Prima senzaţie trăită la finalul prozelor din ”Efectul de Madreperla”, (Ed. Tracus Arte, 2016), a fost una de linişte, acea linişte pe care o simţi când realizezi că, pe tărâmul nesigur şi imprevizibil al lumii literare de azi, apare o carte curată, directă, incintantă, o carte care se va susţine, sunt convins, cu forţe proprii de-acum, într-un top al literaturii de gen. Începând cu „Timpul potrivit”, intrăm subit şi fără drept de opoziţie într-un spaţiu nedefinit şi totuşi atât de familiar. Un spleen hipnotic se instalează odată cu mişcările curioase ale demonologului Petre Halat şi, vă asigur, acest spleen nu ne va părăsi nici dupa finalul lecturii. Continuând cu proza „Când păsările respiră”, pe care Ioan Groşan o citează cu un fragment splendid în prefaţa volumului, autoarea ne dezvăluie treptat, printr-un act magic, una dintre cele mai puternice calităţi ale unui prozator, aceea de a te face să uiţi că citeşti, oferindu-ţi în schimb culori, parfumuri, tensiuni şi regăsiri.
„Semne pe ape”, cu un motto aparţinând lui Traian T. Coşovei, ne mai descoperă o trăsătură atât de particulară a acestor scrieri, şi anume întrepătrundere insesizabilă dintre fantastic şi real, întrepătrundere cu un efect, de data aceasta, poetic, foarte potrivit într-o proză de atmosferă, precum cea din volumul de faţă, iată un fragment: „Departe, scheunatul puiului de lup anunţă o altă noapte. Bărbaţii au terminat masa. Poza lui Gagarin e ştearsă de firimituri cu mâini aspre, de pescar. Undeva, pe discul nevăzut al mării, stelele colorate ale unui vapor clipesc pentru alte lumi.”
Urmează „Decor”, „Tran-trav”, „Efectul de Madreperla” şi „Întoarcerea şi răzbunarea”, pe parcursul cărora descoperim cu o bucrie copilărească revenirea unor personaje şi sentimentul că avem de-a face, de fapt, cu o singură povestire, în a cărei intimitate ne-am afundat orbeşte şi ne-am îndragostit, aş spune de-acum, de literatura Ştefaniei Coşovei.
Am evitat, cu bună intenţie, detalii care ar moleşi curiozitatea de a parcurge şi savura această carte neobişnuit de frumoasă. Închei cu un fragment din proza care dă titlul cărţii: „dacă am fi executaţi împreună, pentru noi ar fi o simplă schimbare de temperatură, o simplă schimbare de program. Fii tu liniştea şi marmura! Restul e doar şi dor. Altfel, ce mai poate înroşi negrul?”
Tudor VOICU
