spot_img

„Orice lucru sau fiinţă care se suprapune peste o alta e fericit(ă)”

Scriitoarea Claudia Moscovici a dialogat cu prozatorul Răzvan Petrescu despre momentul în care acesta a început să scrie ficţiune, despre obiceiuri auctoriale şi surse de inspiraţie, despre chestiuni lumeşti sau mai puţin comune, despre dragoste şi scriitori preferaţi. Redăm integral interviul realizat de Claudia Moscovici, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Cînd şi de ce te-ai apucat să scrii ficţiune?

Pe la 15 ani, cînd mă îndrăgostisem a treia oară. Avea părul roşcat, lung, ondulat, şi sîni – mirarea mea nu cunoaşte margini cînd mi se pun în faţă aceste structuri enigmatice piramidale. Mă uluiesc şi alte zone şi cad în uitare, ceea ce nu provoacă vreo bucurie avînd în vedere ce se aşteaptă să fac în acele anumite momente, cînd de pildă se zugrăveşte, iar eu visez cu mîna streaşină la tîmplă. Aşadar am fost invadat de-o iubire năprasnică, era şi toamnă, cădeau frunzele, puii de porumbei în cioc, şi mă plimbam prin faţa casei ei în uniforma de liceu cu număr matricol pe braţul stîng fiind melancolico-verde pe faţă din disperare, ea încă nu mă iubea, urma să fie cuprinsă de simţămînt exact în clipa-n care îl părăseam eu, şi, pentru că citisem deja o grămadă de cărţi, mai ales poliţiste şi cu submarine, m-am apucat să-i declin versuri c-un creion de machiaj pe-un fel de blocnotes mic, le citeam singur acasă şi plîngeam văzînd cîtă durere izbuteau să transmită toate acele cuvinte şlefuite de maximala suferinţă, după ce le-am recitit trei ani mai tîrziu nu mi-a venit să cred c-am fost în stare să scriu asemenea idioţenii, mi-a fost o ruşine de dimensiuni montane, am vrut să arunc foile la ghenă, nu încăpeau deoarece un vecin tocmai înfundase recipientul înaintea mea tot cu versuri de dragoste, un miliţian de vreo 50 de ani, vîrstă la care iubeşti în iambi, aşa că le-am făcut ghemotoc pe-ale mele şi le-am îngropat noaptea în parcela din faţa blocului, printre roşii, apoi am presărat otravă deasupra mormîntului astfel încît vulturii regali şi cîinii corciţi care şi-ar fi manifestat dorinţa să-mi dezgroape opera să moară înainte de-a o dezvălui lumii, au murit în şir indian şi-am fost silit să-i îngrop tot acolo, tot noaptea, în şir indian, bucata de pămînt devenise un cimitir suspect dar nu din cale-afară, dat fiind că îşi începea perioada glorioasă un alt cimitir, oficial, mare, nou, puţin mai departe, aşa că al meu putea fi catalogat drept un satelit proiectat de-un preşedinte de bloc morbid, dacă nu cumva memoria mă înşală şi n-a fost vorba de nici un cimitir, de fapt locuiam lîngă o maternitate, aşa că îngropau pe cîte unu’ ori de cîte ori se năştea un copilaş, după care se năştea un copilaş atunci cînd era îngropat cineva, pe urmă cimitirul şi maternitatea au început să se ia la întrecere, iniţial discret, apoi tot mai acut, mai agresiv, cu ţipete de nou-născuţi, de rude îndoliate, de gravide, de oameni distruşi, urlete roz şi bocete negre, într-un final competiţia devenind acerbă şi dimineaţa primul lucru pe care-l vedeam prin ferestrele sufrageriei erau nou-născuţii aduşi pe lume în rafale sau crucile ce se înălţau pe nevăzute-n timpul nopţii, au apărut reprezentanţi ai maternităţi care fugăreau şi-nsărcinau femeile pe loc, cît şi agenţi ai cimitirului ce intrau prin apartamente şi omorau cu bestialitate pe oricine găseau acasă, concursul ajunsese, este furibund. Deci remuşcarea este motivul pentru care n-am mai scris poezie niciodată şi m-am apucat de proză – unde nu ai obligaţia rimei şi nici pe-a versului alb care-i tot rimă dar cu note de subsol pe care nu le pune nimeni, de-asta nu se-nţelege nimic nici din poezie, nici din proză, mai ales în zilele noastre cînd planeta a fost cuprinsă de frenezia calcinantă a scrisului, din spaţiu cred că se vede perfect cum tremură sfera albastră deşi e mov, fizica particulelor demonstrînd din anii ’30 că o mişcare de mică intensitate – tastarea -, repetată în aceeaşi clipă de 30 de miliarde de degete (o medie de 10 degete înmulţită cu o medie de trei miliarde) amplifică fenomenul de rezonanţă magnetică ce duce la zdruncinături ale globului în timpul rotaţiei în jurul axei, zgîlţîitul provoacă dislocarea atomilor de deuteriu şi a bozonilor şi astfel apar găuri negre companioane, lipsite de compasiune, de discreţie, fix în stratul de ozon, am lămurit tremurul planetar nu şi de ce nu sînt absorbiţi în cavităţile energetice indivizii tastatori, fenomenul aparţine delicatului alfabet al botanicii cuantice – încă nu-l stăpînesc de la A. Dar pe vremea cînd m-am apucat de proză, adică ficţiune – după abandonul amintit al poeziei care nu-i fictivă, s-a probat pînă şi la şoareci ce reprezintă: o înşiruire de scurte versete motivaţionale –, lumea încă nu descoperise binefacerile literaturii personalizate, şi m-am gîndit se le descopăr eu. Eram în anul întîi de facultate. O colegă blondă şi mai înaltă decît mine a leşinat la o disecţie. Acest moment de-o imensă bogăţie sufletească m-a marcat şi, prin ştampilare, m-a determinat să scriu o povestire erotică de 5 pagini în care momentul culminant se petrecea atunci cînd ridicam blonda de pe cimentul plin de pete de morţi şi-o obligam ţinînd-o de subsuori să privească restul disecţiei ca să ia zece la examen.

Ce te inspiră să scrii ficţiune?

Aproape orice. Firul de iarbă pe care se caţără un gîndăcel. Gîndăcelul se răstoarnă, îşi agită disperat picioruşele, îl calc cu bocancul –  un bocanc special, pentru evenimente de acest gen. Norii purpurii brăzdaţi la apus de avioane pe ruta Paris-Slobozia-retur îmi trezesc în minte catastrofe aviatico-poetice, văd pasagerii îngroziţi, punîndu-şi măştile de oxigen, urlînd în măşti, dînd din mîini, oxigenul nu merge, avionul se redresează în ultimul moment exact deasupra parcului IOR pe lacul căruia trece-un vaporaş cu o gaură în chilă, dar toţi mor asfixiaţi, iar cei de pe vaporaş se îneacă în apele verzui. Şi din nou norii purpurii, străpunşi de degetul lui Dumnezeu cînd îi priveşti la răsărit. Revenind la firele de iarbă, sînt destule pe-aici, cresc printre crăpături, în unele duminici mă apuc să le număr întins pe burtă pe aleea pe care aleargă oameni de duminică, iar tropotul ori ziua de odihnă mă duc cu gîndul la o povestire impresionistă fără oameni, cu margarete. Căsuţa din pădure, cînd merg la munte, care nu-i a mea, e a altuia, îmi trezeşte imagini cu incendii, o albinuţă se aşază pe-o floricică, după ce smulg floricica smulg şi aripile albinuţei, dumbrava minunată îmi redeşteaptă nesmintita dorinţă de-a o vedea Lizuca sfîşiată-n patru de Patrocle, şi o văd, apoi marea. Umbreluţele colorate. Nisipul pe care cineva scrie te iubesc cu font Verdana de culoare bleu. Oamenii de pe stradă, mă uitam des la ei, i-am studiat timp de decenii, acum mi-e suficient să-i aud şi-mi apar în cap trăsături mai autentice decît ale originalelor. Ori un fragment de ADN, îmi prelevez un fir de păr pe care-l las să crească cît mai lung vreo patru luni, doar unul singur, cînd soseşte ziua îl tai în opt şi-i studiez dubla spirală în oglindă, sperînd să-l inspir astfel pe-un mare filozof care are maşină.

De regulă întîmplări banale cu oameni obişnuiţi pe care-i transform în tragedii, sau invers. Sînt atras de ceea ce este dramatic, grotesc, dureros, şi descriu ce văd adăugînd cît mai multe lucruri închipuite pentru a întări veridicitatea sau dimpotrivă.

Ai tabieturi sau o disciplină anumită la scris, sau scrii cînd doreşti şi simţi inspiraţie?

Am puţine reguli, şi s-au format singure. Nu pot scrie decît acasă. Mi-aş dori o pisică. Nu pot scrie decît ziua, pînă pe la ora 69. E ceva legat de vederea binoculară şi enzimele de substituţie, aşa au spus psihiatrii, plus coeficientul de inteligenţă emoţională care nu devine rigid decît dacă-i soare afară. N-am tabieturi, poate-ar trebui. De exemplu, să călătoresc pînă-n Malaezia şi, la întoarcere, să mă apuc de fiecare dată de scris. Sigur c-aş vrea să scriu cînd doresc, dar pentru c-am fost mereu ocupat cu tot felul de slujbe, nu am de unde şti cînd doresc. Presupun că-n fiecare zi sau o dată la trei ani, însă neavînd acel spaţiu temporal care se curbează după Einstein, mi s-au curbat şi timpul şi altele în asemenea măsură încît uit în ce dată sîntem. Deci nu pot spune care-i ziua cînd îmi doresc să scriu. Aş scrie şi fără inspiraţie, e destul să văd un pom sau o creatură inexistentă sau să citesc o carte proastă, şi mi se asmute inspiraţia. Dacă nu, pot scrie şi aşa, pe-o parte. Partea cea mai frustrantă a vieţii mele stranii, comune, este că îmi vin oarecum des idei pentru o povestire, dar, cum nu am aproape niciodată timp s-o şi scriu, o trec într-un folder pe care-l dau unui vecin.

Care sunt scriitorii care te inspiră cel mai mult?

Bach, Cehov, Céline, Salinger, John Osborne, Raymond Carver, Mozart, Miles Davis, Donald Barthelme, Joyce, Faulkner, Schubert, Mahler, Lester Young, Cortázar, Buzzati, García Márquez, Truman Capote, Coleman Hawkins, Chopin, Ben Webster, Oscar Peterson, Haneke, Pachelbel, Fellini, Tarkovski, Beethoven. Acordorul de piane. Împăratul muştelor. Vineri sau limburile Pacificului. Soroc de viaţă şi soroc de moarte, Un leac bun şi uşor, Sfîrşitul jocului. Un caz de mutilare. Regii blestemaţi, Regele moare, Relatare despre regele David, În fiecare zi e iarnă. Eu, Claudiu împărat. Toamnă la Pekin, Domnilor copii, Fii binecuvîntat, domnule Rosewater, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Ritualul primăverii, Nouă povestiri. Micul prinţ, Marele Gatsby, Infernul tandreţei, Ajutorul de călău, Cevengur, Geamilia, Maestrul şi Margareta, Fiesta, Vorbeşte, memorie. Iarna vrajbei noastre, Lumină de octombrie, Barnabo, omul munţilor, Războiul sfîrşitului lumii, Conversaţie la Catedrala, Povestea Erendirei şi a nesăbuitei sale bunici, Adagio în sol minor, Parfumul, Un veac de singurătate, Concert baroc, Für Alina, Harpa şi umbra, Cei trei muşchetari, Golem, Justiţie, trilogia lui Manuel Scorza, Herzog, Kubrick, Raport către El Greco, Don Quijote, Bibliografia generală, Pluta de piatră, Miriam, Unu, doi, trageţi uşa după voi. Fotografie de grup cu doamnă, Toba de tinichea, Kafka integral, O zi din după-amiaza lumii, Marile speranţe, Trei camarazi, Fabrica de absolut, Blue in Green, Alergia, Zîtul, Baltagul, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Sectanţii, Amadeus, Banchetul idioţilor, Trenul de noapte, Orbirea, Despre eroi şi morminte, Douăsprezece scaune, Cei şapte samurai, Bouvard şi Pécuchet, Ghimpl netotul oribil. Între acte, Într-o după-amiază de vineri, Manualul inchizitorilor, Ultima comandă, cu alte cuvinte, Carpentier, Patrick White, Saroyan, Graham Swift, Julian Barnes, Virginia Woolf, Kurt Vonnegut, Saramago, Antunes, Allemany, Asturias, Flaubert, Van Gogh, Auster, Cormac McCarthy, Kieslowski, Forman, De Sica, Umberto Eco, Senatorul melcilor, Şoimul fără cap, Colecţionarul, Mojave, Bunuel, Tebgiz Abuladze, Eugen Ionescu, Eugen Ionesco, Scorsese, Coppola, Led Zeppelin, Pavel Lungin, Monthy Python, Tarantino, John Cheever, Peter Meinke, Stephen Dixon, fraţii Coen, Ilf şi Petrov, Pitagora (sonetele), Kierkegaard, Guy Davenport, David Lynch, Arvo Pärt, Martin McDonagh, Mihail Şişkin, Mihail Gavras, Sfîntul Mihail, Sfîntul Augustin, Anatole France nu.

Sau doar Cehov.

Ca să nu mă încurc deoarece de la o vreme aşa fac, am copiat aici ce-am răspuns la aceeaşi întrebare pe care mi-am adresat-o în alte locuri, alte încăperi, şi-am adăugat şi-am amestecat fără sens titluri, nume, genuri, ca să las o impresie de cultură definitivă. Dar mai ales ca să nu mă plictisesc, plictiseala provoacă un turbion in crescendo al lichidului intracelular, turbionul dilată neuniform membrana pînă la un punct critic, după care se sparge în zonele diverticulare şi astfel ies în limfă magneziul, serotonina şi capătul inferior al mitocondriilor, ceea ce duce la depresie.

Nici o ficţiune nu este strict autobiografică, dar ai exprimat elemente personale sau autobiografice în ficţiune, şi dacă da, care şi în ce fel?

N-am exprimat nimic, din simplul motiv că totul e ficţiune. Tot ce trăiesc. Cu alte cuvinte, dacă am implantat elemente autobiografice în ce am scris, sînt fictive. Exemple: faptul că am făcut medicina. Nu am făcut-o. Nu am fost medic. N-am locuit niciodată în Bucureşti. Nu am absolvit liceul 43, ăla de lîngă betonieră. Nu am încercat să mă culc cu diva gimnaziului în clasa a IX-a. N-am avut o prietenă la grădiniţă, care a murit, şi nu m-am dus la înmormîntare. N-am fost la nici o singură înhumare, cum nu am fost niciodată îndrăgostit, poate cu excepţia unei rîndunici care fusese împuşcată în picior şi am îngrijit-o pe balcon, dar nu era balconul meu. N-am fost şi nu sînt scriitor, n-am avut serviciu, deci n-am lucrat la revistele „Cuvîntul” şi „Amfiteatru”, Muzeul Literaturii, Televiziune, Ministerul Culturii, Ministerul Cercetării, editurile All, Rosetti, Brukenthal şi Curtea Veche, nu sînt membru PNL, nu conduc, nu am maşină, nu am trimis articole la reviste culturale, nu repar ceasuri de buzunar, deşi am unul de la bunicul, de aur, fără limbi, i s-au şters şi cifrele, şi nici nu-i de aur, nu am cîntat la chitară, nu am aruncat pisica-n sobă, nu m-am plictisit în mod catastrofal la ţară, n-am fost la ţară, n-am locuit la gazdă, nu-i adevărat că avea veceul în curte şi n-avea uşă, n-am făcut nici o navetă, n-am fost la Paris, nu am citit decît o singură carte dintre cele mai sus amintite – le ţin în bibliotecă ca să le arăt oftalmologului, e una pe care nu am trecut-o pe listă, de bucate, nu ştiu să gătesc şi încerc să învăţ în fiecare zi, în fiecare noapte, sînt un om hotărît, am subliniat pasaje întregi din volumul pentru bucătari amatori, i-au căzut copertele, am cotrobăit după ele dar în alt apartament, nu erau, am rupt paginile mai complicate şi le-am lipit pe peretele dinspre nord al bucătăriei, acolo indica acul busolei c-ar fi locul cel mai potrivit, am decupat pozele pornografice, le-am lipit şi pe-astea pe undeva, nu-mi aduc aminte unde, şi-n fiecare zi le caut, încep de la 4 dimineaţa, nu le găsesc şi mă culc, nu-i adevărat că am un copil, deşi am, curios mi se pare că seamănă cu mine, nu am locuit împreună niciodată, cred că l-am înfiat şi l-am dăruit celor care nu pot avea copii fiindcă mi-a fost milă de ei din 43, unde nu am avut un director ce ne aştepta cu maşina de tuns la uşa de la intrare şi ne trăgea o linie şerpuită prin păr, tata n-a fost radiolog, ci trapezist, iar mama nu m-a iubit, de-asta n-am fost căsătorit niciodată, aşadar nu aveam cum să stau cu aceeaşi fată vreme de 35 de ani, şi nici n-o cheamă Maşa, o cheamă Cerasela, cu toate că nici pe Cerasela n-o cunosc, nici sufleteşte, nici intim, nici nu ştiu cine e, e drept că doarme uneori cu mine-n pat, dar fiind noapte nu pot şti despre cine-i vorba, poate fi Cerasela sau vînzătoarea de gogoşi, însă nu-i adevărat că mănînc gogoşi, nu i-am oferit niciodată, la 5 ani, celui care pretinde că mi-e fiu o ţigară taman în dreptul unei bănci pe care şedeau trei doamne de mare cultură din moment ce aveau peste 92 de ani, şi nu s-au revoltat pînă la momentul de cotitură existenţială în care li s-a înălţat cocul, era rar, nu am rîs cu Andrei la scena descrisă, nici nu-l cheamă Andrei, ci Ghiţă, şi chiar dacă nu-l cunosc nici pe Ghiţă numele îmi sună familiar, nu l-am iubit nici o clipă, clipele trec repede, aşa am citit în cartea de bucate, era un sfat ca să nu arzi curcanul, nu m-am ocupat de el, îl alungam cu lovituri de picior de fiecare dată cînd îmi intra în cameră, vorbesc de Andrei, n-am văzut niciodată filme amîndoi, odată, la Şapte psihopaţi, numai noi doi singuri în tot cinematograful Gloria, despre Belgia ce să mai vorbesc, sau despre Germania, cum să fi fost vreodată acolo cînd sînt aici, un nonsens, nu-mi plac absurdul, nonsensul, viaţa, nu iubesc muzica, de fapt o detest, nu iubesc pe nimeni, pe mine da, nu-mi pun jazz sau clasică atunci cînd scriu din moment ce nu scriu, am spus-o deja, nu am cont pe feisbuc, nici computer, prietenul meu cel mai bun nu locuieşte în Franţa unde n-a fugit acum 32 de ani, nici nu ştiu unde locuieşte, nici nu ştiu dacă e prietenul meu cel mai bun chiar dacă am fost pe la el de multe ori şi i-am cunoscut tatăl, profesorul Paul Simionescu, poate mi s-a părut, n-am fost, nici n-am văzut mormîntul acestui om extraordinar, la Saint-Rémy-lès-Chevreuse, sau domeniul Coubertin, îmi place fotbalul chiar dacă nu-i înţeleg regulile şi mă oboseşte în asemenea măsură încît adorm după 10 minute şi pe urmă-mi pare nespus de rău, am învăţat să patinez, să schiez cu sania, dar nu am aruncat un bulgăr de zăpadă din greşeală direct în sinciputul unei colege de la Politehnică, secţia Instalaţii Sanitare şi Acceleratori Liniari, din moment ce n-am vrut să fac Filologia, uit să trimit mesaje prin e-mail, totuşi le scriu, e un lucru bun, pentru că n-am e-mail mi se scrie foarte mult, primesc şi imagini cu castele din Nigeria şi accidente auto frontale-n lanţ însoţite de minuni reale la Bîrlad, la fîntînă, şi filmuleţe întotdeauna cu doamne practicînd ceva neclar sau arătîndu-mi ceva neclar, nu-i adevărat că le trimit mai departe şi nici că le şterg, doar e limpede că n-am nici voinţă, nici camera mea, şi nu-i adevărat nici că dorm la azilul de bătrîni, n-am văzut vreodată un bătrîn la azil, şi nu am locuit vreodată lîngă un cimitir care mi-ar fi modelat destinul pentru că nu sînt redactor de peste douăzeci de ani şi nu lucrez cărţi motivaţionale pe orice temă imaginabilă (aş scrie imemorială, îmi place mai mult şi mi-am cîştigat prin muncă dreptul să-l tastez cum vreau, imemoriabilă pare mai adecvat), şi nici cărţi de literatură pe care nu le-aş citi dac-aş fi liber, sînt liber, şi meseria de redactor nu te înstrăinează, de tine însuţi şi de orice vocabulă tipărită, nu am mers cu bicicleta pe drumuri de ţară, nici cu calul, nu urăsc pe nimeni cu excepţia compatrioţilor mei, pe care-i iubesc, Ana are mere, e adevărat că m-am îndrăgostit la 57 de ani de trei femei deodată, în vîrstă de 35, 25 şi 15 ani, din zece-n zece ca la romani în decimare, plus una de 65 pentru marjă, iar ele mă iubesc pentru eternitate, n-am avut numai noroc în viaţă, eternitatea-i biologică şi aşa mai departe.

Ficţiunea totală a elementelor autobiografice, despre asta e vorba, pentru că, în realitate, ce importanţă ar putea să aibă ce este fictiv sau nu de vreme ce noi înşine, în întregime, sîntem cu totul lipsiţi de importanţă? Chiar dacă puţin cam trişti. Mă refer la oamenii cu adevărat importanţi, doar ei sînt în stare să fie trişti. Pentru că înţeleg că sînt fictivi.

Care este relaţia dintre viaţa ta personală şi viaţa de scriitor?

Una de completă armonie. Se suprapun. Orice lucru sau fiinţă care se suprapune peste o alta e fericit(ă). Dat fiind faptul că nu-mi trebuie vreun serviciu ca să am din ce trăi şi, prin urmare, scriu tot timpul, neîncetat, mai ales noaptea, m-am dedicat în întregime literaturii de mai bine de două decenii, tocmai în ziua în care-am împlinit 35 de ani, în septembrie. Era ceaţă. Viaţa mea personală s-a împlinit prin viaţa de scriitor şi în special viceversa. Am avut mereu norocul să primesc mulţi bani din vînzarea cărţilor şi, de asemenea, din traduceri. Luna trecută, cînd am semnat un contract pentru traducerea în Macedonia a celui mai recent roman al meu, mi s-au oferit aproape 150 de euro. M-am văzut obligat să renunţ la retribuţie, îmi cunosc totuşi valoarea şi nu este chiar atît de mare, dacă acceptam plata pentru drepturile de autor m-aş fi dezonorat total, aşa că l-am rugat pe editor să mă lase să-i dau eu banii.

Cînd nu scriu, completez formulare de traducere şi donaţii către copiii din Luxemburg. Viaţa amoroasă este plină de semnificaţii nebănuite, completîndu-mi în mod subtil literatura (care este, cum ştii, eminamente erotică). Nu vreau să intru în detalii, doar atît: sînt stimulat continuu, stimularea se menţine şi cînd ajung în camera mea de lucru, la computer, de fapt imediat ce termin ce-am de făcut în pat sau în oriunde altă locaţie, bloc, cartier, oraş, fug cît pot de repede, sau iau trenul, uneori dezbrăcat, înapoi la birou ca să scriu la cald, cum se spunea pe vremuri, o formulă fericită, şi nu găsesc deloc că sexul este ridicol, aşa cum urmează să afirm chiar aici, dacă-mi pui întrebarea potrivită. Mă refer la organ, nu la act. Sau la amîndouă.

Ca scriitor şi ca persoana eşti foarte cunoscut pentru un cinism (cynicism) plin de personalitate şi de umor. Crezi că cinismul (cynicism) te caracterizează ca autor, şi dacă nu, cum ţi-ai descrie filozofia vieţii?

Să lămurim mai întîi ce înseamnă cinismul, că mulţi cred că-i un instrument muzical (şi-n unele cazuri este). Aşadar: CINISM 1) Atitudine de ignorare ostentativă a moralei și a conveniențelor sociale general acceptate. 2) înv. Concepție filozofică, care avea la bază o asemenea atitudine față de societate.

Nu. Nu ignor nici ostentativ, nici neostentativ morala şi convenienţele sociale, din contră, le studiez din copilărie. Sigur că mi se par cu totul lipsite de noimă, dar nu despre asta-i vorba. Mă întreb însă dacă, din moment ce nu le ignor, măcar le respect. Parcă nu. Şi nici nu vreau să mă supun lor. De cele mai multe ori mă supun, pentru că nu pot trăi în peşteri, am încercat prin anii ’80, urcam des pe munte pe-atunci, şi, după două zile, cînd mi s-au terminat bateriile la radio, am ieşit la lumină şi m-am îndreptat cu viteză spre civilizaţie, spre buletinul de ştiri. Se pune însă întrebarea ce este morala. Nu mai caut în dicţionar: e o porcărie. Iar cinismul poate fi şi „mărturisire obraznică și sfidătoare a unor fapte sau gânduri condamnabile”. Asta da, sînt (uşor) obraznic şi sfidez (nu suficient) cretinii, adică societatea – alcătuită aproape exclusiv din cretini, şi asta din vremuri fără vîrstă. Însă nu o mărturisesc decît public. Deci cinismul nu mă caracterizează în particular, cînd sînt de-o tandreţe şi-o gingăşie fără egal, se chirceşte ficusul dacă m-apucă, bine că nu-l am. Şi nu am nici umor, sînt tragic. Las impresia falsă de individ cu haz poate pentru că cei mai mulţi oameni au un umor abisal încă din epocile de piatră, aşa că mă percep şi pe mine la fel, nu mai pot fi selectivi. Să închid întrebarea, după ce am spus că nu mă caracterizează cinismul ca om (deci este posibil să mă cuprindă ca autor), ce-aş putea susţine despre filosofia vieţii decît c-ar fi năucitoare dac-aş şti ce e filosofia. Încă dinainte de-a-l citi pe Céline – „filosofia, o labă”, eram convins de acelaşi lucru, dar în termeni mai plauzibili. Céline nu poate fi crezut ad litteram, a mai fost şi colaboraţionist. Dar esenţa exprimării, masturbarea filosofilor, pare şi este reală, am avut des ocazia de-a vedea mulţi mari filosofi făcînd aşa ceva direct la televizor, de faţă cu cameramanii la ore de maximă audienţă, şi nimeni n-a avut nimic de obiectat, nici Consiliul Audiovizualului, nici biserica, nici societatea copleşitor civică.

Aşa că nu vreau să aud de vreo filosofie. Nu am. Însă mă întrebi care-ar fi filosofia vieţii. Păi, ce este viaţa? O sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele. Cum ar putea avea filosofie, de orice fel, o sinteză? Nu e periculos?

Care sunt motivaţiile principale pentru a scrie ficţiune şi cum s-au schimbat pe parcursul vieţii şi carierei tale de scriitor?

Mai întîi am vrut să scriu pur şi simplu, din neprefăcută plăcere. Precum aceea de a sta la soare fără să te dai cu cremă factor de protecţie 13. Sau ungîndu-te, de cele mai multe ori scriam la maşina de scris acoperit de sus pînă jos cu bronzol, fără factor de protecţie, gresam şi maşina, mirosea frumos. Apoi am vrut să intru în posteritate la mine acasă, la cinematograf, pentru a mă vedea din timpul vieţii pe ecran panoramic aşezat pe-un scaun din pluş verde. Am mai răspuns cîndva la o întrebare similară sau cu totul diferită, eram bîntuit de efemeritatea fiinţelor mici iar literatura îmi amplasa ocupaţia de scriitor cu caractere gotice pe cruce, sub poză – una din liceu, în care am gura strîmbă din pricina efortului de-a ţine-n cîrcă o colegă cu şosete albe –, gata, scăpam de vremelnicie, de-acum oricine se va plimba printre morminte memorabile cîntînd la fluier ca de obicei mă va admira pentru că fusesem scriitor şi încă sînt. Şi pentru ce purtam în spinare. Pe urmă a venit perioada adicţiei, scriam fiindcă nu puteam respira adînc fără s-o fac, orice întrerupere îmi provoca fenomene de sevraj, mă apucau oriunde-aş fi fost, să zicem la cabinet cu bolnava dezbrăcată pe canapea aşteptînd să-i fac o injecţie paravertebrală, apoi încă una, nu ştiu unde, iar eu simţeam că mă sufoc, mi se umflau venele, pulsau vizibil, îmi spunea chiar bolnava, o stare de rău generalizat, abia puteam să mă mişc, în schimb mîinile mi se roteau dezordonat în cercuri punctate, tremurau şi scăpam seringa, aveam senzaţia cumplită că mă usuc, mă zbicesc pînă la nivel celular, îmi pierdeam echilibrul chiar dacă eram întins pe canapea lîngă bolnavă, sau pe masa ginecologică, deoarece trebuia să facem control întregului lot fertil, femeile între 14 şi 40 de ani, aşa ne ordonaseră de la partid şi mă supuneam cu bună-voie, dar cum să faci control cînd dîrdîiai întruna cu mănuşă cu tot, şi întreaga stare era agravată de faptul că ştiam, de-aş fi scris fie şi un singur paragraf acest sever tablou clinic s-ar fi prăbuşit, ar fi dispărut ca un oftat în două secunde de parcă nici n-ar fi fost, aşa că de cele mai multe ori cedam, mă apucam cu sete de scris indiferent unde-aş fi fost, la un botez, o slujbă de pomenire, la Ateneu. (Zgomotul maşinii de scris în timpul Concertului pentru pian nr. 2 al lui Chopin a creat furori, mai ales dirijorului. Era o maşină Remington, cu car mare.)
După ce am început să fiu mai uşor de recunoscut, apoi identificat cu precizie pe stradă de critică, cerşetori, gravide, poliţişti amatori de proză scurtă, mi s-a părut că îmi atinsesem scopul şi-am lăsat-o mai moale, în pauze. Dar încă scriam, aveam pusee, noroc că mi le potoleau diferite evenimente de viaţă, diferite şi cotidiene, n-aveau nici o legătură cu Creaţia (consider indicat să pui majusculă acestui cuvînt, nervos, pasional, cu infatuare, am migrene pe litera mare sau mică.) Pe urmă mi s-a părut – era o iluzie pe care încercam să mi-o induc prin şedinţe de meditaţie şi psihoterapie în balcon – că-mi atinsesem scopul, scopul meu adevărat fiind acela de-a avea un copil, nu beletristica secţia povestiri pe care i le spuneam acum fiului căruia i s-a schimbat pînă şi culoarea ochilor în urma acelor lecturi, şi-a ajuns la un metru optzeci şi patru la doar treisprezece ani numai din cauza prozei extrem de scurte, pentru a echilibra situaţia. Apoi a revenit motivaţia principală de a scrie, s-o rezum: scriu pentru că dacă n-aş face-o n-aş mai trăi. Nu mai e vorba de toxicomania din urmă cu mulţi ani, ci de ceva mai aşezat, mai rural, mai matern, mai indian, dar la fel de acut. Şi, cum nu am niciodată timp suficient pentru a scrie, trăiesc ştiinţific aparent, înşel lumea, sînt repauzat. Chiar dacă nu am deocamdată certificatul de deces, va apărea şi el, însă atunci cînd îl va completa, medicul va fi nevoit să constate că am răposat de mult, la cauza morţii scriind insuficienţă cardio-respiratorie, fără să precizeze cauza cauzei, pentru că n-o va şti. N-o va şti nimeni. N-o ştie nimeni nici acum, după cum constat cu încîntare. E acea încîntare care-mpinge un zombi să miroasă o begonie, o caisă, să inspire briza cu nesaţ, să facă genuflexiuni.

De ce îţi este cel mai frică? Ai vreun angst, ceva care transcende fobia într-o frică aproape metafizică sau existenţială (deci angst)?

Mi-a fost mult timp frică de moarte. Chiar şi acum îmi este, deşi sînt mort de vreo opt ani. S-a mai estompat, mă ajută şi faptul că trăiesc într-o ţară unde totul se voalează dinainte de-a se face fotografia. Revin la băiatul meu, e ca un aparat de susţinere a vieţii (deci de sublimare a ideii de extincţie), plus că-mi dă reconfortantul sentiment că va suferi atunci cînd voi sucomba oficial, cu toate că-i  posibil să se bucure, s-o ia razna şi să arunce cu bulgării de pămînt de veci în doamnele ce vor veni în număr mare-n negru să mă mai privească o ultimă dată, cu ochelari de soare, va fi iarnă, voi avea pomeţii roz şi ochii verzi, în sfîrşit, de cînd îmi doresc culoarea asta, ele se vor apăra ridicîndu-şi poşetele în dreptul chipului, li se va ridica fusta, preotul le va privi hulpav, de la un CD-player se va auzi Love me or leave me, şi ele vor declama în cor perfect sincron că mă iubesc pînă şi-n starea-n care sînt (eram), femeile au un dezvoltat simţ al umorului şi-al posesiunii în grup, dincolo de limitele fizice, apoi vor arunca cu bulgări în copil, el nu va putea rezista atacului neaşteptat şi se va refugia într-o capelă c-o duduie de marmură roşie deasupra, cu aripi. Înăuntru va găsi pere, o muniţie excelentă, şi va reveni în luptă.

Mi-e teamă de realitate, pentru că nu-mi e clar ce este. Mi-e teamă de fluturi şi urşi. Şi nu fără temei, de multe ori îmi intră-n cameră prin fereastra deschisă, iar mişcările dezordonate ale aripilor mă propulsează instantaneu în domeniul ultrasensibilului, acolo unde studiind fiinţa ca fiinţă, descopăr că lipsa profundă a aripilor, fie şi de vîrtelniţă, mă face deosebit de vulnerabil. Mi-e teamă de gîndaci, deoarece mă împiedică să stabilesc principiile ultime, indubitabile ale existenţei şi cunoaşterii prin acel mod preistoric în care se deplasează pe diagonala peretelui. Poate fi bizar, deşi nu este dacă ne gîndim la metamorfoza permanentă, gregoriană, însă cum să-ţi fie frică de insecte cărora le este şi mai teamă de tine şi fug în timp ce fugi şi tu, de sperat în direcţia opusă, dacă ai înfruntat leoparzi cu pui în Africa cu mîinile goale, aşa cum mi s-a întîmplat de cîteva ori în savană, dimineaţa, cînd abia ne turnaserăm cafeaua în ceşti. Ceştile erau chinezeşti. Iar existenţa nu există, deci cu atît mai puţin existenţialul.

Crezi ca există vreun scop al vieţii (tale)? Care este?

Viaţa are nenumărate scopuri, unul sau deloc. Depinde de locul exact prin care spermatozoidul pătrunde în ovul. Dacă nu-i central, şi doar întredeschis, celula sexuală a organismului animal şi vegetal masculin intră pe jumătate, şi, cînd se-nchide uşa, e decapitată iar destinul pe care-l va elabora va fi falnic, de preşedinte retardat. Dacă locul e lateral, iar celula de care vorbim doar şterge ţinta cu capul, îşi va lăsa înăuntru codiţa, şi viaţa căreia-i va da sens va fi una fără sens, cum este cea a marilor creatori. Dacă e supero-lateral spre est, urmaşul va ajunge beţiv, dacă-i spre vest, va deveni astronaut. În cazurile infero-laterale, menirea descendentului va fi la fel de lipsită de temei ca şi-n cazurile de mai sus, însă mai nobilă. Aşadar, pentru stabilirea scopului vieţii sînt de importanţă capitală cadranul ovulului, viteza spermatozoidului, direcţia şi gradul lui de precizie (care depinde de unghiul sub care-i lansat), precum şi puterea gametului femel de-a sta nemişcat precum băieţelul cu mărul pe cap în care-a tras Wilhelm Tell (în realitate l-a nimerit, mă refer la copil, însă dacă s-ar fi spus adevărul legenda n-ar mai fi avut forţa fructiferă a marilor întîmplări educative).

Aş putea stabili care-ar fi în mod ideal scopul vieţii, într-o ordine aleatorie, dar riguroasă. Unu, să iei mărul întins de Eva şi să i-l dai lui Wilhelm Tell care-i va străpunge cu săgeata-n inimă pe cei doi păcătoşi înainte să păcătuiască şi, în felul acesta, să ne nenorocească pe toţi pînă la adînci bătrîneţi. Un al doilea ar fi o discuţie serioasă cu Dumnezeu duminică, pe teme literare. Al treilea, să-ţi găseşti scopul. Al patrulea, să i te opui. Al cincilea, să nu-ţi necinsteşti părinţii şi nici vecina paralizată. Al şaselea, să nu-ţi omori duşmanii, mulţi poartă fustă, soluţia dinte pentru dinte poate fi aplicată numai de către dentişti, o castă de afemeiaţi, fiind interzis pînă şi simplul fapt de a-i imita, adică să pofteşti la ce-i al aproapelui tău (la roaba lui, la boul lui) chiar acolo, pe scaunul stomatologic rabatabil. Sau ai voie să pofteşti, dar nu duce gîndul la îndeplinire, pentru că scaunul poate ceda. Al şaptelea, să preacurveşti cu moderaţie, dar nu atunci cînd îţi pui picături în ochi. Al optulea, să nu-ţi faci chip cioplit, n-are noimă, ţi-l fac alţii. Al nouălea, să nu crezi că cine se scoală dimineaţă ajunge departe. Dimpotrivă, n-ajunge nicăieri, fiind beznă îşi răsuceşte glezna călcînd pe trotuarul ud, iar ceilalţi, care s-au sculat tîrziu, îi sucesc şi glezna ailaltă ca să ajungă ei departe. Al zecelea, să nu furi decît dacă eşti obligat şi, dacă eşti obligat de nedreptăţile vieţii, să furi. Al unsprezecelea, să pui la îndoială totul, începînd cu universul multiplu şi carnea de cal, şi sfîrşind cu Spania. Pe la mijlocul liniei scepticismului vei descoperi existenţa, evident că o pui şi pe ea sub semnul mirării sau al întrebării, astfel, moartea capătă un plus de dinamism. Dacă eşti mort, obligatoriu trebuie să execuţi cele unsprezece dispoziţii de mai sus şi, în plus, să îndeplineşti condiţiile din Papirusul Ani pentru a ajunge cu ţelu­-n mînă pe Lumea Cealaltă, care-i în partea opusă. În ce priveşte scopul vieţii mele, am unele neclarităţi. La început părea măreţ, mi-l stabilisem singur, să ajung cel mai mare scriitor din oraş, treptat s-a micşorat pînă a ajuns de dimensiunea unei mingi de handbal, apoi de tenis, pe urmă de ping-pong, a unei mărgele, a unei gămălii, şi-n cele din urmă s-a rostogolit pe duşumea şi-a intrat sub o mobilă Louis X şi n-o mai găsesc, am nevoie de instrumente adecvate de căutare, de tip search and destroy.

Ce înseamnă dragostea pentru tine?

Păstoriţe. Căpiţe şi căpriţe. Orizontul cunoaşterii. Adenina, guanina, citozina, mai puţin timina. Universul găurilor negre. De fapt, toate animalele (mi se reproşează adesea). Iubesc copacii, păsările, cerul înstelat, pur, de diamant, stewardesele care trec pe el lăsînd în urmă acea minunată dîră de condensare, ramurile care bat în geam la etajul unsprezece luminat de razele lunii, chiar dacă nici un plop imperial nu creşte atît de înalt, poate nu-s ramuri, nici geam, nici etaj, şi zac într-o poieniţă. Iubesc mult ielele. Iile. Cuptorul pe care-ţi aşezi iubita în ziua a şasea, cînd se dă teleenciclopedia. Dragostea este ca mirosul de pîine proaspătă, arsă. Ca tasta toasterului care se ridică singură înainte de timpul stabilit. Ca atunci cînd surzeşti, şi n-o ştii, şi mergi înapoi în paşi de vals în vreme ce eşti convins că te deplasezi lateral-înainte, a nu se confunda cu orbirea aşa cum face folclorul mondial susţinînd cu obstinaţie că dragostea-i oarbă, nu, dacă ar fi aşa s-ar numi justiţie iar asta are balanţă ca să ştie pe unde umblă, motiv pentru care păşeşte apăsat ca filozofii de care aminteam, calcă aşa prin studiouri, pe cabluri, se electrocutează şi apar pe ecran părînd striviţi de greutatea lumii cînd de fapt sînt doar curentaţi, şi nici justiţia nu mai poate fi oarbă de cînd se fac operaţii cu raze laser pe retină, care pot nimeri un con din miliarde de bastonaşe, dragostea e Totul, este alfa, omega, lambda şi pi, depinde, aşa cum spun budiştii, dacă-ţi găseşti sufletul-pereche care te caută şi el, iar cînd vă întîlniţi se stinge lumina, pană, şi nu vă mai recunoaşteţi, pare caraghios, nu e. De la o vreme mi se întîmplă să gîndesc că toţi sîntem ridicoli, prin fiecare gest sau cuvînt al nostru, din şanţuri pînă pe Himalaya esteticii, Bach e ridicol, nu contează că-i mort de 250 de ani, Beethoven e şi mai ridicol cu tragismul lui grandios muzical, dar pentru cine să fii tragic, ce-ar putea fi tragic în viaţa unui vierme agitat, posibil ca totul să fie tragico-ridicol, nu o tragicomedie aşa cum se tot declară continuu eronat, Recviemul lui Mozart e ridicol, mai ales cînd eşti trist, să fii trist e ridicol, să te speli pe dinţi e ridicol, cu Lacrimosa în mod special, dacă cercetezi cu minuţie ajungi la acelaşi rezultat, gesturi, stări, emoţii, să-ţi legi şireturile la pantofi e ridicol, înmormîntări, naşteri, căsătorii, ispite, necazuri, să te uiţi în oglindă sau la dreapta e ridicol, şi, cum am zis, arta e ridicolă, emoţia. De-un ridicol răpitor. Războaiele nu provoacă drame, ci un imens ridicol colectiv, idei, concepte, aspiraţii, toleranţă şi intoleranţă sînt ridicole, minus şi plus la fel, scafandrii, medicii, mîndria, lumea necuvîntătoarelor, copiii mici, retardaţii, să munceşti e ridicol, să nu munceşti e ridicol, morala şi decadenţa sînt ridicole, singurătatea e ridicolă, adevărul e ridicol, minciuna e ridicolă, calităţile sînt ridicole, defectele sînt ridicole, preoţii, bisericile, rugăciunile, credincioşii, supranaturalul, psihanaliza, să zbori cu avionul, să sari cu paraşuta, să joci şah, reclamele luminoase, magii, automobilele, cofetarii, ateismul e ridicol, fiind dispreţ sau furie ridicolă pentru că nu există cineva (ridicol) pe care-l poţi face răspunzător pentru insatisfacţiile sau pierderile tale ridicole, universul este de-un ridicol năprasnic, dar întunecat, Dumnezeu, dacă există, evident că-i ridicol. Şi dacă nu există, cu atît mai mult. Nu are logică să-ţi fie teamă de rizibil, cum i-am auzit pe mulţi că le-ar fi, tot ce se poate face este să încerci să-i eviţi nivelul maxim, pentru că derizoriul urcă pe grade, ca oligofrenia, tot 4, unde 4 e cel mai rău. Şi-l are iubirea, cu tot ce implică ea. Atracţie, suferinţă, sex, respect, entuziasm, aruncări de la etaj, despărţiri, reveniri, otravă, orbire, căderea dinţilor, privitul în tavan în timp ce de undeva se aude Dance me to the end of love şi plîngi. Ce poate fi mai ridicol, mai omenesc.

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508