La Editura Polirom, în colecţia “Biblioteca Polirom”, a apărut volumul “Pagini neaşteptate” de Julio Cortazar, ce reuneşte texte inedite ale autorului. Volumul a fost publicat anul trecut în Argentina, cu ocazia comemorării a douăzecişicinci de ani de la moartea scriitorului. Volumul a fost tradus de Tudora Sandru-Mehedinţi.
“Pagini neaşteptate” reprezintă o colecţie de texte inedite, scrise de Cortázar de-a lungul întregii vieţi, grupate în trei mari secţiuni: „Poeme“, „Proze“şi „Interviuri în oglindă“. Acestea cuprind proze necunoscute şi diferite versiuni ale celor publicate deja, conferinţe, fragmente critice, texte jurnalistice, poeme, portrete de personalităţi şi cronici de călătorie.
În 2006, în ajunul Crăciunului, aproape de miezul nopţii, după trei zile deloc triste pe care le-am petrecut vorbind fără răgaz – mai ales ea – despre viaţă în general şi despre viaţa familiei Cortázar în special, Aurora Bernárdez, văduva lui, pe care el a lăsat-o executor testamentar şi legatar universal, mi-a spus în apartamentul ei parizian din arondismentul 15 că avea ceva, nişte hârtii peste care m-ar interesa poate să arunc o privire. Am coborât amândoi la etajul întâi al acelei case lungi şi înguste, pe care Vargas Llosa a comparat-o la prima sa vizită cu silueta scriitorului, cu patru decenii în urmă şi pentru totdeauna în memoria cititorilor; ea s-a dus la o comodă (dintr-o fotografie de pe un raft, Alejandra Pizarnik zâmbea cu o maliţie foarte în ton cu scena la care avea să asiste), a deschis anevoie un sertar care nu se lăsa deschis, fiind arhiplin, a scos un teanc de foi de diverse mărimi şi culori şi a zis: „Ai citit vreodată asta? Dar… asta? Şi asta?” A pus pe masa mare de lemn unde a fost scris “Şotron” o grămadă de manuscrise şi foi dactilografiate originale, niciodată publicate în volum, probabil inedite cu desăvârşire, de bună seamă inedite cu desăvârşire. „Dar textul acesta s-a păstrat…?!” „Asta nu-i tot”, mă oprea la tot pasul. A repetat de cinci ori trucul cu sertarul care dădea pe dinafară. „Articolul acesta îl ai, poemul acesta îţi lipseşte.” M-am temut ca nu cumva comoda să aibă fund dublu; am văzut, ca într-un toast al lui Macedonio Fernández citat de Cortázar, că îmi lipseau atâtea pagini, încât dacă îmi mai lipsea încă una nu aveau să mai încapă. În zori, tot apartamentul era tapetat cu texte nicicând publicate în volum. Cum era posibil ca această comoară să nu fie ordonată, clasificată, inventariată, microfilmată? În ziua sosirii mele petrecuserăm un răstimp destul de lung amuzându-ne pe seama simpaticului şoricel care îi fura pâine în fiecare noapte! Mi-a trecut atunci prin cap: şi dacă era un rozător mâncător de hârtie, un şoarece de bibliotecă? „Cum de vi s-a năzărit să ţineţi toate astea aici?”, am protestat. „Ei bine, a încuviinţat pe dată – după un discurs temerar, presărat cu ridicări de ton, pe care-l slobozisem cu atâta entuziasm că până şi pe mine m-a convins până la urmă –, poate că ai dreptate; poate că a sosit momentul să începem să punem toate astea în ordine cu adevărat.”, a scris Carles Álvarez Garriga.
