Impus definitiv cu „Cartea de la Metopolis” (1977), Ştefan Bănulescu devine un scriitor canonic al epocii postbelice, aflat în admiraţia încrucişată a figurilor culturale proeminente din ţară şi din exil.
Astfel că intrarea operei sale într-un con de umbră, după dispariţia scriitorului (1998), este de neînţeles la nivelul unei individualităţi artistice care a devenit exponenţială. Dar este explicabilă la un nivel macro: căci statutul şi lumea scriitorului român şi-a pierdut mult din prestigiul fascinator dinainte de 1990. Imaginea scriitorului ce vrea să fie numai scriitor (cum voia Bănulescu) nu mai are astăzi nici pregnanţă socială, nici valoare de reprezentativitate. Din această perspectivă, modul în care profilul personajului din cartea lui Bogdan Popescu se constituie, se încheagă şi se impune, pentru ca la finalul finalului să devină palid şi destrămat, îmi pare edificator pentru destinul oricărui bun scriitor. Citiţi deci cu atenţie biografia lui Ştefan Bănulescu scrisă de Bogdan Popescu. Nu vă simţiţi neimplicaţi…
Ca prozator îmbrăcând hainele cercetătorului (nu şi stilul acela tern, fără relief, din atâtea teze de doctorat), Bogdan Popescu îşi urmăreşte şi îşi construieşte personajul central. Dar n-ar fi putut să faca asta fără o reconstituire, din interior, a lumii lui de obârşie, revenită obsesiv în prozele bănulesciene fantastice, magice… E vorba despre lumea ţărănească. Avariată şi poate chiar distrusă în anii comunismului, ea pulsează vie şi tânără în copilăria lui Bănulescu la Făcăieni, ca şi în paginile de mai târziu ale scriitorului, care o stilizează până la a o face mitică. Fascinat de Rebreanu, Ştefan Bănulescu e de fapt un sadovenian; şi meritul cel mai important al cărţii de faţă este că ea vine cu lumea realităţii primare în lumina unei viziuni scriitoriceşti care o scoate din timpul istoric. Şi chiar din cel al propriilor experienţe biografice, aşa cum reiese din alte fragmente confesive, târzii, ale prozatorului „şaizecist”. „Toate cărţile mele au rădăcini în locurile de obârşie şi în vârsta când retina e limpede şi neatinsă de oboseală”, declară el într-un loc. În altul, foarte pe scurt, ca un subiect clasat: „În satul meu natal nu am fost. Pentru mine e o lume închisă”.
Pentru a nu falsifica în vreun fel această reprezentare suspendată în literatură a unei lumi ce nu mai există decât aici, în paginile de literatură, Bogdan Popescu procedează invers decât în desfăşurătorul biografiei bănulesciene. Unghiul lui nu mai e biografist şi istorist, ci pur literar. Datele verificabile şi elementele concrete, coordonatele de teren sunt utilizate cu precauţie, până la punctul în care realitatea istorică se ecranează şi spaţiul explorat se topeşte în „câmpia plantelor”, într-un „gogolian şi odobescian ocean de iarbă”. Sunt, bineînţeles, ascultaţi şi portretizaţi sătenii cu guri rele şi vorbe urzicătoare, cu mintea lor sucită şi „zburătoare”, în parlamentele lor duminicale de prin cârciumi. Dar lumea aceasta ştiută a satului românesc e în cazul Făcăienilor lui Bănulescu o „enclavă” ocrotită, paradoxal, nu de munţi, ci de „nesfârşirea pustiului de iarbă”.
Vastitatea Bărăganului dă o dimensiune neaşteptată aşezării omeneşti şi introduce o perspectivă insolită pentru comunitatea cu o imensă văgăună deasupra capetelor: cerul întreg. Vederea nu mai poate cuprinde spaţiul, iar vietăţile scăldate într-o lumină solară ucigătoare au un contur tremurat. Aici, ca în puţine alte părţi, ţăranul e un bun român, dar şi un om proiectat cosmic. Silueta lui, în ochii mai târziu ştiutori şi înţelepţi ai copilului de-acum, se profilează şi se decupează memorabil pe ecranul bolţii cereşti ce se lipeşte, la orizont, de întinderea câmpiei. De aproape, de foarte aproape, simbolul survine uşor, pe cale… naturală, în acest spaţiu neverosimil al deschiderii nemărginite – şi într-un timp alunecând din cel istoric.
Pendulând cu rezultate remarcabile între critică, istorie literară şi literatura propriu-zisă, Bogdan Popescu a scris biografia neobişnuită, aproape exotică, a lui Bănulescu pe care marele prozator „şaizecist” o merita.
Daniel Cristea-Enache
Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010, 368 p.
