Eseul lui Eugen Simion, „Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial”, se deschide printr-un tur de orizont receptiv, nu foarte uşor de făcut dat fiind că despre opera acestui „vârtos umorist” s-a scris abundent şi din unghiuri sensibil diferite.
Ca şi în alte cazuri, interpretarea lui G. Călinescu a făcut şcoală şi pare că închide exegeza. Dar mai important, pentru criticul „şaizecist”, este faptul că alţi analişti şi critici literari estetizanţi, plus hermeneuţi în toată puterea cuvântului, au continuat să citească şi să interpreteze „ţărăniile” lui Creangă. O serie de întâlniri, aşadar, între un material literar aparent simplu şi „primitiv” şi, de cealaltă parte, savante metodologii şi strategii de lectură. Creangă – rezumă autorul – ar fi rezistat noilor metode, în sensul că „le-a oferit suficiente elemente pentru ca schema (grila) critică să se umple de semne” (p. 19).
Eugen Simion e bucuros de aceste precedenţe; şi nu pentru că ar adera, de pildă, la supra-interpretările simbolologului Vasile Lovinescu din Creangă şi Creanga de Aur ori din Monarhul ascuns. Ele sunt importante în sine, dar mai ales fiindcă îi confirmă criticului teoria conform căreia extracţia rurală a unui scriitor autohton nu e o povară şi un simptom de retardare socio-culturală. Cu cât interpreţi sofisticaţi se vor apleca mai des asupra „necioplitului” Ion Creangă, cu atât prejudecata că literatura majoră ţine exclusiv de arealul şi de spiritul urban se va vedea, încă şi încă o dată, infirmată.
Altfel însă, lectura critică din care a ieşit cartea de faţă mi se pare la antipodul celor ce vor să ofere cititorului, cu tot dinadinsul, un nou şi nemaivăzut Creangă. Tradiţionalist în fond, canonizant, clasicizant, Eugen Simion îl va reimpune aici pe vechiul Creangă: artist, iar nu copist al limbii ţărăneşti,
ridicând „observaţia milenară la o treaptă superioară de artă”. Pe de o parte, sunt „rezervoarele ample ale paremiologiei ţărăneşti”, stereotipiile „luate din fondul imaginarului tradiţional”, modelele şi schemele preexistente în folclorul românesc, produsele culturii orale şi înţelepciunile condensate, verificate de timp; sunt basmele, miturile, proverbele, maximele şi codul strict de existenţă al unei comunităţi ţărăneşti ce s-a hrănit cu ele. Pe de altă parte, e ceea ce „primitivul” Creangă a adus, individualizator şi inovator, în această materie ţărănească şi românească, arhaică şi populară, recroită printr-un efort artistic care a scăpat „boierilor” de la Junimea şi lui Maiorescu însuşi.
Criticul nostru este de două ori mulţumit de paginile pe care le reciteşte şi le analizează. Mai întâi, pentru coeficientul de vechime şi puritate istorică al materiei cu care Creangă s-a confruntat; şi apoi, pentru modul complex (ce rămâne şi azi uimitor) în care acesta a reuşit să personalizeze schemele şi tipicităţile, proiectându-şi individualitatea literară. Vechiul Creangă respiră bătrâneşte şi se comportă ceremonios într-o cultură orală pe care, luând-o pe cont propriu, o transformă în literatură; şi cu această literatură a lui face extraordinare străpungeri moderne. Scriitorul e deci mai important decât povestitorul, iar povestitorul ne menţine interesul nu atât prin ceea ce povesteşte, cât prin felul sinuos, vicean, dexter în care o face: „O veritabilă artă a detaliului (sau artă a amănuntului) care umple schemele naraţiunii şi dă substanţă, culoare şi, negreşit, individualitate literară basmului. Creangă este mare meşter în asemenea paranteze epice care încetinesc curgerea acţiunii, dar sunt cu folos pentru cititor pentru că parantezele particularizează spaţiul epic, ameninţat de abstracţiuni (scheme) care se repetă. Naratorul este conştient de faptul că, procedând în acest fel, se depărtează de firul epic central şi atunci se cheamă singur (şi retoric) la ordine: «dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul» sau, cum zice în Povestea lui Stan Păţitul: «acum să ne întoarcem iar din urmă»… Pretext, întâi, pentru a marca prezenţa naratorului în text şi, în al doilea rând, pentru a reveni la schema basmului după ce prozatorul şi-a acordat privilegiul de a face o descripţie, o reflecţie, un portret lăturalnic” (p. 47).
Această focalizare pe scriitorul Creangă va determina, în eseul lui Eugen Simion, o reorientare a interesului critic şi o schimbare sesizabilă de accent. Atenţia analitică se mută de pe întâmplările, episoadele şi secvenţele prea bine cunoscute din opera lui Ion Creangă, pe modul în care ele sunt conturate şi asamblate.
Daniel Cristea-Enache
Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, prefaţă de Mihai Cimpoi, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, 182 p.
