În colecţia „RAO CLASS” a apărut volumul “Golgota. Octavian Goga între apologeţi şi detractori” de Mircea Goga, Editura RAO.
„Contradicţiile şi ponegririle fac din Octavian Goga o personalitate puternică, complexă, interesantă, incitantă, vie. Un om despre care se pot spune doar lucruri bune nu e interesant”, îmi spunea cineva deunăzi. Amintirile unui ins sunt extrem de preţioase. Viaţa însăşi nu e decât o sumă de amintiri. Ele reprezintă trecutul fiecăruia dintre noi, sunt relicve spirituale sacre. Cine s-ar despărţi de ele? Cine le-ar îngădui pângărirea? Octavian Goga, însă, face parte din tezaurul de amintiri al poporului român. Cel stropit cu lacrimi de sânge. Cine scuipă pe ele va culege furtună. În ţara lui „pâine bună rea” sau în „neagra străinătate” oricine vrea să te cunoască, ca să te admită drept semen sau nu, te întreabă de trecutul tău. Au cumva românii vreun trecut fără pătimirea al cărei întâi cântăreţ a fost Octavian Goga? Trecutul îşi are legile şi pârghiile lui, prin care controlează atât prezentul (despre care Eugen Ionescu spunea că trebuie clădit pe Eternitate), cât, mai ales, viitorul. Cine îl ignoră sau îl sfidează e condamnat a priori să plătească scump, căci trecutul e imuabil şi inflexibil. Pledoaria de faţă nu-şi găseşte altă motivare (Octavian Goga nu are nevoie de apărători, nevinovăţia lui la fiecare ism fiind mai mult decât evidentă) decât dorinţa de a nu le lăsa injustiţiarilor satisfacţia lui Qui tacet consentire videtur, în ciuda faptului că, suntem conştienţi, e doar o clamare în pustie… Tatăl meu, Ioan Goga, îmi spusese cu limbă de moarte: „- Poţi pierde totul, ţi se poate lua totul, dar undeva, acolo, înăuntru, există acea scânteie de divinitate şi de românitate la care nimeni şi nimic în vecii vecilor nu va putea ajunge…” A fost, de altfel, şi singura speranţă şi singura moştenire pe care ni le-a lăsat. La nivel naţional, întreţinerea acelei scântei de divinitate şi de românitate ne-o asigură însăşi întemeierea noastră spirituală pe opera gogiană.”, a scris Mircea Goga.
