spot_img

“Am de gând să scriu şi în continuare acelaşi tip de roman: romanul de obsesie”

Dora Pavel povesteşte în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre parcursul scrierii romanului “Pudră”, recent apărut la Editura Polirom. O călătorie în spaţii greu accesibile scriitorilor, cu transformări succesive în plan psihic şi fizic, ce a dat naştere unuia dintre cele mai originale romane româneşti contemporane. În dialogul purtat cu Andra Rotaru, Dora Pavel dezvăluie cititorilor micile secrete ce au dus la crearea acestui roman.

Majoritatea oamenilor sunt înspăimântaţi de moarte. În cea mai recentă carte a dvs., Pudră” (Ed. Polirom), ea devine un element ce pune însăşi viaţa personajelor în mişcare. Cum v-aţi acomodat cu subiectul cărţii, au existat nişte tatonări, documentări de-a lungul timpului, nişte obsesii mai vechi pe care le-aţi adus acum la lumină?

Tema morţii m-a urmărit de la primul roman. În 2003, “Agata murind” a şocat oarecum publicul cititor român – mai puţin familiarizat cu asemenea transfigurări ale macabrului şi cruzimii –, prin confesiunea nudă a personajului meu. Augusta, tânăra violonistă, trăieşte o experienţă teribilă. Silită să asiste la deshumarea surorii sale, Agata, moartă în copilărie, pentru a fi mutată în alt amplasament, întrucât vechiul cimitir e ameninţat de surpare, Augusta va ieşi din această confruntare vindecată de obsesii şi vinovăţii. O ajută şi sexualitatea ei dezlănţuită, întrucât scenele oribile, de cimitir, vor declanşa şi o exhumare a instinctelor sale, până acum încătuşate. Doar în timp ce scriam acel prim roman, pe tema Eros-Thanatos, mi-am dat seama că pot depăşi, prin scris, ceva ce se înstăpânise atât de profund în mine: teama de moarte. Oroarea de moarte. Am fost eu însămi uimită de îndrăzneala de a sonda atât de adânc. Am povestit şi cu alte ocazii că, vizavi de casa mea părintească, în copilărie, a fost deshumat un cimitir foarte vechi. Până atunci, locul se înfăţişa ca o grădină părăsită, necultivată, îngrădită. Nimic din acel paşnic teren, acoperit de iarbă, nu arăta că ar ascunde un cimitir, neavând nici cruci, nici măcar denivelări. Într-o bună zi, ne-am pomenit că au fost aduşi deţinuţi, păziţi cu stricteţe de gardieni. Au dat jos gardul şi au pornit săpăturile. Abia acum, peste ani, mă îngrozeşte gândul că am putut privi atât de detaşat şi în detaliu acea operaţiune, urmată de încărcarea osemintelor în camioane. De nimic din toate astea nu mi-am amintit în clipa în care am pornit să scriu “Agata murind”, deşi i-am “văzut” întreaga desfăşurare de la început. Doar când Augusta a fost nevoită să calce în cimitir, printre mormintele deschise, alături de ceilalţi aparţinători ai defuncţilor, abia atunci, pregătindu-mă să descriu macabrul proces, am revăzut dintr-odată grozăvia scenelor pe care cândva le asistasem. Astăzi ştiu că, la modul inconştient, ele mă mânaseră înspre acel subiect. La acea dată, credeam că, prin experienţa Augustei, “exorcizasem” destul. M-am înşelat. De oroarea, iraţionalitatea şi misterul morţii nu te poate vindeca nimic. Mai ales când eşti o structură depresivă, ca mine.

După “Captivul”, al doilea roman – unul al nebuniei care împinge la crimă –, m-am întors, parţial, prin recentul “Pudră”, la tema morţii. De data asta, memoria mea a selectat, ca punct de plecare narativ, un alt caz real: experienţa unui fost coleg de facultate, din anii mai mari, despre care aflasem că se trezise, nu cu mult în urmă, din moarte clinică. Se trezise singur, în sicriu, în capelă. Nu ştiu dacă s-a trezit ziua sau noaptea. Ştiam, în schimb, din spusele altora, că albise în clipa în care a realizat ce i s-a întâmplat. La douăzeci şi ceva de ani, omul era complet cărunt. Povestea lui m-a urmărit, cu intermitenţe, până acum. Fireşte, încercam de fiecare dată să-mi închipui ce-a simţit, prin ce-a trecut. Am transpus în roman incidentul, mai puţin încărunţirea. Dat fiind că m-am oprit la un caz de întoarcere dintr-o moarte declarată prematur, în intenţia mea n-a mai stat propriu-zis tema morţii. E vorba, dimpotrivă, de-o a doua şansă la viaţă, nu?

Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii e de multe ori unul închis, claustrofobic. Însuşi cititorul trebuie să trăiască aceste încorsetări, odată cu personajele. Au existat de la început aceste spaţii, în care v-aţi plasat personajele, sau aţi încercat mai multe variante de “decor”?

Iniţial, plănuisem ca întreg romanul să fie axat exclusiv pe trăirile celui trezit din morţi, acolo, în capelă. Momentul în care Carasiniu ar fi evadat din oribilul loc ar fi coincis cu finalul poveştii. Dacă m-aş fi rezumat la atât, “Pudră” ar fi fost probabil un roman pur gotic. Din toate acele pagini scrise, însă, n-am mai păstrat decât câteva, care s-au coagulat ulterior în pasta primului capitol. Îmi doream o miză mult mai mare. După trăirile coşmareşti din sicriu, după dezmorţirea şi evadarea din “cavoul-uter” (după expresia criticului Alex Goldiş), am fost curioasă să-i urmăresc lui Carasiniu şi reacomodarea cu lumea viilor. Dar re-iniţierea în lume nu înseamnă şi redobândirea libertăţii. Odată contaminat de moarte, nu te mai poţi comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De aceea, da, aveţi dreptate, după spaţiul mortuar care l-a încorsetat, personajul meu cade în capcana altor îngrădiri. Senzaţia de claustrare, de care amintiţi, e augmentată şi de faptul că totul se petrece noaptea. Lumina electrică, artificială mi-a servit în sugestia limitei, a barierei, a spaţiului sufocant, chiar şi acolo unde nu e.

Cititorul poate fi prins într-un spaţiu care nu e nici al viilor, nici al morţilor. Care e atmosfera definitorie pentru aceste lumi între lumi (inbetween)?

Cum spuneam, transgresarea morţii îl transformă radical pe Carasiniu, conştient că nu mai aparţine celor morţi, dar nici, pe deplin, viilor. Acest spaţiu, “nici al viilor, nici al morţilor”, nu poate fi delimitat tranşant decât de şi în conştiinţa celui atins de moarte. El trăieşte o eternă alternare a lui dincolo cu dincoace, aşa cum aţi remarcat, ca şi o alternare a prezentului cu trecutul. Trebuie să recunoaştem, să admitem că viaţa de care va avea parte de-acum înainte Carasiniu, această viaţă post-thanatică, nu are prea multe modele. E ca viaţa unui proscris, a unui damnat, a unui paria: o fugă continuă. După ce scapă din capelă, el rătăceşte confuz şi haotic pe străzi, ca un urmărit. Omul nu alege să se înfăţişeze nici dinaintea alor săi, dintr-un sentiment de ruşine şi vinovăţie, nici nu cere ajutorul vreunei instituţii. Pentru el e limpede că, orice-ar face, nimic nu va mai fi cum a fost. Barierele sunt înăuntrul său. Perimetrul în care se mişcă, deşi mai mare decât cel din care a evadat, nu-i oferă lui Carasiniu decât perspectiva lovirii de gratiile altei întemniţări. Tocmai viaţa căreia i-a fost returnat poate fi, ea însăşi, de fapt, cumplita, marea îngrădire. În acelaşi timp, pe măsură ce iese tot mai mult din moarte, cu fiecare oră, Carasiniu asumă tot mai lucid realitatea ei, imanenţa ei.

Aţi ales ca personajul principal să fie un restaurator de artă. Aţi avut un motiv anume, aţi fost influenţată de lumea artiştilor care permanentizează sau readuc la viaţă ceva de multe ori uitat pentru omul de rând?

Personajele tuturor romanelor mele sunt luate din lumea artiştilor. Augusta e violonistă, “Captivul” se petrece într-un teatru, protagonistul din “Pudră” este artist plastic. Ceea ce am ales mai întâi pentru Carasiniu a fost instituţia în care lucrează. Muzeele de artă m-au fascinat de când mă ştiu. Am avut şansa de a vedea de mai multe ori şi Luvrul, la fel Musée d’Orsay. În Palatul Bánffy, din Cluj, mă refugiez de câte ori am ocazia. Spaţiul larg al expoziţiilor, liniştea, pustietatea lor, acustica specială, parfumul greu emanat de vopsele, somptuozitatea lucrărilor mă frisonează şi mă înspăimântă în egală măsură. Muzeul mi s-a părut dintotdeauna şi un loc ideal al crimei. Am fructificat şi asta în roman. Prin tot ce implică el, un muzeu e cel mai apropiat de castelele gotice. Abia în al doilea rând am optat pentru meseria de restaurator de artă a protagonistului, şi nu neapărat pentru că ea s-ar preta unor multiple interpretări. Iată, nu mai departe decât parabola pe care o sesizaţi dvs.: cel ce readuce la viaţă tablourile moarte este, el însuşi, “restaurat”, returnat vieţii, la rândul lui. De fapt, eu aveam nevoie să evidenţiez criza de identitate pe care o declanşează o moarte ratată. Tânăr fiind, personajul meu n-a avut încă timpul şi motivaţia necesare unui adevărat rechizitoriu al puţinei sale existenţe. Rechizitoriu pe care şi-l va face abia acum. Dar am ţinut ca relevarea unei vieţi intime eşuate să implice şi impostura profesională. Aşa am ajuns la restaurator. Într-un asemenea mediu, el e primul care ar putea dăuna lucrărilor, de obicei prin neprofesionalism. Carasiniu însă e un meseriaş cu vocaţie. De aceea impostura lui e un caz aparte, el falsificând originalul în mod deliberat. Cu atât mai grav. Cred că în alegerea specializării lui Carasiniu a contat într-o oarecare măsură şi faptul că am avut, în anii ’80, două prietene, pictoriţe, care lucrau în acest domeniu, al restaurării plastice, în acelaşi muzeu, şi pe care le-am asistat de multe ori, încercând să înţeleg ce făceau.

Ca să-i daţi naştere personajului principal, v-aţi pus de multe ori în situaţia lui. Cum a fost această experienţă?

A fost dură, atroce, devastatoare. În aceeaşi măsură însă, spectaculoasă. Nu poţi crea un personaj fără să te încarnezi în el, pentru a-i intui comportamentul, fără a te lăsa tu purtat de el, sub un soi de putere hipnotică. De-asta şi scriem, nu? Să trăim, prin alţii, vieţile noastre netrăite. Te condamni singur la a îndura şi ispăşi destinul altcuiva. E un risc acesta. Singura marjă de siguranţă pe care o am eu, cel puţin, şi pe care mă bazez e convingerea că personajele sunt mai puternice decât creatorul lor, mai narcisice, mai vitale, mai pline de iniţiativă. După puţinele ore în care mă odihneam, revenind, mă întrebam cu emoţie şi groază ce-or mai fi făcând ele, între timp, într-atât îmi dădeau senzaţia că-mi pot scăpa din mână. În acelaşi timp, contam pe ele. Pradă liberei lor fantezii şi voinţe, de la un punct încolo, nu-ţi mai rămâne decât “vina” de-a le îngădui şi de-a le credita iniţiativele, erorile sau slăbiciunile. Sau… cruzimile. Îmi pare rău că, în privinţa asta, oricât m-aş strădui, chiar nu pot face nimic pentru alinarea criticului Dan C. Mihăilescu, care se arată oripilat de subiectele macabre, dar nu ştiu cum se face că tocmai pe astea le pescuieşte şi le comentează. E păcat că acest mod de a judeca, aprioric, un text îl poate priva de o lectură atrăgătoare.

Au existat şi voci care s-au ridicat împotriva acestei problematici oarecum tabu, prinsă între zona religioasă şi cea profană?

În cazul lui “Pudră”, cu acel prim capitol, teribil de ofertant oricărui imaginar, am sesizat deja tentaţia unor lectori / critici de a re-crea în marginea lui. Am prevăzut asta. Textul meu incită. Puşi în faţa dilemei celui trezit din moarte în contextul acela sinistru, chiar de la începutul romanului, nu se poate să nu se întrebe fiecare: ce va face acest nefericit-fericit mai departe? Care-i va fi pasul următor? Şi îşi va răspunde fiecare, în felul lui, încercând să imagineze pe loc o rezolvare a acestui caz. Evident, niciunul n-ar putea prevedea întocmai evoluţia pe care o propun eu. Un adevăr absolut, pe care l-a enunţat atât de savuros Tennesse Williams: “Îmi vine destul de greu să scriu ceea ce doresc eu să scriu, fără să mai încerc să scriu ceea ce spui că doresc alţii să scriu şi eu nu doresc să scriu”. În ce mă priveşte, revenind la problematica tabu, de care vorbeaţi, religioasă versus profană, am respins din start recursul la religios. O eventuală criză mistică a insului atins de frisonul morţii şi al învierii ar fi fost cu totul falsă şi forţată. Aşa că un reproş naiv, formulat de Marius Chivu, de genul “imunităţii curioase a lui Carasiniu la religios”, trădează un clişeu pe care eu l-am evitat cu bună-ştiinţă, din start. Să nu uităm că acţiunea se petrece pe parcursul a doar nouă ore. O “convertire” spontană a celui care evită orice contact cu semenii, abia târându-se pe străzi, vrând să-şi protejeze familia de un şoc în puterea nopţii, abia aceea ar fi frizat neverosimilul. Cel puţin pe moment. Se va produce ea peste câteva zile, săptămâni? Ani? N-avem de unde să ştim! Deocamdată, în căutarea propriei identităţi, revelaţiile lui Carasiniu nu par să vină dinspre înalt, ci dinspre propriul adânc. O voce critică avizată, precum cea a Mihaelei Ursa, a văzut cât se poate de limpede că una dintre mizele acestui roman este tocmai tratarea tabu-ului existenţial şi religios în cheie derizorie, ca impostură. Chiar şi o posibilă asociere cu mitul christic, care ar putea genera multe speculaţii, nu a stat în mod special în intenţia mea.

Realismul acestui roman poate veni tocmai din împingerea tuturor simţurilor umane la limită. Cititorul le simte, le trăieşte, ele sunt la fel de vii în orice lume s-ar mişca el. Care au fost marile provocări pe care vi le-a ridicat acest roman, cele mai problematice momente?

Dincolo de realismul său senzorial şi psihologic, “Pudră” a fost catalogat drept thriller metafizic. Asta spune totul. Marile provocări pe care mi le-a ridicat? Cea mai mare a fost însăşi premisa lui. În rest, dintre detalii, singurul lucru care nu-mi era limpede de la început a fost rezolvarea de final. Ştiam doar că-mi va trebui un final în forţă, contrapunctic începutului. Căutam ceva la fel de tare şi de imprevizibil, corelativ revenirii din moarte a lui Carasiniu. Ceva dictat neapărat tot de hazard. Acel ceva trebuia să fie acum moartea. De data asta, moartea decisă. Moartea perfectă. Moartea până la capăt. Doar că hazardul nu trebuia să cadă sub niciun chip tot asupra lui Carasiniu. Am ales-o în cele din urmă pe Davida, în postura de victimă a unei explozii, tocmai pentru că ea întrupează voinţa cea mai puternică din roman, cea care le trage după sine pe celelalte. Moartea ei stupidă îmi servea cel mai bine şi altui scop: acela de a arunca în derizoriu orice mit legat nu doar de sensul noii vieţi a lui Carasiniu, dar şi al oricărei morţi. Abia dezmeticit, revenit în capela din care nu de mult evadase, ţinând pe braţe femeia venerată, ucisă de explozie, pe care intenţionase să o depună în propriul lui sicriu – acum ocupat de alte cadavre carbonizate –, Carasiniu va sfârşi prin a-i abandona cu dezgust trupul sfâşiat. Lăsat în voia vieţii, care ar putea fi şi ea una ratată, după o moarte eşuată, el îşi va căuta în cimitir un loc provizoriu în care să se poată, în sfârşit, odihni, ca viu.

Dintre personajele romanului, în pielea cui v-aţi simţit cel mai bine?

Există un personaj secundar, pe care l-am învestit cu o mare încărcătură de mister. Pentru asta, îi port o simpatie aparte. Numele lui e Paul Raus. Muzeograful gay, între două vârste, scund, dar cu o statură atletică, de manechin antic, şi cu o senzualitate accentuată. Un soi de Quasimodo al clădirii, familiarizat cu toate cotloanele şi galeriile, atotcunoscător al psihologiilor, caracterelor şi destinelor, al tuturor incidentelor petrecute în muzeu, care pare a şti mai multe decât spune. La el se află cheia multor necunoscute. Şi rămâne la el. Ar putea fi suspectat, el însuşi, chiar de crimă (uciderea lui Eric Garabedean, tatăl Graţiei). E un personaj puternic, foarte ofertant, varianta feminină a Davidei. Mi-ar plăcea să-l reiau, sub anumite trăsături, într-un alt roman.

Romanul “Pudră” este cel de-al treilea roman al dvs. Ce simţiţi că aţi lăsat în urmă, odată cu scrierea acestuia? Care va fi drumul romanului pe care-l veţi scrie pe viitor? Aveţi deja altfel de coordonate?

S-a spus că romanele mele de până acum, “Agata murind”, “Captivul” şi “Pudră”, alcătuiesc un triptic tematic şi de atmosferă, care mă plasează, în viziunea unor critici, în siajul romanului gotic, pe linia unor Edgar Poe sau Kafka. N-aş risca să asum acest termen: “triptic”, pentru că nu garantez că voi renunţa, cel puţin în viitorul apropiat, nici măcar la accentele aşa-zis morbide. Chiar dacă voi abandona, să spunem, tema morţii, ca miză primordială, un nou roman va fi tot unul al situaţiilor-limită, excepţionale, cu răbufnirea pulsiunilor subconştientului, care mie mi se par cele mai fascinante. Am de gând să scriu şi în continuare acelaşi tip de roman: romanul de obsesie.

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508