Așezată sub protectoratul unei aserțiuni maximalizante din Franz Kafka, „Scrisul e o formă a rugăciunii”, prima parte a romanului ”Piața veche” (Fundația Culturală Antares, Galați, 2013), de Ioan Gh. Tofan, ne prezintă o vilegiatură petrecută în prezent, dublată de incursiuni marcante printr-un spațiu interior, acolo unde intensitatea (re)trăirilor conferă deosebite valențe epice. E preferată focalizarea asupra etapelor incipiente din existența personajului principal, incursiunile prin luxurianța memoriei revelând momente cu valoare esențială în devenirea unei personalități. Vorbim despre o întinsă perioadă asupra căreia planează, a posteriori, un deosebit spectru cumva inflamabil. Se manifestă plenar substanța unui captivant autenticism „plin de miez”, pigmentat uneori livresc, pentru a determina cuprinderi cât mai relevante.
Pentru a varia încadrările estetice, iată această inedită ipostază proprie mereu surprinzătoarei dereglări a tuturor simțurilor, presupunând pătrunderi în zone bizare, altfel imposibil de accesat: „Privi neliniștit cerul de vânătă dată în pârg ce se cocea sub ochii lui și se miră că turnului drept, mai înalt, nu i se mai vedea vârful. Cu aparatul de fotografiat în stand by, dându-și capul pe spate, roti spre dreapta rotița zoom-ului. Daaa! Acoperișul crenelat al Turnului Asinelli dispăruse în vălătucii bruni –vineții care alergau bezmetic pe cupola cerului. Mai văzu cum uriașii clăbuci ai norilor ce se metamorfozau continuu, formele lor aducând a animale fabuloase, cuprinseră și acoperișul turnului înclinat. Apoi totul începu să se rotească. Cele două turnuri cu vârfurile în nori, statuia lui Grigore al XIII-lea, caldarâmul pe care stătea în picioare, toate alergau în cerc. Teama care-i învăluia întreaga ființă îl făcu, instinctiv, să-și dea mai mult capul pe spate, până la 90 de grade, pentru a putea privi fix spre apexul cerului.” Planurile acțiunii alternează între atmosfera perioadei din jurul anului 1948 și anul 2008, moment pentru o călătorie revelatorie. Toposul Galați-Brăila, care beneficiază de perenitatea unor trăsături inconfundabile, este foarte elocvent creionat în volumul lui Ioan Gh. Tofan, Piața veche. Sunt descrise întâmplări purtătoare ale unor inedite mesaje, având rol bine determinat la nivel existențial. Câteodată, autorul accentuează impactul anumitor impresii, așa cum este cazul în acest pasaj de un naturalism neocultat: „Aval de Aloma, cum i se spunea locului cu șlepul de ciment, urmărind spre răsărit cursul Dunării, trebuia să treci pe mal prin curtea unui depozit, un D.C.A. unde zăceau de-a valma fiare vechi și colaci de sârmă ruginită, piei netăbăcite de animale pe care le bâzâiau muștele verzi, grămezi de smocuri de lână murdară și schelete întregi de animale cu urme de carne în putrefacție pe coaste ce rânjeau albe la soare și care răspândeau în jur mirosuri pestilențiale. Băieții treceau în fugă prin curtea acestui depozit ținându-se cu mâna de nas și respirând pe gură, urmăriți de lătratul furios al vreunui dulău flocos”. Bazele puse la vârsta fragedă a copilăriei vor contribui hotărâtor la evenimentele maturității, autorul nepierzând nicio ocazie pentru a reitera această realitate. De aici rezultă portrete și situații ce pot face deliciul cititorilor pasionați de elemente integrabile evadării din banalitate. Această primă parte a romanului Piața veche ne incită în privința celor ce vor urma odată cu volumul doi. Este reliefat un peisaj gălățean savuros, încărcat cu acea patină esențială a indimenticabilelor tempi passati.
OCTAVIAN MIHALCEA