42 de emailuri și un jurnal-epilog! Atâta se-adună în “Miercurea strâmbă” a profesorului NICOLAE I. NICOLAE. “Sau (în) Iubirile ratate ale lui Remus Alb”… Mizând pe forța unui mit de a dilata vremuri și “vremi” (sau de-a se face, la nevoie, metaforă), autorul romanului de la Tracus Arte (2015) pune, sub zodia “Păresimilor”, nu doar niște “iubiri ratate”, ci un întreg destin. Căci pesonajul Remus, în care se întrezăresc granițe șubrede dintre aievea și imaginar, se recompune, treptat, într-o manieră epistolară de secol XXI (online!). “Părțile” cărții (“Cristina” și “Mirela”) sunt, ce-i drept, despre dragoste și despre convulsiile ei ucigătoare. Pagini splendide, cu trăiri eliadești, camilpetresciene, holbaniene… Dar din care țâșnesc, mai în aproape sau mai în demult, zeci de alte gânduri cu miez evocator. Ca niște acolade încăpătoare ale vieții.
Povestea Cristinei revendică, în planuri secunde, amintiri dintr-o copilărie și o adolescență tulburate de istoria anilor ’50: fiul unui intelectual (fost asistent al lui Gusti), ajuns căruțaș în regimul dejist, rememorează evacuarea forțată a familiei și stigmatul celor cu domiciliu obligatoriu, o călătorie cu tatăl, sub “o sfoară de ploaie”, prima arestare a acestuia, urmată de o dispariție misterioasă (pentru doi ani) și, mai târziu, de vestea, ca un trăsnet, a morții la Canal; nedreptatea de a nu fi fost făcut pionier, bătaia cu un coleg, chermesele din liceu, prima experiență erotică, exmatricularea din facultate și reînmatricularea, în același ani, grație unei “fantomatice” Ligia; atmosfera universitară, dominată de figura lui G. Călinescu, cele patru zile kafkiene din arestul miliției, frica permanentă de a nu i se descoperi “dosarul prost”…
“Mirela” se suprapune unei epoci mai blânde – a trecerii de la “dejism” la “ceaușism”. Poate de aceea o găsesc mai puțin dramatică. Sau poate pentru că, în acești ani, Remus nu mai e atât de vulnerabil la frica de a nu i se născoci vini. De a nu fi iar descoperit drept “copilul tatălui său”. Vremea și tristețile din urmă îl învață să fie mai prudent și mai puternic (v. episodul când evită un dialog liber cu propriii elevi sau înfruntarea securistului, într-o ședință stupidă de “cercetare ideologică”!). În pofida săptămânilor de primăvară, pe care le trăiește “cu toate revoltele în interior” (după vestea îngrădirii abuzive a unor proiecte editoriale), îl socotesc pe (deja) profesorul Remus Alb mai puțin fragil, mai călit, parcă, atât “în dragoste”, cât și în “războiul” cu împrejurările social-politice care-l urmăresc ca un blestem.
Am optat pentru un intermezzo mai larg, ocolind, cu bună știință, sevele tari ale cărții: “iubirile ratate ale lui Remus Alb”. Spovedania lor pornește dintr-un artificiu de compoziție: vizita inopinată a Sabinei (fata Mirelei), care-și revendică paternitatea. Așadar, o intrigă banală stârnește corespondența cu această tânără (impropriu spus “corespondență”, pentru că emailurile străbat un singur văzduh, cel dinspre România către statul american), într-o o strădanie terapeutică de limpezire a sinelui. De exorcizare a “demonilor” dintr-o ”Miercure strâmbă”…
Ei bine, am amânat (re)întâlnirea cu aceste povești nu doar de teama că aș nesocoti părți importante din angrenajul devenirii lui Remus Alb, ci și pentru că ambele “iubiri ratate” mi-au dat așa o senzație a inefabilului… M-au retrimis “înăuntrul” unei poezii cu sensuri eterice, pe care riști să o mutilezi demontând-o cu vreun raționament didactic.
Că Remus iubește două femei care îl părăsesc din motive (aparent) diferite, dar la fel de neașteptat e ceva cât se poate de cotidian. Modul în care autorul percepe suferința erotică rivalizează însă cu pagini grele de literatură. Domnul Nicolae I. Nicolae convinge și un netrăitor al vidului dureros, al scindării sufletești în urma unor atare experiențe.
Cartea Domniei Sale nu e doar mărturisirea unui bărbat matur, inteligent, capabil de autoscopii adânci, ci și a celor două eroine. Autorul rezonează impecabil cu sufletul feminin. Cristina și Mirela sunt “făpturi” lirice / liricizate prin excepționalitatea simțirii – e atâta poezie în scrisorile primeia, atâta duios în manifestările ambelor! Însă nu dau niciun moment senzația de fals, de abur risipit după săvârșirea ultimei pagini. Iar plecarea lor, definitivă și brutală, curajul dureros de a destrăma “mitul perechii edenice” le (re)confirmă autenticitatea.
Am citit “Miercurea strâmbă” din două suflări. Câte una pentru fiecare poveste. Fără teama unui ton prea didactic-livresc (este, doar, romanul unui profesor!). Mi-a risipit-o, dacă va fi fost cât de puțină, primul “email”. Toată cartea asta țesută dintr-un “online” literar mi-a dat așa o bucurie, o înțelegere a și pentru multe din cele ce se-adună într-o viață…
Bunăoară, din “Miercurea” domnului Nicolae I. Nicolae am aflat că numai când “aerul nu tremură” poți cuprinde zările. Că, în zile de taină, ai “senzația acută a unui timp și a unui pământ în nemișcare”. Că o “lună subțire” poate da valurilor “alunecări albicioase”. Sau că…
prof. dr. Elena Ruxandra Petre
