Din fluxul de minciuni, calomnii, aberaţii cu care în ultimele trei luni am fost răsfăţat în online (lider la orduri: Răzvan Ţupa, apărătorul plagiatorului acad. Vasile Bahnaru), un singur lucru spus despre mine s-a suprapus cu adevărul factual. Şi anume acela că, în mai multe rânduri, am republicat texte ale mele; sau am dat un fragment dintr-un text publicat într-o revistă, în coloanele unei alte publicaţii. O să explic, acum, motivele pentru care am procedat astfel. Mai ales că procedura mi se pare OK; şi deci o voi utiliza în continuare.
A scrie o cronică despre o carte nu e pentru mine o digitaţie sau o distracţie pasageră. Mă cred un cronicar, nu un recenzent care scrie când şi când şi a cărui suită critică nu e relevantă nici pentru activitatea de cronicar literar, nici pentru literatura vie despre care aceasta dă seamă. Claudiu Komartin venea cu enormitatea că eu aş scrie cinci cronici pe săptămână ori că eu m-aş fi lăudat cu aşa ceva… În realitate, pentru orice om cu capul pe umeri şi care s-a întâlnit fie şi accidental cu domeniul criticii şi subdomeniul cronicii literare, lucrurile se prezintă cu totul altfel.
Dacă scrii o cronică pe săptămână (dar în fiecare săptămână), acest lucru te solicită atât de mult, încât prelungirea activităţii specifice şi continuitatea de cronicar devin revelatori nu numai ai „talentului”, ci şi ai maximei rezistenţe la uzură. Cât de penibil-amator să fii, deci, pentru a susţine că eu aş fi scris cinci cronici pe săptămână şi că m-aş fi lăudat apoi cu aşa ceva? În săptămânile mele cele mai bune, am reuşit să fac două cronici despre două cărţi în două reviste diferite; iar asta aproape că m-a epuizat. Să parcurgi cu atenţie sute şi sute de file, să scoţi apoi nu ştiu câte pagini de note, să-ţi scrii finalmente cronica (mie scrisul a zece mii de semne îmi ia cam 4-5 ore): iată ceva ce nu se poate face decât cu efort maxim. Nu sunt mulţi cei care şi-l asumă. Nu avem prea mulţi cronicari: nici în epoca interbelică, nici în postbelic, nici după 1990.
Avem însă critici care îşi pot schimba opiniile cu o uşurinţă dezarmantă. Ei pot afirma azi ceea ce au negat ieri, şi viceversa. Se revizuiesc din mers, „contextualizează” abundent, îşi întorc pe dos verdictele. Fac din textul lor un parcurs sofistic, încântându-şi uneori cititorul şi punând, adeseori, cartea de la care pleacă în parantezele propriei personalităţi critice. Tânărul Ionescu, pentru a prinde această şerpuire a exegezei literare, a şi practicat-o demonstrativ, scriind despre o carte a lui Eliade două cronici ce se băteau cap în cap. Dar dacă Ionescu a făcut atunci un exerciţiu deconstructiv, sunt comentatori care „ionescianizează” fără să ştie; sau fără să înţeleagă că – totuşi – mai importantă decât cronica cronicarului este cartea scriitorului. Şi că publicul cititor e interesat în primul rând de literatură, nu de comentariile noastre sofistice şi autoadmirative.
Or, dacă pentru mine e important volumul despre care scriu, iar nu autoportretul cronicarului la pubertate, la tinereţe, la maturitate şi la bătrîneţe, rezultă cu destulă limpezime că n-aş putea scrie nici măcar în glumă două cronici opuse despre o aceeaşi carte. Cred în adevărul artistic al unei opere şi mai cred în adevărul unui demers ce nu poate fi contextualizat şi întors pe dos după cum avem noi chef, cu răsuciri inteligente şi iresponsabilitate critică. Pentru mine, un critic responsabil este unul care se mai poate revizui, dar numai după un interval consistent. Ceea ce scrie el, într-un anumit interval, despre o carte nu poate fi tot de el răsucit şi învârtit în acelaşi interval. Aşadar, dacă unii pot scrie orice despre o carte, cartea fiind în primă şi ultimă instanţă un pretext, eu nu pot să scriu decât 1 (una) cronică literară despre un volum nou pe care l-am citit.
Şi atunci, apăru Remake-ul. Întâmplarea face că am colaborat şi colaborez la mai multe publicaţii şi portaluri online. La unele dintre ele, contribuţiile sunt publicistice. La altele, sunt critice. Remake-ul a apărut însă nu din dorinţa mea de invadare a scenei culturale (!), ci din respectarea unei înţelegeri de principiu cu conducerea „României literare”. Ne înţelesesem, în aprilie 2005, că nu voi ţine cronica literară într-un alt săptămânal care ar fi concurat „România literară”. Astfel că, atunci când am fost cooptat în echipa de la „Cultura”, eu am spus de la bun început – pentru a respecta apoi ceea ce am spus – că nu voi face cronică de întâmpinare acolo. Am venit aşadar cu alt gen de contribuţii, am republicat texte mai vechi, file de dicţionar, pagini de manual, interviuri, comentarii critice „răcite”, nu la cald, scriind deasupra lor Remake; şi într-un final apoteotic, m-am apucat de eseul serializat despre Nichita Stănescu. Am onorat astfel înţelegerea cu două publicaţii aflate în concurenţă. Iar la „Cultura” erau mai mulţi şi buni critici tineri. Putea să ţină oricare dintre ei cronica. Abia când n-am mai fost la „România literară” am început să fac cronică de întâmpinare în „Cultura”. Până atunci, nu.
Lucrurile devin şi mai simple atunci când nu se mai poate vorbi de concurenţă pe un acelaşi culoar. După ce am încheiat eseul despre poezia lui Nichita Stănescu, în „Cultura”, am reluat fragmente din el în nu ştiu câte locuri. De ce să nu fi făcut asta? Unul este publicul revistei „Cultura”, altul e publicul „Convorbirilor literare” de la Iaşi, altul e publicul LiterNet ş.a.m.d.
Unii au impresia că extraordinarele lor texte circulă pe toată întinderea României culturale and beyond. Eu m-am convins, de ani buni, că publicul nostru e foarte fragmentat, specializat, subîmpărţit şi că, de pildă, foarte puţini dintre cititorii „Ziarului Financiar” sau ai „Evenimentului Zilei” citesc revistele culturale. Prin urmare, a relua în „Ziarul de Duminică” (supliment săptămânal al „Ziarului Financiar”) sau în EvZ o cronică sau un fragment dintr-o cronică apărută într-o revistă culturală specializată n-a fost deloc ceva mârşav, cum i se părea lui Claudiu Komartin, în textul său incendiar despre mine pe care l-a dat în trei locuri. Coordonatorii acelor publicaţii, având în minte cererea publicului-ţintă, ştiau foarte bine ce aşteptări au cititorii lor de la un critic literar. Să dea o recenzie sau un semnal critic despre o carte cu potenţial public, semnată de un nume cu ceva notorietate. Să le ofer un alt comentariu critic despre o asemenea carte căreia îi făcusem anterior o cronică? Era şi rămâne ceva de neconceput pentru mine să scriu, într-un acelaşi interval, mai multe cronici (eventual cu verdicte diferite) despre aceeaşi carte. Dacă puteam să-mi scriu mai bine cronica, o scriam mai bine. Aşa cum am scris-o, e tot ce-am putut face eu, în momentul respectiv. Dar se vede treaba că publicul EvZ a apreciat rubricuţa mea, de vreme ce ea era comentată frecvent şi consistent; iar eu le-am răspuns de fiecare dată cititorilor EvZ, tocmai fiindcă era vorba de un alt tip de public decât unul literar-specializat.
Evident că ţin mereu cont de jocul concurenţial şi sunt fair-play în raport cu jucătorii de pe piaţă. Era aiurea, de pildă, ca Bibliomania mea din EvZ s-o dau într-un alt cotidian. Sau ca eu să dau aceeaşi cronică în „România literară” şi-n „Idei în dialog”, în „Cultura” şi-n „Observator Cultural”, în „Observator Cultural” şi-n „Bucureştiul Cultural”; ori să dau acelaşi text în „Suplimentul de Cultură” şi-n „Dilema Veche”. S-a întâmplat până acum aşa ceva?
Dar nu înţeleg de ce să nu-mi reiau cronicile din „Observator Cultural”, „România literară”, „Cultura”, „Idei în dialog”, „Bucureştiul Cultural” pe portalul LiterNet. Cine le-a citit deja va trece mai departe. Cine nu le-a citit o poate face pe LiterNet. De ce să nu dau cronica din Obs. despre Întoarcerea huliganului a lui Norman Manea pentru un număr din „Vatra” de la Târgu-Mureş dedicat lui Norman Manea? De ce să nu fac pe Agenţia de Carte tablete critice în felul celor apărute în „Evenimentul Zilei”, în care să reiau sintetic şi niţel mai jucat-publicistic punctul meu de vedere critic asupra unei cărţi proaspete şi de interes public? Se supără tare Claudiu pentru asta? În cămăşuţa în care s-o mâniè, în aia s-o dezmâniè…
Pentru mine, esenţial a fost că nici unul dintre oamenii cu care am colaborat nu mi-a reproşat reeditarea publicistică. Şi important e că într-un fel sau altul, pe un suport sau altul, textele mele au ajuns la public. Voi, autori de „succes” care vă revărsaţi pe bloguri obosite şi pe forumuri de frustraţi, voi vă gândiţi măcar o secundă la cititori, la cei ce ar putea da un sens zbaterilor voastre? Când minţiţi, când calomniaţi, când împroşcaţi cu noroi pe X sau pe Y, realizaţi oare că – mai devreme sau mai târziu – veţi fi demistificaţi critic şi taxaţi public? Eu am dat o mână de ajutor în această direcţie. V-am dragat către publicul care habar n-avea de voi şi de combinaţiile voastre jalnice. Acum, cititorii ştiu cu cine au de-a face. Au, vreau să spun, o mai bună reprezentare a voastră şi a comportamentului pe care-l ilustraţi.
Bibliomania se intitulează rubrica de faţă, după ce Bibliomania din EvZ s-a încheiat, cu mulţumiri de ambele părţi. E timpul pentru un remake.
Daniel Cristea-Enache
