spot_img

„Cezar Ivănescu, Erudita Pietate” marchează 70 de ani de la naşterea scriitorului

Duminică, 27 noiembrie 2011, de la ora 18.00, la Târgul „Gaudeamus”, va fi lansată antologia „Cezar Ivănescu. Erudita Pietate”, apărută la Editura Junimea. Prezintă academicianul Eugen Simion. Acest volum include poezii antume şi postume şi se doreşte a fi un prim pas în editarea integrală a operelor sale. Alcătuită astfel, şi purtând, încă o dată, titlul consacrat, „Erudita pietate”, cartea reprezintă un eveniment editorial şi un omagiu sui-generis adus modelului ivănescian marcând astfel şi 70 de ani de la naşterea scriitorului. Aparatul critic este alcătuit din cronologia vieţii şi operei autorului (dr. Dumitru Ivănescu), prefaţă (Theodor Codreanu), postfaţă (Gabriela Creţan).


„Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o încarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă, tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.
Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.
Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera…// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…
Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiuni. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.
Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”. Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.
Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte – care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.
L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”
Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare…
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Alice Botez, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă, simultan sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.
Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”
…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.
Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei.
Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.
Acest chip al lui, cel profund, cel adevărat, disimulat sub rânduri de măşti suprapuse, ne-a ţinut, pe Gelu şi pe mine, într-o stare continuă de fascinaţie timp de 24 de ani, cât i-am stat alături. Până într-o zi îndoliată din Săptămâna patimilor a anului 2008, o zi nefastă, „în care – aşa cum scria Cezar Ivănescu la moartea lui Nichita – Sufletul Lumii pare obosit, neînstare să mai pulseze armonia divină a sferelor, (…), una „din aceste zile nefaste în care oamenii nu mai au forţa de-a realiza, într-o clipă de iluminare, scufundarea pentru vecie în neant a minunii unice întrupate în fiinţa fragilă a Poetului”.
Nu ştiu dacă tuturor le este dat să întrezărească în clipele finale tărâmul de diamant, sau doar unor privilegiaţi, dar cred că el a avut această viziune. Înainte de a fi fost îmbarcat în SMURD, Clara Aruştei, ultima persoană cu care a vorbit, a văzut în ochii lui strălucirea unei lumini indicibile, despre care mi-a povestit într-o scrisoare: „Drumul acela pe coridorul îngust al spitalului şi ochii săi verzi care deja aveau străluciri îngereşti, din altă lume, părea o întreagă viaţă, un drum iniţiatic, dar şi o renaştere. Cezar era transfigurat. Eu mă uitam fix în ochii lui şi toate dimensiunile îşi pierduseră importanţa, realitatea, timpul se compactase şi expandase simultan şi nimic nu mai părea de natură umană. Peste toate, lumina ochilor săi care străluceau şi care căpătaseră dimensiunile unor planete.”
Ne-au rămas cărţile sale, din care, când le deschizi, se revarsă pietre scumpe, perle şi mărgăritare. Căci Cezar Ivănescu este cel mai mare poet mistic al românilor şi unul dintre cei mai importanţi mistici ai poeziei universale. Din această ierarhie îl exclud, fireşte, pe Eminescu, reperul absolut, aflat în afara oricărei comparaţii, pe care Cezar Ivănescu îl situa în cerul inteligibilelor, al arhetipurilor, al modelelor pure; astfel că toţi poeţii de elită de după Eminescu nu pot fi decât proiecţii imperfecte, reflexii, mai mult sau mai puţin obscurizate, ale acestei Lumini originare. El însuşi, deşi avea conştiinţa imensei sale valori, trăsnea cu mânie pe oricine făcea greşeala, fie din dorinţa de a-l adula, fie din ignoranţă, să-l plaseze în acelaşi plan, în fond, transcendent. A spus-o, de altfel, în mai multe rânduri, fixându-şi cu precizie şi smerenie locul cuvenit în literatura autohtonă: „…opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român”.
Uriaşa erudiţie topită în poemele sale a îngreunat însă accesul criticii la receptarea adecvată a operei, cheile hermeneutice neputând fi deţinute decât de cei, foarte puţini, care au asimilat o experienţă culturală de o amploare similară; de aceea, cred că opera sa nu şi-a găsit încă exegeţii pe măsură, deşi, printre numeroasele recenzii şi studii care i-au fost dedicate, unele i-au punctat cu folos intelectual ideile şi motivele esenţiale. Numai că o operă de o asemenea profunzime nu poate fi epuizată, nici ca amploare şi cu atât mai puţin ca adâncime, de câteva interpretări solitare, ci solicită, asemenea celei eminesciene, eforturi conjugate şi abordări din perspective şi planuri diferite pentru a i se putea aproxima sensurile indefinit iradiante. Receptarea critică a mai fost îngreunată, aşa cum bine observa dl. Gheorghe Grigurcu, de chiar „noutatea izbitoare” a textelor, „cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci. Împrejurare care îl face, fireşte, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputându-l încadra lesnicios într-o serie sau într-alta, e nevoită a-i glosa în primul rând originalitatea.” Şi totuşi, potecile există; accesul la înţeles ţine însă de condiţia unei duble iniţieri: în marea poezie a lumii şi în tezaurul ei de spiritualitate, acea philosophia perennis pe care Cezar Ivănescu o cunoştea ca nimeni altul. –2,41
Nucleul misticii lui este, în mod cert, creştinismul, un creştinism cosmic şi, în acelaşi timp, neexclusivist, luminat, ca şi în cazul lui Eminescu, de deschiderea ecumenică spre toate orizonturile spirituale, de la învăţătura Vedelor şi a Upanishadelor, trecând prin buddhismul Mahayana şi Tantra Yoga, până la curentele gnostice, toate acestea nu numai asimilate ideatic, ci experiate în singurătate ascetică în faţa mesei de scris şi prefăcute în carnea vie a poemelor.

…Apariţia lui Cezar în lume a fost o epifanie. Şi, ca întotdeauna, în afara puţinilor văzători, lumea s-a dovedit oarbă, ignorantă, obtuză. Şi l-a răstignit.
A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.
Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.
Citesc într-o revistă culturală că: „Preotul Ioan Pintea, poet şi eseist, i-a «văzut» aura şi le spune enoriaşilor din Chintelnic că «marele poet Cezar Ivănescu (…) a făcut popas de seară în parohia noastră.» În semn de înaltă cinstire, în biserică le-a citit enoriaşilor poezii din «Rod IV», iar corul Bisericii «a intonat, drept mulţumire, două pricesne.» ”
După părerea mea, acesta este singurul gest firesc de întâmpinare şi celebrare a sacrului înfăpturat în persoana omenească suferitoare a lui Cezar Ivănescu. Şi a altora care, asemenea lui, au coborât vremelnic între noi să ne aducă Lumină de sus. (Gabriela Creţan)

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508