spot_img

Un roman pamflet

Instituţia prozatorului Gheorghe Bacalbaşa îşi propune să urmărească pe mai departe destinul câtorva dintre personajele romanului Domiciliu obligatoriu, alături de acestea apărând şi nume noi, unele foarte dornice de afirmare prin orice mijloace. Acţiunea noului roman începe imediat după evenimentele tragice din decembrie 1989. În haosul instalat în instituţiile statului directorii sunt daţi jos fără multe menajamente, în locul lor instalându-se tot soiul de profitori ai momentului. Nici Institutul de Chirurgie Generală şi Reparatorie nu scapă de această schimbare brutală.

Directorul general Nicolae I. Nicolae, care se afla de ani buni în fruntea instituţiei, urmându-l la tron pe Cezar Hobiţă, care fugise în străinătate (după ce îl înlocuise pe maleficul Zugrăvescu, care sucombase în plină glorie), speriat de cele care se întâmplau în Piaţa Universităţii, se grăbeşte să-şi ia Dacia neagră, cu număr mic, din garaj, şi s-o ascundă de ochii mulţimii în Mereni, comuna natală. La întoarcerea în spitalul institutului are surpriza neplăcută să afle că angajaţii, în frunte cu doctorul Horia Preda, o mai veche cunoştinţă de-a noastră, ales în fruntea Frontului Salvării Naţionale, încropit la nivel de spital, au hotărât să nu mai fie director general. Ba mai mult, doctorul Nicolae este luat la întrebări de Horia Preda. De pildă cam ce-ar putea şti dumnealui despre înfometarea deliberată a oamenilor pe vremea regimului abia înlăturat sau despre decesul femeilor care şi-au provocat singure avort. În atare situaţie directorul demis de salariaţi pleacă spre Facultatea de Medicină, unde are catedră, dar constată că şi aici domneşte anarhia. Suntem informaţi că “facultatea de Medicină arăta ca Institutul Smolnâi pe vremea revoluţiei bolşevice”. Studenţii preiau conducerea şi îl dau jos pe rector, înlocuindu-l rapid cu un ins mediocru. Nicolae I. Nicolae încearcă totuşi să-şi ţină cursul, dar este boicotat de studenţi.

La spital nu durează mult şi doctorul Preda este instalat director general cu sprijinul liderului studenţilor, Codruţ Bunea, un tânăr infatuat şi diabolic, ajuns membru al Senatului Facultăţii de Medicină. Mariana Cotoi, asistenta şefă, care se învârtise de un certificat de revoluţionară, este aleasă lider sindical al cadrelor medii şi devine mâna dreaptă şi eminenţa cenuşie a doctorului Preda, cea care înnoadă şi deznoadă, arogându-şi dreptul de a intra oricând în biroul directorial fără să bată la uşă, privilegiu de care se mai bucură doar studentul Codruţ Bunea. Cei care au citit Domiciliu obligatoriu nu vor fi surprinşi probabil de arivismul proaspătului director, medic excelent de altfel, spre deosebire de cel care îl persecutase cândva, tiranicul şi incompetentul Zugrăvescu. Atunci când, în trecutul tinereţii sale, doctoriţa Lujeriu a fost dată afară din spital şi expediată într-un colţ uitat de ţară, nu a sărit s-o ajute, deşi o aprecia, de teamă să nu-i calce pe urme. Când Mariana Cotoi îi propune proaspătului director general să o aducă înapoi, în clinică, este de acord, nu neaparat din empatie pentru exilul nedrept. De un chirurg bun e nevoie întotdeauna.

În paralel cu evoluţia epică a scrierii, asistăm la desfăşurarea evenimentelor politice. În capitolul 23 sunt făcute, succint, portretele lui Silviu Brucan şi Corneliu Coposu, amândoi membri importanţi ai noii elite politice, dar situaţi în tabere diferite.

Ioana acceptă să se întoarcă la clinică mai mult pentru că dorea, în felul acesta, să se rupă de un trecut care o marcase. Acolo, la exploatarea minieră, cunoscuse un bărbat pe care-l iubise, căsătorindu-se cu el, dar care se dovedise a nu fi chiar soţul ideal. Violenţa şi gelozia gratuită a acestuia, ca şi veşnicile flori pe care le aducea de fiecare dată, ca o condiţie obligatorie a împăcării, credea el, o hotărâră pe doctoriţă să divorţeze. Plecând în capitală, ar fi pus distanţa între ea şi fostul soţ, care continua s-o sâcâie cu vizite nedorite. Ioana revine într-un Bucureşti în care preşedintele Iliescu, agasat de cererile opoziţiei în frunte cu venerabilul Coposu, reacţionse cam neortodox faţă de oponentul său politic, reproşându-i, plin de indignare partinică comunistă: “Îmi băgaţi sula în coaste!”.

Prozatorul ne prezintă un Bucureşti în care ”speranţa şi teama” plutesc deopotrivă în aer. Comentariile sarcastice, legate de evenimentele din ţară, tind spre pamflet. La spitalul clinicii, directorul general o întâmpină cu o îmbrăţişare de convenienţă pe Ioana Lujeriu, îmbrăţişare care nu poate şterge amintirea unui moment penibil din trecutul amândurora. Ascensiunea fulminantă a doctorului Horia Preda continuă, fiind ales conferenţiar de către senatul Universităţii format încă, în mod egal, din profesori şi studenţi. În capitolul 37 îl cunoştem pe doctorul Andrei Câmpeanu, medic de circă în Bilciureşti până la sfârşitul anului 1989, prieten cu inginerul Tudor Stroescu, care lucrează la Staţiunea de Maşini şi Tractoare din aceeaşi comună. După revoluţie amândoi pleacă la Bucureşti, Câmpeanu dornic să se afirme în domeniu, iar Stroescu de nevoie, deoarece SMT-ul ajunge cimitir de fiare vechi. Doctorul Câmpeanu, bun profesionist, reuşeşte, în urma unui examen susţinut cu succes, să fie angajat de Institutul de Chirurgie Generală şi Reparatorie, ca medic chirurg. Aici, de-alungul anilor, îi va fi rival, în cursa spre afirmare, Codruţ Bunea, fostul lider al studenţilor, ajuns medic între timp. Bunea e deplorabil ca medic chirurg, dar se află mereu cu un pas înaintea lui Andrei Câmpeanu datorită susţinerii lui Preda, care nu uitase cui îi datora scaunul de director, reuşind să fie trimis la specializare peste ocean, la Chicago.

În ceea ce-l priveşte pe inginerul Stroescu, prietenul lui Andrei din Bilciureşti, acesta se angajează de faţadă ca paznic, ocupându-se în timpul liber de comerţul illicit cu odoare vechi bisericeşti. Evoluţia prieteniei dintre cei doi se va eroda în timp. Doctorul Câmpeanu, obsedat de fizicul arhitectei Irinei, soţia lui Tudor, nu ezită să şi-o facă amantă, atunci când i se iveşte ocazia.

Cititorul mai face cunoştinţă cu Armand Defereu şi Călin Stoenescu, prietenii din copilărie ai Ioanei Lujeriu, pe care doctoriţa  îi reîntâlneşte la sosirea în Bucureşti. Călin e puţin ciudat. Îi place să colinde anticariatele din Bucureşti, de unde cumpără în fiecare sâmbătă o carte veche pe care, înainte de a o citi, Sultănica, soaţa lui cam ţoapă, o caută de ploşniţe şi i-o confiscă, ţinând-o afară o zi întreagă, la aerisit. Doctoriţa se ataşează de vechii prieteni, întâlnindu-i când şi când, pentru a-şi mai alunga cenuşiul existenţei.

Fenomenul Pieţii Universităţii este excelent surprins de către autor. Ioana Lujeriu şi prietenii ei din copilărie, susţinători ai opoziţiei, sunt prezenţi aici zilnic, în timpul liber. În plan politic ei simpatizează cu PNŢCD-ul lui Corneliu Coposu, Diaconescu, Ţepelea şi Galbeni, care reprezintă aripa istorică a partidului, dar nu se dezic nici de aripa condusă de Ion Raţiu şi ai lui, cei din Uniunea Mondială a Românilor, despre care unii cred că va ajunge următorul preşedinte al Romîniei. Legat de PNŢCD şi Ion Raţiu am două imagini în minte. Se ştie că Partidul Naţional Ţărănesc, s-a reîntemeiat, după revoluţie, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. La Galaţi primul sediu al PNŢCD-ului a fost pe strada Eroilor, dacă ţin bune minte, peste drum de parcul din faţa teatrului Fani Tardini, unde este amplasat Monumentul Eroilor Revoluţiei. Programul partidului istoric, reînviat ca din propria cenuşă, avea obiective democratice absolut de neacceptat pentru vechii comunişti de frunte care nu se lăsau duşi, infiltrându-se în celelalte partide, apărute ca ciupercile după ploaie. Restituirea pământurilor confiscate de comunişti, cerută de ţărănişti, inflama spiritele, iscând aprige discuţii care uneori degenerau. Aveau să mai treacă câţiva ani până la votarea în Parlament a legii Lupu. Vreţi pământ, hai? mârâiau foştii nomenclaturişti. Ei, bine, vă săturăm noi de pământ, ‘mnezeii mamii voastre de mârlani! înjurau aceştia. Aşa că într-o noapte au încărcat o basculantă cu pământ şi, la adăpostul întunericului, au descărcat-o chiar în faţa sediului PNŢCD-ului gălăţean. Comentariile, încărcate de ură, le-au scris apoi pe un afiş improvizat în pripă, pus la vedere. În ceea ce-l priveşte pe Ion Raţiu, mi-aduc aminte că prin 1990, cred, am văzut la televizor, înainte de primele alegeri libere din mai 1990, undeva prin ţară, o manifestaţie de forţă a susţinătorilor lui Iliescu, în fruntea cărora era mânat ditamai măgarul, bine hrănit şi ferchezuit, care purta la gât un papion uriaş. Aluzia batjocoritoare la Ion Raţiu, care nu ieşea în public fără să fie îmbrăcat la patru ace şi cu papion la gât, era cât se poate de evidentă.

Pe 20 iunie 1990 directorul general Horia Preda consideră că e bine voteze cu cine are şanse reale să ajungă în fruntea statului. După alegeri, se grăbeşte să aşeze portretul lui Ion Iliescu în cabinetul directorial, exact pe locul unde atârnase, cu doar jumătate de an în urmă, cel al genialului conducător, Nicolae Ceauşescu.

Evenimentele din Piaţa Universităţii iau asemenea amploare, încât noua putere, simţindu-se ameninţată, prin glasul preşedintelui ţării, îi cheamă pe mineri, “oamenii negri” cum li se mai spune, să restabilească ordinea în capitală. Aceştia pătrund în sediile partidelor istorice, pe care le devastează, maltratează oameni nevinovaţi pe care-i consideră dubioşi, printre aceştia numărându-se nu numai studenţi cu părul lung şi adversari politici ci şi destui intelectuali, unii celebri, ca poetul Cezar Ivănescu, care-i bătut în asemenea hal încât va avea nevoie de spitalizare îndelungată, rămănând cu sechele pentru tot restul vieţii. Nici Ioana Lujeriu nu scapă de oamenii negri. Minerii o lovesc fără să stea pe gânduri atunci când sare să-i ia apărarea unui tânăr, călcat în picioare de către aceştia. În urma celor întâmplate Ioana, umilită şi scârbită, se hotărăşte să nu se mai implice emoţional în evenimentele politice. În afara serviciului de la spital, de care se achită ireproşabil, se retrage în cochilia ei, luând hotărârea să-şi umple timpul liber, în afara întâlnirilor tot mai rare cu cei doi prieteni din copilărie, cu achiziţionarea de lucruri frumoase, icoane vechi mai ales, de care se înconjoară.

Pe alt plan, în capitolul 52, asistăm la o întâlnire de taină a unor naţionalişti xenofobi. Sunt prezenţi domnul Iancu (fost colonel de securitate), un celebru interpret de muzică populară, dar şi fostul director al Institutului de Chirurgie, Nicolae I.Nicolae, aflat pe lista de informatori a fostului securist. Artistul şi medicul vor fi prezentaţi de colonelul în rezervă celui care avea să fie supranumit Tribunul. Domnul în cauză tocmai înfiinţase un partid naţionalist care se anunţa a fi de mare anvergură. Nicolae I. Nicolae intră în partidul Tribunului şi reuşeşte, în timp, să fie ales senator al României. Va fi şi potenţial candidat la funcţia de ministru al sănătăţii.

Urmărind în continuare, cu amărăciune, dar şi cu indignare, evenimentele politice, scriitorul ne readuce în memorie a doua mineriadă, din 1991, când minerii reuşesc să-l detroneze pe primul ministru Petre Roman care apăruse la televizor în pulover, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, aidoma lui Iliescu. Femeile de la APACA, mari admiratoare ale charismaticului Petrică, căruia îi închinaseră o poezioară savuroasă, plină de dorinţi sexuale refulate, ce circula prin viu grai mai dihai decât orice baladă populară, aveau să fie tare dezamăgite.

La spital doctorul Câmpeanu operează, în sfârşit, alături de doctorul Dumitrescu, mâna dreaptă a lui Horia Preda. Directorul  general intră tot mai rar în sala de operaţii, copleşit de celelalte sarcini. Mai nou ajunge să fie ales prorector al Universităţii de Medicină şi Farmacie.

Nicolae i. Nicolae, cel umilit de revoluţie, continuă să urce pe scara puterii, fiind ales preşedinte al comisiei de sănătate din Parlament. La un moment dat prozatorul, în acelaşi registru satiric, compară spitalul institutului cu vaporul Titanic. Medicii tineri, aflaţi la început de drum, se schimbă de hainele de oraş în halatele albe, îngrămădiţi la subsol, în faţa dulapurilor metalice înguste, pe când ceilalţi medici, mai importanţi, de la etajele I, II şi III, după cum erau şi clasele de confort de pe transatlantic, dar în ordinea inversă, se schimbă în alte condiţii, mai bune, cei mai de sus, chiar în birourile lor.

Pana scriitorului ne readuce în memorie şi vremea aşa ziselor jocuri de întrajutorare, concepute piramidal, când populaţia naivă a ţării, mai ales cea cu venituri medii, a reuşit să fie sărăcită de escroci ca Ioan Stoica şi alţii ca el. Zilnic trenuri pline cu oameni, care abia cărau valizele sau genţile burduşite cu bani, se îndreptau atunci spre Caritas-ul din Cluj, oraşul unde ultranaţionalistul primar Gheorghe Funar vopsise băncile din parcuri, stâlpii de iluminat şi chiar unele clădiri, în culorile tricolorului românesc.

Mai aflăm că fostului director Nicolae I. Nicolae, frizerul ajuns medic în tinereţe, după ce făcuse o facultate muncitorească, i se năruie speranţele de a deveni ministru al sănătăţii. Îl urmărim apoi rătăcind, parcă fără ţintă, printr-un Bucureşti plin de blocuri cenuşii, edificii comuniste neterminate, lăsate în părăsire, dar pe străzile căruia mai sunt case şi mai vechi, unele de patriomoniu, care nu au fost încă demolate, altele mai modeste ca valoare arhitectonică, case cu etaj însă, la parterul cărora, în perioada interbelică, înflorea comerţul. Personajul, evident antipatizat de autor, este pus la colţ definitiv. La viitoarele alegeri el nu se va mai regăsi pe listele partidului naţionalist, căzând în dizgraţie. Se va pierde şi fizic, neştiut de nimeni, în anonimat.

În Institut lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Cine vrea să ajungă în vârf, precum Codruţ Bunea, înlătură orice scrupul. Îi cere doctorului Câmpeanu, angajat şi el în competiţie, să-l sprijine în drumul spre putere, atunci când se întoarce din SUA, promiţându-i un ciolan pe măsură, ameninţându-l că-l distruge dacă nu o va face, exact după modelul răposatului şi uitatului Zugrăvescu.

Treptat doctoriţa Lujeriu se cam înstrăinează de prieteni, văzându-i tot mai rar. Călin Stoenescu se claustrează în casă, acceptând să vorbească la telefon doar joia, iar Armand Defereu, devine rob al banului, speculând terenuri. Caritas-ul îşi dă între timp obştescul sfârşit, nenorocind o mulţime de oameni. Numai doctorul Dumitrescu, chirurgul care e mâna dreaptă a directorului Horia Preda, un personaj creionat magistral, care făcuse puşcărie pe vremea comunismului pentru că operase, nu pe degeaba, avorturi ilegale, un fel de Hagi-Tudose al zilelor noastre, care-şi iubeşte banii, pe care îi numără în fiecare seară, mai mult decât orice pe lume, jubilează. El nu s-a luat după ceilalţi fraieri care s-au înghesuit să-i umple seifurile lui Ioan Stoica. Vor face şi banii lui puişori când le va veni vremea. Se gândeşte la un moment dat să-şi investească banii în fondul de investiţii SAFI, care garanta 40% câştig pe lună, dar se răzgîndeşte până la urmă, asaltat de o presimţire. Când fondul o ia la vale, se felicită. Premoniţia i se adeverise.

În plan politic anul 1996 aduce schimbări majore pe scena ţării. La un an după moartea lui Corneliu Coposu, survenită pe 11 noiembrie 1995, Convenţia Democratică, al cărui lider fusese, câştigă la limită alegerile parlamentate din România (pe 3 noiembrie), dar şi pe cele prezidenţiale, după al doilea tur de scrutin, desfăşurat pe 17 noiembrie. Ziarele de dreapta jubilează, unul din ele punând pe prima pagină o fotografie a spatelui fostului preşedinte, Ion Iliescu, care este surprins mergând pe o stradă, îndepărtându-se în planul perspectivei. Sub ceafă, care îi este acoperită parţial de pălărie, scrie cu litere îngroşate, Adio, dragă Nelu! Alături e reprodusă fotografia noului preşedinte, Emil Constantinescu, care priveşte undeva spre viitor, zâmbind optimist, împingându-şi ţăcălia înainte, devenită deja celebră pentru comparaţia cu barbişonul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

În spital directorul Horia Preda dă jos tabloul lui nea Nelu, înlocuindu-l (în lipsa altuia care să reproducă figura ascuţită a ţapului, cum i s-a găsit deja porecla proaspătului preşedinte) cu o stampă, dată de un pacient, care înfăţişează un samurai.

Pe 21 februarie 1997 guvernul Ciorbea revocă decizia fostului guvern Petru Groza, care-i luase cetăţenia regelui Mihai, cu atâta amar de vreme în urmă. Roxănica, soţia claustratului de bună voie, Călin Stoenescu, răsuflă uşurată. Crede că venirea, mai devreme sau mai târziu, a regelui în ţară, va declanşa restituirea proprietăţilor, deci şi a fostei moşii a Stoeneştilor.

Numai doctorul Dumitrescu, urmărind cu suspiciune schimbările politice, are o singură grijă. Ce să facă cu banii din şpăgi pe care-i numără seară de seară? Doar a muncit din greu pentru ei. Ar cam fi rândul lor să muncească pentru el, înmulţindu-se, nu-i aşa? Dar cum? se întreabă tot mai des.

În 1998 guvernul Ciorbea e înlocuit cu cel al lui Radu Vasile. Miron Cosma, care fusese arestat pentru mineriada a II-a, este eliberat din închisoare, iar NATO cere voie României să-i survoleze teritoriul ca să-i poată bombarda pe sârbi. Vechea prietenie dintre cuscri, cum se fitiriseau între ei, cu respect, sârbii şi românii de pe cele două maluri ale Dunării, este ignorată de Parlamentul României care aprobă survolarea, Belgradul fiind bombardat. Asistăm şi la vizita în România a preşedintelui american Clinton, care se împotrivise atunci intrării noastre în NATO, ţine să ne amintească autorul cu sarcasm justificat, primit însă, în Piaţa Universităţii, de o mulţime în delir, îmbătată de apariţia curcubeului pe cerul patriei.

În celălalt plan, al acţiunii din roman, îl surprindem pe directorul Horia Preda cinstindu-se de unul singur în birou, ridicând  paharul  spre samuraiul din stampa de pe perete. “Hai noroc!” îi zice samuraiului, sorbind alene din coniac. Are şi de ce să închine cu luptătorul japonez. Tocmai a fost ales Preşedinte al Societăţii Naţionale de Chirurgie. Mai sus de atât nu se poate. Ăsta-i apogeul! Vârful! Cândva, sigur cînd va atinge vârsta pensionării, va trebui să şi coboare, se gândeşte. Ce-i drept, îşi va putea păstra catedra de profesor de la facultate. Postul de director general va trebui totuşi să-l cedeze. Oare cine ar fi demn să-l urmeze în scaun? se întreabă deşi ştie răspunsul. Îl sapă oare acela de pe acum?

În acelaşi registru pamfletar este amintită şi greva foamei, din Piaţa Universităţii, a lui Dan Iosif şi a partizanilor săi. Aceştia protestau împotriva guvernului Ciorbea care, în ocombrie 1997, hotărâse să restrângă drepturile revoluţionarilor, mai puţin cele ale răniţilor în revoluţie şi ale urmaşilor morţilor în revoluţie. Mariana Cotoi, învoită de Preda, este acolo, dând asistenţă medicală greviştilor. Dacă hotărîrea s-ar pune în aplicare, ea ar pierde indemnizaţia lunară dată de stat pentru participare la revoluţie, bucata de pămînt de un hectar şi jumătate de pe malul Snagovului, dar şi locul de veci, de două persoane, din cimitir.

După închiderea de către guvern a patru mine, la Petroşani zece mii de mineri, sub comanda lui Miron se agită, demonstrând pe străzile oraşului.

1 ianuarie 1999 este marcat de apariţia monedei euro, iar pe 18 ianuarie o nouă mineriadă coboară prin defileul Jiului. La Costeşti oamenii negri îi pun pe fugă pe jandarmi după ce îi cotonogesc minereşte. Nimic nu părea că le mai stă în cale minerilor pentru a intra iarăşi în Bucureşti. Urmează însă episodul Cozia şi pacea stranie semnată la mânăstire. Nici a şasea mineriadă, ultima se pare, din 19 februarie 1999, nu are sorţi de izbândă, fiind anihilată.

În timpul acesta doctorul Dumitrescu îşi numără înfrigurat banii, seară de seară, nehotărându-se cum să-i scoată “la produs”, iar doctoriţa Lujeriu continuă să achiziţioneze icoane vechi pe care, în momentele de linişte, acasă, îi place să le admire. Pe 6 decembrie 1999 Fondul Naţional de Investiţii, condus de Sorin Ovidiu Vântu, semnează un acord cu CEC-ul, care garantează sumele investitorilor. Dintr-o dată medicul Dumitrescu ştie ce are de făcut. Îşi strânge precipitat dolăreii şi dă fuguţa la FNI să-i depună.  Câştig mic, dar sigur! îşi zice uşurat. Devine rentier, cum s-ar putea spune, ca atâtea personaje din romanele lui Balzac. Curând banii aveau să-i puiască, crede cu tărie.

Pe 9 decembrie 1999 este votată în Parlament  legea Lupu. Urmau să fie retrocedate proprietarilor şi urmaşilor acestora terenurile agricole şi cele forestiere, dar numai până în limita a cincizeci de hectare. Din păcate, moşia Stoeneştilor era de patru ori mai mare. Dezamăgită, Roxănica speră totuşi că pe viitor legea va fi revăzută şi adăugită. Nu era numai familia Stoenescu în situaţia asta, ci şi oameni mai importanţi, cu nume de rezonanţă istorică, urmaşi ai vechilor şi nobilelor familii boiereşti, care revedicau suprafeţe mult mai întinse.

Pe 22 decembrie 1999, la exact zece ani de la izbucnirea revoluţiei, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, este ales prim ministru al României. Unii cred că că ungerea sa ar fi fost sprijinită de organizaţii oculte ca Trilaterala sau Bilderbegul. Nici Clubul de la Roma nu ar putea fi străin de numirea primului ministru, îşi spune doctorul Dumitrescu, simţindu-se în siguranţă sub aripa protectoare a FNI-ului. Cu Mugur Isărescu în fruntea guvernului şi Camenco Petrovici, preşedinte al Casei de Economii şi Consemnaţiuni, bănişorii sunt protejaţi de însuşi măria sa Statul.

În anul următor, primăvara, odată cu înflorirea castanilor, FNI-ul se prăbuşeşte.  Doctorul Dumitrescu refuză să aibe o reacţie. Continuă să vină la seviciu, operând impecabil, dar ca în transă. Se topeşte pe picioare, împuţinîndu-se fizic, iar într-o zi cade la pat. Organele interne, dar şi coloana vertebrală îi sunt afectate grav. Total dezinteresat de ce se mai întâmplă în România, doctorul Dumitrescu, care îşi iubea banii mai mult decât orice pe lume, chiar şi decât propria viaţă, nu mai are de ce să trăiască.

La finalul anului 2000 bătrâna cucuvea, cum este poreclit Iliescu de cei care-l urăsc, revine la Cotroceni. Fostul preşedinte Constantinescu, umilit de înfrângere, dă vina pe serviciile secrete. Directorul general al Institutului de Chirurgie Generală şi Reparatorie se grăbeşte să-l înlocuiască pe samurai cu tabloul preşedintelui Iliescu.

Spre sfîrşitul cărţii aflăm că doctoriţa Ioana Lujeriu este călcată de hoţi, care o devalizează de toate icoanele achiziţionate, iar inginerul Brăescu, de la care Ioana achiziţionase o iconiţă a Pantocratorului (Isus Hristos ca Dumnezeu sau împărat al lumii, pictat, de regulă, într-o biserică, pe bolta naosului) este vizitat de poliţie care îi percheziţionează casa, în căutare de odoare bisericeşti furate. Negăsindu-i nimic în acest sens, i se pune în vedere să intre în legalitate cu afacerea, dacă nu vrea să înfunde puşcăria. Soţia acestuia rupe relaţia adulterină, iar medicul Câmpeanu acceptă, în final, coabitarea cu rivalul său, doctorul Codruţ Bunea, propulsat în funcţia de director general al institutului de către Horia Preda. Previzibil mi s-ar fi părut ca doctorul Câmpeanu, adevăratul profesionist, să aibă acces la funcţia supremă. Dar într-o ţară în care corupţia a ajuns până în sferele cele mai înalte ale puterii, profesioniştii sunt împinşi întotdeauna pe planul doi, dacă vor totuşi să trăiască bine, pare să ne spună, cu mult amărăciune, prozatorul Gheorghe Bacalbaşa.

Demn de remarcat este stilul pe care îl foloseşte uneori scriitorul, descriind atmosfera tensionată dinaintea unor evenimente majore sau referindu-se la trăirile intense ale vreunui personaj. Atunci frazele şi propoziţiile sunt tot mai scurte, mai comprimate, discursul devenind aproape liric. E un procedeu folosit cu succes şi de unii prozatori gălăţeni, ca Ion Avram sau Mihail Gălăţanu.  E bine că eroii cărţii nu sunt cosmetizaţi. Nimeni nu are numai calităţi. Personajele care pot părea pozitive au şi vicii sau preocupări meschine, iar cei relativ negativi, pot empatiza uneori cu suferinţa altora. Avarul doctor Dumitrescu, după ce-şi pierde bani la FNI, se înbolnăveşte, dar ar vrea să mai intre măcar odată în sala de operaţie ca să mai salveze o viaţă.

Acţiunea romanului oprindu-se pe la sfîrşitul anului 2000, mă gîndesc că domnul Gheorghe Bacalbaşa ar putea avea în vedere scrierea unui al treilea roman, care ar putea continua acţiunea până în zilele noastre. Mi-ar place ca în cea de a treia carte, care ar putea încheia trilogia, autorul să descopere luminiţa de la capătul tunelului. În fruntea Instituţiei să ajungă acei oameni pe care ni-i dorim şi în fruntea ţării. Ne putem gândi, cu puţină imaginaţie, că Instituţia poate fi ca o ţară, unde oamenii cu adevărat valoroşi, ca doctoriţa Ioana Lujeriu, rămân întotdeauna în umbră, iar demagogii, parveniţii, impostorii, semidocţii sau compromişii  ajung să ne conducă.

Romanul se termină în coadă de peşte lăsându-l pe cititor să se întrebe, asemenea lui Horia Preda, cine este de fapt misteriosul Codruţ Bunea, propulsat în funcţia supremă de forţe care rămân în umbră, ajutate însă de fostul director general. Putem bănui cine l-a trimis pe Codruţ Bunea, atunci, după revoluţie, cu ţintă precisă, direct la chirurgul Horia Preda, dar poate că e mai bine să ne spună asta autorul, într-o viitoare carte.

Ioan Gh.Tofan

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508