Iniţierea în splendoare de Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu este o carte despre condiţia umană a devenirii, înţeleasă ca drum al dumnezeirii şi, tocmai în acest fel, ca drum al salvării. Iar pentru asta, omul nu are de parcurs lungi drumuri spre coclaurile lumii, spre zările din bătaia privirii, ci calea merge „înăuntru”, în sine, în joncţiunea cu Dumnezeu de-acolo. Rumi, un poet sufist de demult, spunea că noi suntem oglinda şi tot noi suntem chipul care se oglindeşte în ea. E vorba de pelerinajul la sine însuşi, odată ce marea încercare a spiritului este plonjarea în sine. Pledoaria Otiliei Sârbu şi a lui Cristian Tiberiu Popescu spune că atingerea sinelui, ca act de desăvârşire, este condiţia superioară a omului, pe care el o poate realiza dominând forţa cotidianului, care se manifestă asemeni unor nisipuri mişcătoare ce trag spiralic spre întunericul afund.
Iniţierea în splendoare este una dintre marile cărţi ale literaturii române, scrisă într-o formă originală, captivantă, elaborată ca un ceasornic precis, ale cărui rotiţe angrenate în preţiosul mecanism nu doar măsoară timpul, ci valorifică fiecare clipă, evidenţiind-o. Este cartea unei pietăţi îndrăzneţe, ce îndeamnă la „aşezarea omului în propria natură”, cum se exprima cineva. Şi, formal discutând, este cartea unor soluţii literare noi, aruncând lumini în direcţii neaşteptate, într-o cuprinzătoare sistemizare de planuri.
Iniţierea în splendoare, atunci când abia ai intrat şi te afli încă în prag, apare ca un roman de dragoste ce ne spune povestea Celiei, soprana regină a octavelor, dependentă de lumină, cum o mărturiseşte ea însăşi, şi Oscar, arheologul ce caută în deşert, ca supremă demonstraţie, urmele materiale ale prezenţei lui Dumnezeu. Când ai păşit în roman însă dincolo de prag, ţi se pare că ideea de roman de dragoste se arată limitativă întru câtva, pentru că aici femeia şi bărbatul devin entităţi supreme de coordonată arhetipală, devin esenţe. Iată un pasaj de „instituire” în acest sens: „De multe ori, înţelegeam că se referă la femeie, la alcătuirea ei, la „esenţa” ei. Mi-a plăcut formula asta a lui: „esenţa de femeie”! Vreme lungă-lungă, Oscar a ajuns la femeie prin divinitate. Însă în tot acest timp, şi-a dorit din străfundul inimii să poată ajunge odată şi odată la divinitate prin femeie.
Odată l-am găsit citind o carte:
– Bine ai venit, Henri – mi s-a adresat. Să-ţi arăt ceva ce poate n-ai văzut. E Psihologie şi alchimie a lui Jung. Iată ce a putut găsi omul ăsta nemaipoment.
Deschise cartea şi-mi arătă o gravură scoasă dintr-o lucrare tipărită în 1550, în care apăreau toate Cele trei persoane ale divinităţii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o atitudine extraordinar de solemnă şi într-o maximă concentrare, aşezând o coroană pe capul unei femei.
– Vezi, aceste trei persoane, toţi de stirpe masculină, sunt Dumnezeu în toate ipostazele sale, în primul rând în cea de Putere, cu toate însemnele Regalităţii asupra cerului şi pământului. „Trei sunt Unu”, scrie în centru: Tris Unum. În ce calitate o încoronează Treimea pe femeie? Ce ar afirma autorul că este sau că face femeia? Prin femeie, Treimea se întregeşte. Trei plus una! Pătrimea! Patru sunt doi. Femeia pe de-o parte; de cealaltă, bărbatul, prin fiecare din Cele trei persoane ale Treimii. Aşa cum spunea odată un îmţelept: cel mai întreg „doi” al realităţii umane este adunat din cuaternitatea divină, adică patru – pentru că la doi, cel adunat din femeie plus bărbat, i se adaugă femeia din bărbat şi bărbatul din femeie, care şi ei sunt doi. Iar doi sunt Unu, pentru că este întregul, bărbatul şi femeia! Androginul! Desăvârşirea! Iar androginul trebuie înţeles prin laturile sale: puterea şi femeia. Mai general spus: Puterea şi Splendoarea! Astea sunt bărbatul şi femeia.”
Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu construiesc de aşa natură încât semnificaţiile magice par a avea sensurile cele mai fireşti cu putinţă. Aşa sunt apariţiile ciclice ale Răului în corporalitate, ca un exemplu, sau, ca alt exemplu, finalul romanului, impecabil construit, cu dispariţia Celiei şi a lui Oscar în deşertul îngrădinit.
Desigur, funcţionalitatea cărţii ca literatură, creaţie literară, s-a parcurs, în anume linii, în aprecierile de mai sus. Ajuns la final însă, după ce literatul din mine a gustat plăcerea formelor şi sensurilor scriiturii, am încercat sentimentul aparte de înnodare a încă unui cântec de sirenă – acela de a da curs chemării spre căutarea valorilor dumnezeieşti din om: speranţă, ideal… splendoare. Pot fi acestea contemporane cu noi? Întrebarea trebuie pusă altfel, încât răspunsul să poată fi acesta: Noi trebuie să fim contemporani cu ele! Iar pentru asta, până să ne luăm inima în dinţi, avem nevoie de îndemnuri. Iniţierea în splendoare este un îndemn convingător.
DAN MIRCEA CIPARIU
