Cosmin Perţa a publicat în vara acestui an volumul “Două povestiri”, Editura Tracus Arte, format din “Viaţa închipuită a micului N. Ceauşescu” şi “Peisaj cu clauni la asfinţit”. “Pe lângă poezia nebuniei, dominantă mai este atmosfera de reverie: căutătorii inimii grifonului, dar nu mai puţin însuşi piticul roşu cel malefic sunt nişte visători incurabili – „clauni la asfinţit“ –, pe linia unui romantism cu accente clar folclorice.”, a scris Adina Diniţioiu în „Observator Cultural”. Andra Rotaru a dialogat cu Cosmin Perţa, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest nou volum, dar şi despre tentaţiile prozei.
Precizarea de la începutul volumului poate naşte o întrebare pe care tu ne-o poţi argumenta: cât de importante sunt pentru un scriitor: un mediu nou de lucru, o ţară nouă, un confort pe care o rezidenţă literară o poate oferi? E nevoie, din când în când, de schimbarea decorului de lucru? Care crezi că a fost motivul înfiinţării rezidenţelor literare, şi, dacă ştii, care au fost primele rezidenţe, istoric vorbind?
Pentru mine rezidenţa asta a fost foarte importantă pentru că pentru prima dată în viaţa mea de adult nu a trebuit să mă mai preocup de nimic altceva, pe lângă scris, în afară de soţia şi de primul meu copil. Poate vi se pare că glumesc, nu, nu glumesc, în mod normal mă preocupă chestii absolut imposibile cum ar fi viaţa de pe o zi pe alta într-un Bucuresti în care lucrezi la 4, 5 lucruri deodată, pentru 4, 5 firme sau oameni deodată, fără să ai nicio siguranţă, dar zeci de obligaţii. Iar când ajungi seara acasă găseşti o soţie absolut minunată, cu o capacitate pe care o ştii imensă şi care se rezumă la a-ţi zâmbi şi la a-ţi spune că e ok, deşi tu ştii foarte bine că nu e ok, şi că e al naibii de greu şi că nu faci nimic bine. Nu îţi creşti copii bine pentru că nu mai ai timp pentru ei cât ţi-ai dori, cât ar trebui, nu îţi întreţii minunata soţie bine pentru că nu mai ai timp să-i spui cât e de frumoasă şi cât de mult o iubeşti şi cât de mult îţi lipseşte, nu mai lucrezi bine unde lucrezi pentru că eşti foarte stresat, pentru că mereu ai zeci de lucruri de făcut pe care nu le poţi organiza pentru că aşa eşti tu, nu mai ai timp să scrii bine, să ai răbdare pentru că de luni întregi nu ai reuşit să găseşti un răgaz, decât atunci când nu s-a mai putut, nu poţi scăpa de gândul că nu faci niciodată nimic nimănui bine. E în tine, îl ştii, încerci să te îndrepţi, dar nu poţi, ceva nu te lasă nici de data asta pentru că şi interviul ăsta este pe fugă, este o obligaţie şi niciodată nu avem timp pentru noi.
Prima rezidenţă, acceptându-mi jocul, este, din punctul meu de vedere balcanic, cea a lui Ovidiu la Pontus Euxin. Din nefericire nici Ovidiu nu a scris prea mult la Constanţa, nici eu nu am scris prea bine la Paris.
Scrii că N. Ceauşescu, personajul primei tale povestiri, abandonează şcoala la o vârstă fragedă, pentru a se dedica cizmăriei şi, totodată, are abilităţi multiple de agitator comunist. În timp, a ocupat unele dintre cele mai importante posturi: secretar al UTC, ministru al agriculturii, ministru-adjunct al forţelor armate. Cum a decurs maturizarea lui N. Ceauşescu? Care au fost cele mai importante realizări ale acelor vremuri pentru el?
Cea mai importantă realizare a lui N. Ceauşescu la acea vreme a fost, cum e în cazul majorităţii copiilor dotaţi într-un anumit fel şi foarte-foarte săraci, conştientizarea ambiţiei sale nemărginite căreia i-a dat un contur: România.
În paralel cu viaţa lui N. Ceauşescu se desfăşoară viaţa altor personaje: Ivan Ilici, Joseph Brauner şi mademoiselle Geraldine Putain. Ce au în comun aceste personaje, care este liantul care le legă?
Pretextul acestei naraţiuni porneşte de la idea că în 1989 eu aveam 6 ani. Eu nu l-am trăit pe Ceauşescu, nu l-am cunoscut, nu l-am gustat, nu l-am mirosit, nu l-am pipăit, însă toată copilăria, tinereţea şi adolescenţa mea am fost impregnat de “istoria” acestui om, adică a oamenilor mai mari decât mine care nu se puteau opri să tot povestească despre el. Personajul Micul N. Ceauşescu este dual: el este odată absolut schizoid, grotesc, imaginar, percepţie şi proiecţie a tuturor celor care îl cunosc numai din auzite, povestite, închipuite, pentru ca pe de cealaltă parte narativă imaginea să i se închege într-o istorie documentată, coerentă şi absolut reală a dictatorului care a devenit.
Am avut surpriza ca într-o cronică să văd că îmi sunt imputate ca fiind prea fantezist-suprarealiste unele scene, exemplul dat fiind acela al „vederii” de felicitare trimis de Salvador Dali lui Ceauşescu. Îmi pare rău să înştiinţez tânărul popor român că bătrânul popor român a fost mai suprarealist decât se aşteptau, dar da, acea scrisoare e adevărată, la fel ca multe-multe alte scene care ar putea fi puse pe seama imaginaţiei mele când, de fapt, ele aparţin istoriei. Pentru cititori ar trebui să fie destul de simplu: tot ce este între paranteze este istorie, tot ce este numerotat si este înafara parantezelor este ficţiune.
Ivan Ilici este un bătrân emigrant rus care se crede, se imaginează Lenin, de fapt doar degetul lui. Joseph Brauner este un pictor român, exilat şi el, ratat şi fără căpătâi, iar mademoiselle Geraldine Putain este o bătrână târfă de lux care în perioada ei de glorie a trecut şi pe la Bucureşti. Ce au în comun? Toţi trei trăiesc în Paris, ajung de fapt să trăiească la comun în garsoniera lui Geraldine, şi toţi trei l-au întâlnit la un moment dat personal pe Ceauşescu. Restul se naşte din poveştile lor.
Geraldine Putain îi povesteşte lui Joseph Brauner un basm cu Făt Puţă cel Frumos. În ce fel manifestarea fantasticului previzibil devine imprevizibil în această versiune? Însuşi răspunsul lui Brauner, referindu-se la acest basm este „Îl ştiu.”
Nu există fantastic previzibil. Dacă este previzibil nu mai este fantastic. Episodul cu făt puţă cel frumos este primul din ciclul de trei „legende”, „istorii”, „poveşti”, cum vreţi să le spuneţi, povestite de cele trei personaje despre nicolae ceauşescu. Prima legendă este aceea a geraldinei putain, a unei târfe care la un moment dat ajunge să se culce cu ceauşescu într-o noapte, într-o delegaţie etc. Legenda rezultată este amestecul de basm popular românesc, autentic, cu idealurile ceauşiste, totul mixat prin înţelegerea erotică, practicantă, a eroinei fascinată de ceva ce nu înţelege până la capăt şi se vede incitată să tot repete. Cat despre acel „îl ştiu” al lui brauner, personaj cu origini româneşti, el nu exprimă decât dezgustul recunoaşterii unor „şabloane”, a unor locuri comune ale unei lumi pe care a preferat să o părăsească. Scârboase, perfect inteligibile pentru el, fascinante, neclare pentru ea.
Această versiune de personaj N. Ceauşescu (şi faptele sale), pot deveni un mod de interpretare a unei istorii reale a României, pentru cititori?
Partea dintre paranteze, repet, poate fi subsumată unei istorii reale a României, e parte din ea. În rest, nimic din ce e literatură nu e lipsit de greşeală.
În cea de a doua povestire a acestui volum recent apărut la Editura Tracus Arte, intitulată “Peisaj cu clauni la asfinţit”, apar personaje stranii, cu puteri neobişnuite: pitici care vorbesc cu pisici, femei împuşcate în cap care totuşi trăiesc, oameni care cumpără nume de băieţi şi fac puşcărie pentru astfel de fapte…Este o lume în care aproape totul e posibil? Încerci să creezi şi altora acest nou spaţiu, al unei lumi mult mai senine decât sunt pregătiţi să accepte că poate exista?
Iarăşi subestimezi realitatea. Femeia împuşcată în cap era bunica mea, o femeie care în 1921 a fost împuşcată în cap cu un pistol, i-a fost spulberată un sfert din materia craniană în timp ce era însărcinată, a supravieţuit, a născut, a mai născut un copil (mama mea) şi a trăit în condiţii de normalitate perfectă până la 86 de ani, crescându-mă inclusiv pe mine şi pe fratele meu. Mai sunt acolo o grămadă de alte poveşti care pot părea incredibile şi sunt absolut reale, dar nu e rolul meu să le demistific pe toate, important e cât credeţi voi din ele. În rest totul este posibil, totul există, nimic nu se poate opri.
Există şi pasaje mai lirice ce aduc aminte uşor de poezia ta. Care este modul în care scrii proză? Ce influenţe poate aduce proza, poeziei tale viitoare- dacă ai simţit o astfel de influenţă?
Toate marile proze sunt lirice în esenţă. Proza este construcţie, documentare, premeditare, e ca un puzzle, ca un joc de cuburi, poezia e obsesie, e durere, e neputinţă. Nu se poate una fără cealaltă, dar sunt totuşi foarte diferite. Încă nu pot să explic. Când voi putea, voi explica, tot ţie. Dar un lucru e cert: acolo unde se simte că proza e lirică, iar poezia prozaică, nu e bine. Ele coexistă, dar trebuie să faci un asemenea amestec încât să fie amândouă şi să nu vezi decât lumea.
