În peisajul românesc al artei contemporane, de numele curatoarei Olivia Nițiș se leagă, poate cel mai mult, conceptul de artă feministă și nu numai. Lucrarea sa ”Istorii Marginale ale Artei Feministe”, apărută la Editura Vellant, este prima carte publicată în Romania dedicată teoriilor şi practicilor feministe în arta contemporană din Europa de Est. Curatoare, cercetătoare la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române şi vice-preşedintă a Asociaţiei Experimental Project, Olivia Nițiș a iniţiat şi organizat primul proiect internaţional de artă feministă, ”Perspective 2008”, iar în 2013 a fost curator alături de Bojana Pejic al expoziţiei ”Good Girls. Memory, Desire, Power” de la MNAC. A coordonat dosarul ”Feminisme” al numărului recent al revistei Arta. Dorina Cioplea a dialogat cu Olivia Nițiș, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre feminism, artă și artiștii care își asumă eticheta de artiști feminiști, impactul fenomenului în societate și multe altele.
În lucrarea ta ”Istorii marginale ale artei feministe”, apărută la Vellant, cercetezi contextele care au încurajat și condus la evenimente artistice feministe din zona Europei de Est, în socialism și în post-socialism. Care sunt acestea și de ce le-ai studiat?
Istoria evenimentelor artistice cu dimensiuni feministe este mult prea complexă pentru a fi enumerată sau dezbătută aici. Un instrument util este lucrarea citată, care cuprinde și o listă cât mai completă, nu neapărat exhaustivă, a acestor expoziții. De ce le-am studiat? De ce studiază cineva ceva? Pentru că fie lipsește ca discurs, fie te macină și te obsedează.
Arta feministă are un impact destul de redus asupra comunității și opiniilor, pe care nu le poate influența și transforma ușor în unele obiective. Pe de altă parte, însă, există voci care spun că unele manifestări artistice feministe sunt exagerate și, de fapt, fac un deserviciu înțelegerii fenomenului. Când e prea mult?
Nu există prea mult. Ficare epocă sau perioadă are limitele sale contextuale, iar publicul va fi întotdeauna educat diferit. Arta pentru mase e o utopie. Arta feministă în Occident, acolo unde a început să se manifeste programatic în anii 70 ai secolului trecut, este o prelungire a unor presiuni socio-politice. Confuzia eternă în rândul anumitor categorii de intelectuali a orientărilor feministe exclusiv cu varianta radicală s-a produs pe fondul ideologiei egalitariste din trecut, la care se adaugă frica față de alte ideologii și proasta informare și educare în acest domeniu. Totuși, nu trebuie să uităm că producția artistică și teoretică a feminismelor a transformat radical raportarea la corp și identitate și a reformat modul de a scrie istoria artelor. Paradigma de gen sau cea feministă, cu toate implicațiile sale, a fost aplicată în analiza operei lui Brâncuși, spre exemplu, sau a marilor artiști impresioniști sau în discursul despre avangardă. Opiniile comunităților se schimbă în timp. Comunitatea artistică locală privea cu prea puțin interes și cu diverse filtre de prejudecată arta feministă acum 10 ani. Cu eforturi substanțiale de comunicare și organizare de evenimente, lucrurile s-au schimbat substanțial. Anul trecut am coordonat un număr/ dosar dedicat feminismelor în revista ”Arta”. Asta înseamnă ceva.
Există artiști care fac artă feministă fără a se cataloga drept ”feminiști”? Ce presupune această etichetă și ce importanță are ea în impactul artei și artiștilor în societate?
Arta fără etichetă politizată sau ideologică este o problemă veche. În primul rând se datorează orgoliului și interesului artistic care mizează pe universalism. Nici Ai WeiWei nu vrea să fie catalogat drept artist politic, deși produce arta politic angajată. Vrea să fie artist punct. Este o problemă de asumare. Nici eu nu mă ocup exclusiv cu arta feministă. Apoi arta cu angajament politic este percepută ca formulă propagandistică, deși arta contemporană se folosește de mediul politic, social, religios, cultural și în sens anti-propagandistic, antisistemic, și este foarte necesar să o facă. O societate sănătoasă, lucidă, are artiști sănătoși și lucizi, care reacționează. Ceea ce rămâne la sfârșitul zilei este produsul artistic care va fi interpretat în funcție de mesaj, care dacă este neechivoc politic va fi, inevitabil, artă cu mesaj politic.
Vorbești despre feminism ca despre un ”angajament socio-politic, care implică nu doar problematici specifice femeilor, ci și o înțelegere a necesității parteneriatului între femei și bărbați cu scopul de a pune capăt discriminărilor, sexismului și sistemului patriarhal”. Din experiența ta de femeie dar și de curator preocupat de acest fenomen, cum au înțeles bărbații feminismul în socialism? Dar în post-socialism? S-a schimbat ceva?
Bărbații nu sunt o oală sau o turmă nediferențiată. Prin urmare nu poți vorbi despre o anumită înțelegere a feminismului ieri și azi, cu atât mai mult cu cât feminismul s-a articulat destul de greu. Putem însă vorbi despre cum au fost sau nu formulate și respectate drepturile femeilor într-un regim patriarhal, despre tripla povară a femeilor în comunism – de soție, mamă și muncitoare – valabilă și în prezent, despre lipsa valorizării muncii domestice în rândul femeilor casnice și, în general, despre prejudecățile despre femei încurajate de mentalitatea colectivă, la care au contribuit politicile de stat, educația normativă și la care contribuie, în prezent, în ciuda unor importante schimbări, politicile de stat într-o democrație problematică în care corpul femeii este teren de consum, la care se adugă moștenirea noastră tradițională și influența mass-media care devalorizează programatic rolul femeii în societatea contemporană. Există din fericire numeroși bărbați sensibili la gen, de la bărbatul oarecare la intelectualul rafinat. Parteneriatul dintre femei și bărbați este fundamental în atingerea unui viitor postfeminist.
De ce se simt mulți bărbați atacați de ideea de feminism și de ce feminismul nu înseamnă misandrie?
Cred că am răspuns mai sus la prima parte a întrebării. Iar gândirea ”feminism egal misandrie” merge mână în mână cu incultura.
Cum poate ajunge arta feministă și mesajul său la categoriile sociale inferioare din punct de vedere al pregătirii școlare? Crezi că astfel de manifestări artistice, cu mesaje sociale și politice, ar trebui să fie prioritare în fața maselor? Accesul la ele ar trebui să fie înlesnit?
Arta feministă și arta în general presupun pregătire intelectuală. Să nu căutăm problema în curtea artei când trebuie să o căutăm în sistemul de învățământ. Atâta timp cât cultura nu reprezintă o prioritate sau, mai bine zis, doar o cultură cu iz naționalist și un program cultural destinat maselor, cu floricele pe câmpii, reprezintă unica prioritate la nivel de stat în acest moment, nu putem discuta despre acces real la artă și cultură. Ceea ce ar trebui să se configureze acum este interesul de a protesta cu instrumente artistice față de peisajul diletant actual și să depășim, în rândul celor care scriu despre artă, pragul textelor de gazetă și can-can, amuzante dealtfel, dar deloc relevante pentru contextul în care ne regăsim.
Discriminarea femeilor are legătură cu gradul de cultură și educare, inclusiv al femeilor, care acceptă acest comportament și îl consideră îndreptățit. Arta feministă își propune să facă și educație?
Educația se face în școli. Rolul educativ al artei trebuie asumat într-un sistem de educație. Arta propune câmpuri de investigație, trage semnale de alarmă și schimbă mentalități, dacă știe și își propune să facă presiuni.
”Istorii marginale ale artei feministe” reprezintă lucrarea ta de doctorat. Câtă cercetare are în spate? Care sunt următorii pași pe care îi vei face în susținerea artei feministe?
Cred că rezultatele acestei cercetări au venit pe parcursul celor 10 ani de activitate. Sunt un om al experiențelor, al contactului direct cu produsul artistic și cu procesul creativ. Voi continua cu siguranță promovarea și susținerea discursurilor feministe acolo unde le voi găsi legitimitatea.
Dorina CIOPLEA
