De curând, la Casa de Editură Max Blecher, în colecţia „Washoe”, a apărut volumul “dramadoll” de Iulia Militaru şi Anca Bucur, cu o grafică semnată de Florentina Budar. „Dramadoll” reprezintă una dintre apariţiile singulare pe piaţa de carte românească, care va solicita atât critica literară să se (re)poziţioneze faţă de astfel de produse, dar şi publicul cititor. Andra Rotaru a dialogat cu Anca Bucur despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Înainte ca volumul „dramadoll” să fie publicat de Casa de Editură Max Blecher, Florentina Budar (cea care semnează grafica volumului) a înscris un proiect video inspirat de un poem din acest volum, într-un concurs iniţiat de celebrul Lars Von Trier. Şi aţi câştigat…
Ideea unui video-performance exista încă de când am început să lucrăm la carte. Că acesta s-a dezvoltat mai degrabă ulterior e de la sine înțeles, din moment ce aveam nevoie de texte în forma lor finită și de o a treia privire, care să impună un alt tip de receptare, iar aici a intervenit colaborarea cu Florentina Budar (sau Cristina, cum cei mai mulți dintre noi s-au obișnuit să-i spună), cea care semnează și grafica volumului. În definitiv, filmul de 15 minute reprezintă modul în care ea a ales să migreze dinspre scriptic spre vizual și să redea propria viziune (și nu întâmplător folosesc acest termen, căci pentru Cristina nu arareori a vedea înseamnă și a visa) despre ceea ce se petrece în carte. E drept, dincolo de căutarea unor performeri pricepuți, de găsirea unor spații favorabile sau de plimbările la Comana, filmul a însemnat și nopți albe, discuții, planificări și proiecte care nu s-au concretizat încă. Un fragment din asamblajul final de imagini și sunete (meritul revenindu-i de această dată lui Sergiu Nisioi, care a modificat și prelucrat vocile noastre, a mea și a Iuliei) a fost înscris în competiția Gesamt Art Film Festival. Întâmplarea a făcut ca filmul să fie selecționat și ca noi să plecăm spre Copenhaga pe la începutul lui octombrie 2012, când a avut loc premiera lungmetrajului What happened to man? și când în țara lui von Trier se lăsaseră frigul și o lumină sumbră, mai ceva ca-n Riget. De altfel, tot drumul până acolo cu mașina a fost de-o stranietate binevenită, dar asta e cu totul altă poveste.
În dramadoll împărţirea şi ordonarea lumii se realizează în funcţie de lucrurile rele şi/sau bune. Personajele din volum au un mod propriu de a vedea lumea. Care e vocea personajelor Iuliei Militaru? Care e vocea personajelor Ancăi Bucur?
Nu cred că o delimitare strictă între bine și rău este cu adevărat posibilă sau că unei singure voci i se poate atribui doar un singur determinant. În plus, tind să cred că opozițiile astea discriminante între doi termeni tari nu se mai mențin în dramadoll, din moment ce vorbim despre o comunitate a apartenențelor, cultelor și riturilor diverse, iar când spun comunitate mă refer implicit și la comuniune. Ne aflăm, deci, în interiorul unei lumi unde contrariile sunt anulate, unde vocile personajelor se întrepătrund, unde a fi plural constituie singura condiție a existenței împreună. În 1914: One or several wolves (din A thousand plateus), undeva spre sfârșitul eseului, Deleuze punctează „The proper name (nom propre) does not designate an individual: it is on the contrary when the individual opens up to the multiplicities pervading him or her, at the outcome of the most severe operation of depersonalization, that he or she acquires his or her true proper name. The proper name is the instantaneous apprehension of a multiplicity.” Cam despre asta e vorba și în dramadoll, dar nu numai, căci scriitorul funcționează aici ca un mediator, se deschide și se lasă traversat de ceilalți, devine un spațiu al interferențelor. De aceea, eu este întotdeauna noi. Polifonia și pluralitatea constituie principalele sale privilegii.
Între îngerimi şi diavolimi „înflorim facem fructe şi ne coacem împărtăşiţi unul din celălalt, cu bucurie în inimi”. Înfrăţire?
Din moment ce noțiunile de bine și rău sunt relativizate, e normal ca și distanța dintre îngerimi și diavolimi să se atenueze și ca, în cele din urmă, înfrățirea să fie posibilă. La fel cum diferențele dintre națiuni și rase sunt abolite pentru a da naștere unei lumi consensuale, și opoziția ce stă la baza tradiției creștine este anulată, de această dată tocmai pentru a face loc armoniei și egalității. De altfel, departe de personajele din dramadoll regulile și metodele de funcționare ale societăților tradiționale.
Dacă „the symbol is nevertheless a tool of reason”, ce este dramadoll?
Dacă ar fi să urmăm legile traducerii, dramadoll ar constitui un teatru de păpuși, cărora le lipsesc însă îndrumătorii. Independente și autonome cum sunt, autorii nu dețin niciun fel de control asupra lor. Cu alte cuvinte, dacă ne referim strict la titlu, dramadoll ar putea fi nevertheless a tool of symbol. Dar dincolo de aceste interpretări și tâlcuiri mai mult sau mai puțin justificabile lingvistic, cititorul se află și în fața unui lung preambul despre prietenie, despre posibilitatea dialogului între trei voci distincte. Mai este, apoi, și o carte despre destructurarea individului ca subiect forte, despre libertatea care survine în urma acestui proces, despre puterea și necesitatea de a continua să scrii tocmai când intervine preferința negației, despre acel I would prefer not to al lui Bartleby (și aici ma gândesc inevitabil la romanul-eseu al lui Vila-Matas sau la aproape necunoscuta carte Bietele corpuri a Soniei Larian). Și poate că nu în ultimul rând, dramadoll este o carte în care personajele îngâimă și vorbesc (cam ca aici http://www.youtube.com/watch?v=m6mi5jTsLBc), într-o limbă pe care autorul, ca martor (deci, ca martyr (lat.)), nu poate decât s-o aproximeze.
Cum va arăta lumea dacă „nimeni n-o să stârpească/ singurătatea din oameni/ şi mugetul din vite”?
Cu siguranță nu ca-n dramadoll, căci aici singurătatea este întotdeauna sau aproape întotdeauna un bun prilej pentru ivirea solidarității. Poate că solitudinea i-ar reveni în alte circumstanțe scriitorului, și cred că nici măcar acestuia din urmă în totalitate, din moment ce am stabilit că eu înseamnă, de fapt, noi; un bizar mod de a evita schizotimia, tocmai prin reproducerea ei.
Există naţiuni şi la neoameni?
Presupun că da, dacă nu știu din ce perspectivă bizară ne-am gândi că relația dintre cei doi termeni ar fi una de interdependență. În treacăt fie spus, dramadoll nu face deloc abstracție de subiectul uman, ci dimpotrivă.
În lumea dramadoll-ului bătrâneţea începe de la 30 de ani.
În dramadoll, ca și oriunde, bătrânețea poate începe la orice vârstă, fie că ai 30 sau 80 de ani. Aici, în schimb, este vorba de un alt tip de bătrânețe, una a gesturilor și a obișnuințelor, a trupurilor mârcave, a relațiilor dintre personaje, asta poate și pentru că timpul este perceput altfel decât în realitate. De aceea, de cele mai multe ori se întâmplă ca trecutul și viitorul să se suprapună, iar ca prezentul să devină un timp al așteptărilor, fie ele evenimente petrecute sau pe cale să survină, un fel de temps du loup (dacă ar fi să-l credem pe Haneke sau să-l continuăm pe Bergman), când cei mai mulți oameni mor și cei mai mulți oameni se nasc, niciodată ceva în derulare, un timp al imobilității.
A dus moartea unui erou la ivirea altuia? Cum s-a sfârşit călătoria?
Moartea unui erou a dus nu neapărat la ivirea altuia, cât, mai degrabă, la ivirea unei lumi cu totul diferită de cea anterioară, căci, dacă spre sfârșitul primei părți asistăm la moartea bătrânului (arhetip al omului alb) și la agonizarea omului negru, adică a lui Satan (odată înfrățiți, unul fără celălalt nu mai pot exista), în partea a doua a cărții suntem martorii apariției unei comunități care nu mai operează cu astfel de noțiuni opozante, iar asta nu din cauza faptului că le ignoră, ci, mai curând, datorită neconcordanței lor cu o lume care nu mai admite niciun fel de ierarhizări. Coordonatele se schimbă, granițele nu mai există, timpul se suspendă, iar realitatea se subsumează individualității.
Cum credeţi că va fi receptată de către critică o astfel de carte mai greu de încadrat în genurile convenţionale?
Pentru că avem de-a face cu o carte care își depășește încadrarea genologică și care se raportează la text și, implicit, la scriitură altfel decât în mod tradițional, care erodează nu numai biografia, ci în special bibliografia și care îl reduce pe autor la inexprimabil (adică la spațiile albe dintre cuvinte) normal ar fi ca și grilei de lectură să i se instituie alte reguli. Răspunsul la această întrebare e însă de partea cealaltă, în mâinile criticilor. Oricum, majoritatea reperelor de construcție ale carții sunt date în vileag în cea de-a treia parte a volumului. Tocmai când crezi că povestea e pe cale să se încheie, îți dai seama că ea de-abia începe.
