignă, să pice odată și literatura să se vindece, și tot așa…

„Toţi creatorii sunt orgolioşi şi megalomani.


Poate că n-aș fi susținut asta cu atâta tărie dacă n-ar fi fost pauza pe care mi-am impus-o după ce n-a mai apărut „Treisprezece gloanțe și de restul… morcovi”, volumul de proză absurdă anunțat în ’92. Faptul că nu am scris aproape cincisprezece ani – pauză ce se putea prelungi cu alți cincisprezece ani; ajunsese să-mi fie indiferent dacă numele meu va mai apărea pe o copertă – m-a făcut să mă detașez cumva de suficiența și superioritatea pe care le induce creația. Ești mult mai liniștit când ești „ca toți ceilalți”, când nu mai contaminezi cu observația ta lucidă simplitatea și normalitatea. Îi îndrăgesc și mă simt grozav printre cei ce nu au glorie și nici nu și-o doresc. Când mi-am întors din nou fața spre literatură (pare-se că morbul scrisului, informația asimilată, care dorea totuși să se întoarcă înspre ceilalți, au fost mai tari decât decizia mea rațională de-a renunța la scris), am văzut, de astă dată mai accentuat parcă, ambiția și micimea multora dintre „creatori”. Ca un fel de autoatenționare, printre ultimele lucruri scrise în ’92 se afla și „Bliul” (singura din scrierile vechi pe care am inclus-o în „Capela excomunicaților” din 2010), o povestire despre paranoia care însoțește voluntar sau involuntar actul creației… Mi-era destul de clar încă de pe atunci că scriitorul împovărează omul, îi alterează esența.

Un personaj din „Citadela de fier” spune c-a ajuns scriitor tot încercând să rămână el însuși. Chiar și acesta e urmărit însă de-un pui de orgoliu ascuns în muțumirea că „e singura meserie pe care altul nu o poate face decât altfel, în niciun caz la fel”.


„Cum să nu-i scufunzi opera unuia pentru că nu ia atitudine vizavi de-un maimuţoi?” se întreabă un personaj. Interogaţia se potriveşte cu lucrurile care se întâmplă în lumea literară românească…


Cred că e o mică inadvertență. Iată în text citatul extins: „De unde până unde trebuie să fie ei (scriitorii) portavocea societatii civile? Sunt simpli oameni și ei, cu aceleași griji ca ale celorlalți. Și printre ei sunt și lași, sunt și bravi… Cum să-i scufunzi opera unuia pentru că nu ia atitudine vizavi de-un maimuțoi, pentru că stă la birou și-i clănțăn dinții de frică?!”. Sunt vorbele unui personaj din „Citadelă…”, un critic pentru care arta este artă, iar politica politică, un critic care nu acceptă melanjul literatură-politică și care nu înțelege cum de poate un scriitor să-și aroge cu atâta siguranță condiția de propovăduitor al adevărului. Dar chiar dacă lipsește negația, interogația, cum bine ai intuit, are ca punct de pornire lumea literară românească.


M-au intrigat rând pe rând clamata „rezistență prin cultură”, poziția cel puțin bizară a Hertei Müller, bagatelizarea activității realilor disidenți etc. așa că mi s-a părut corect să ridic problema: de unde până unde un scriitor trebuie să fie portavocea societății civile? Pentru mine e suficient că Silviu Angelescu a scris „Calpuzanii”. Atât. Și ca el sunt atâția alții care au făcut Literatură şi nu cine știe ce cosmetizări futile. Ce ar putea să facă scriitorii de astăzi pentru a redresa România – în afară poate de-a semna petiții inutile? Să se înscrie pe culoarul mizerabilist și să-i înfiereze pe oamenii mici care se încăpățănează să rămână mici, piticii politici amintiți în „Citadelă…”?! Dacă fac artă în adevăratul sens al cuvântului, din punctul meu de vedere își îndeplinesc cu prisosință menirea.

Lăsând deoparte dificila recuperare a odacilor și aplaudacilor dinainte de ’89, Mircea Cărtărescu a fost de curând ținta unui atac furibund, nu mă refer aici la discutabila sau nu investiție în „brandul Cărtărescu”, faptul că Președintele s-a declarat un admirator înfocat al scrierilor sale (ultima dată, dacă nu mă înșel, îi citea sau recitea „Levantul”), a dus la un atac concertat asupra sa. Unui scriitor îi ataci opera – în cazul de față imperfecta construcție a trilogiei sale – , nu îi pui în cârcă defectele, tarele cititorilor săi cu funcții înalte. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar însemna ca un plagiator extrem de cunoscut să spună că are pe noptiera sa „Citadela de fier”. Glumesc, firește! Trăim în lumi paralele, lectura ar fi mult prea incomodă pentru domnia sa, iar eu unul m-aș lipsi cu dragă inimă de-o asemenea reclamă venită din lumea vanităților exacerbate.

În ceea ce-l privește pe maimuțoiul care-ar trebui să genereze reacții civice, după cum merg lucrurile, înclin să cred că nu va dispărea prea curând, încă și mai mulți maimuțoi se vor perinda la conducerea țării, în prima, a doua, a treia sau a patra funcție în stat. Mă refer, bineînțeles, la cei extrem de vizibili, nu la restul menajeriei infiltrate deja în structurile de conducere. Atâta tot, sper ca această succesiune de incompetenți ridicoli, de măscărici și ipocriți să nu compromită întru totul exercițiul democratic în care ne-am angajat. Câteodată, înclin să cred că această democrație, deloc „originală”, în fapt o pseudodemocrație ce încearcă să-și renege originea postcomunistă, o ex-crație socialistă, e o flacără care abia mai pâlpâie. E suficient să te uiți la aleșii care erodează clipă de clipă instituția care-ar trebui să afirme în mod esențial suveranitatea poporului.


Ce conferă certitudine existenţei personajelor?


Există politicianiști care învârt lumea pe degete, oameni care mor în spitale din cauză că n-au bani pentru intrevențiile chirurgicale, există condamnați care-ar merita pedepse reale și nu recluziuni simulate, cu acces liber la telefonie mobilă și internet, există cercetători umiliți, literați oportuniști, poeți care nu scriu poezie, critici rigizi… Cred c-am reușit din nou să țes o poveste în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund organic, nu-mi rămâne decât să sper că va fi pe placul cititorilor.

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508