La Editura Cartea Românească a apărut volumul “Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică” de Bianca Burţa-Cernat, premiat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a II-a, cu premiul „Tânărul critic literar al anului 2011”. „(…) Bianca Burţa-Cernat sesizează, cu o energie recuperatoare ce trebuie consemnată, impasurile globalizării şi capcanele actualităţii culturale.”, a scris criticul literar Cornel Ungureanu. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pntru AgenţiadeCarte.ro

De ce proză feminină interbelică?

De ce proză şi nu poezie (sau teatru ori eseu)?! Pentru că autoarele noastre se afirmă în literatură mai întâi ca prozatoare. Deşi încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea destule femei scriu la noi poezie, ele nu scriu lucruri suficient de semnificative încât să aibă rost să vorbim despre poezia lor. Cu foarte mici excepţii (Magda Isanos, Maria Banuş), poetele noastre nu-şi găsesc o voce a lor, nu depăşesc nivelul mediocrităţii, al conformismului, nu au cu adevărat o conştiinţă a lirismului (cu toate metamorfozele conceptuale pe care le implică, în timp, acesta) înainte de Al Doilea Război Mondial. Abia după aceea putem vorbi – cu folos – de existenţa unor voci feminine distincte în literatura română.

În schimb, proza scrisă de femei, la noi, între cele două războaie, mi s-a părut un fenomen semnificativ. Aici acumulările cantitative se corelează şi cu un… ,,salt calitativ”. Sigur, din cele câteva zeci de prozatoare române interbelice, câte am reuşit să identific, sunt de luat în serios – de (re)citit, de (re)interpretat – nu mai mult de zece-cincisprezece. Dar aceste zece-cincisprezece autoare – aproape perfect sincrone modernităţii literare româneşti – completează o imagine până acum uşor trucată, zic eu, a prozei noastre din anii ’20-’30 ai secolului trecut. Fără ele, aşa cum sunt plasate, în arrière plan, cu excepţia Hortensiei, fără ele zic, ,,fotografiei” de epocă îi lipseşte ceva esenţial. Mi-a plăcut să mi-i imaginez pe Camil Petrescu şi pe Sebastian flanând pe Calea Victoriei în tovărăşia Anişoarei Odeanu sau a Cellei Serghi; să o reaşez pe timida Lucia Demetrius undeva într-un fund de sală la conferinţele asociaţiei Criterion; să o ,,aud” pe Ticu Archip, profesoara de matematică, luând cuvântul la şedinţele Sburătorului; să o ,,văd” pe adolescenta Henriette Yvonne Stahl stând de vorbă cu… N. Iorga despre ,,problema ţărănească” şi despre romanul Voica; să urmăresc extravaganţele politice şi literare al Soranei Gurian şi aşa mai departe… Ignorarea componentei feminine a lumii literare interbelice nu încetează să mă uimească… În fine, ar fi multe de spus pe această temă, însă nu aş vrea să reiau prea mult din ce am scris deja în carte.

Anvergura culturală în literaturi diferite, a modului de percepere şi receptare a scriitoarelor femei „marginale”, este clar diferenţiată. Cum stau şi au stat lucrurile în România? A existat vreo perioadă de marginalizare maximă a acestora?

Marginalizarea scriitoarelor – nu întotdeauna pe criterii literare –, minimalizarea lor, s-a întâmplat în toate epocile, fără excepţie. Şi se mai întâmplă şi azi, chiar dacă într-un mod mai puţin evident, mai… insidios. Postmodernitatea, mai ales în versiune românească, nu e deloc incompatibilă cu patriarhatul. Un patriarhat soft (poate nu altceva decât un alt nume pentru postfeminism), care nu-şi mai impune restricţiile, interdicţiile direct. Nici nu mai are nevoie, pentru că acestea au fost deja interiorizate de cel ,,opresat”; cenzura e înlocuită, insidios şi eficient, cu autocenzura. Am uneori impresia că destule dintre scriitoarele afirmate în literatura română a ultimelor două-trei decenii au interiorizat atât de bine un model ,,patriarhal” al feminităţii şi implicit imaginile-clişeu ale femeii scriitoare, încât fac tot posibilul să se menţină între graniţele acestui ,,model”, să nu contrarieze printr-un prea mare curaj literar. Şi îşi găsesc şi argumente, uneori chiar foarte sofisticate. Se ascund, bunăoară, în spatele unor teorii ale corporalităţii în literatură sau în spatele oportun invocatului ,,canon alternativ” ori al desuetudinii canonului estetic. Dar asta ar fi o altă discuţie – şi, eventual, un subiect de analiză pentru o altă carte, mai ,,enervantă” (pentru unii…) decât cea pe care tocmai am publicat-o…
Am deviat puţin de la întrebare. M-ai întrebat care a fost, la noi, cea mai neagră perioadă de marginalizare a scriitoarei, iar eu ţi-am vorbit despre cea mai, insidioasă, cea mai subtilă formă de marginalizare.

Care este importanţa scriitorilor „marginali” în configurarea „vieţii literare”, în România?

Mi-ar fi greu să răspund pe scurt. Un răspuns la această întrebare comportă nenumărate detalii şi nenumărate nuanţe. Mai ales că ,,marginalitatea” e relativă şi fluctuantă de la o epocă la alta. Şi, apoi, sunt ,,marginali” şi ,,marginali” – iar termenii de ,,marginalitate” şi de ,,minorat” se suprapun doar pe mici porţiuni. Am să spun doar un lucru: că o literatură se construieşte nu doar cu valorile majore, în mod inevitabil puţine şi ţinând de excepţie, nu de regulă, ci şi cu contribuţia nenumăraţilor scriitori de al doilea sau de al treilea plan; ei sunt un factor de emulaţie, întreţin un climat literar, sunt magma din care ţâşnesc, din timp în timp, individualităţile creatoare. E, în fond, o banalitate: nu există literatură în afara unui mediu socio-literar; or, acest mediu socio-literar presupune existenţa unui cât mai mare număr de ,,actanţi” – mulţi şi mărunţi… Obişnuiesc să repet o frază a lui Rebreanu: ,,Îmi place să tac – zicea el –, dar îmi place să tac la Capşa”…

Există cazuri de scriitori marginalizaţi, redescoperiţi fulminant în ultima vreme? Există şi în cazul aşa ziselor „redescoperiri” mici şi mărunte interese?

Redescoperirile, relecturile, reevaluările unor autori care în altă epocă au fost mai slab cotaţi – Bonciu şi Fântâneru, de exemplu; sau, la un alt nivel, ceva mai sus, Blecher – sunt determinate în cea mai mare măsură de schimbarea paradigmei de lectură de la o epocă la alta. N-aş vorbi de ,,mici şi mărunte interese”; aş vorbi, cel mult, de parti pris-uri ideologice şi/sau generaţioniste.

Există explicaţii pentru inexistenţa unei sinteze „cu privire la apariţia şi evoluţia femeii-scriitoare în spaţiul românesc”?

Găsesc că principala explicaţie a absenţei unei astfel de sinteze e prejudecata insignifianţei, a secundarităţii temei respective. Dacă aş intra acum în detalii, aş răni, probabil, anumite susceptibilităţi.

De curând, volumul a fost premiat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a II-a. Te aşteptai să obţină o astfel de recunoaştere?

Cum am mai spus-o, e un premiu care mă bucură, mă onorează şi în acelaşi timp mă obligă. Mă obligă, pe mai departe, la seriozitate, la consecvenţă. Văd în acest premiu o investiţie de încredere. Care îşi aşteaptă, în viitor, confirmarea.

Cum crezi că evoluai tu, ca scriitoare, dacă treceai prin perioada interbelică?

Îţi mărturisesc că am reflectat de multe ori la acest ,,dacă…”. Să încerc să schiţez un fel de istorie personală contrafactuală?! E tentant, într-adevăr. Ca mai toată lumea, îmi fac, măcar din când în când, iluzii. Dar nu mă număr printre aceia care trăiesc în plină Iluzie! Mă ademenesc şi pe mine ficţiunile retro, dar − dată fiind structura mea sceptică – nu-mi pot imagina că, de m-aş fi născut în intervalul 1900-1920, aş fi devenit altceva decât, în cel mai fericit caz, profesoară la o şcoală de fete, într-un târg de provincie. Să-mi închipui că m-aş fi putut ocupa de critica literară în perioada interbelică?! Asta îmi depăşeşte capacitatea de autoiluzioare! Nu-mi pot îngădui decât o singură ,,iluzie” (acţionând în aşa fel încât să nu fie doar ,,iluzie”): că pot scrie critică literară azi, în anul de graţie 2012.

De curând, volumul de debut

“Ceea ce numim noi afecte, ori sentimente, sunt rezultatul unor conjuncturi care depind de fenomene în genul presiunii atmosferice sau a temperaturii de afară.”, spune Radu, personajul principal al volumului tău de debut.

O spune, e adevărat, iar interesul lui vis à vis de întrebare nu e doar unul conjunctural, care să ţină de probleme tehnici din filosofia minţii. Şi totuşi, e destul de greu să vorbesc despre asta independent de context. Dacă Dennett, Fodor, sau alţi adepţi ai diferitelor variante de teorii care susțin identitatea minte-corp au dreptate, există un determinism pe care ne e mai simplu (și, de fapt, nici n-ar putea fi altfel, dacă e să vorbim de determinism) să-l ignorăm decât să-l explicăm. Sentimentele ar fi stări fizice (ca foamea sau oboseala) și libertatea individuală în foarte mare măsură suprimată. Nu la nivelul deciziilor mărunte. Dar suficient încât ideea de responsabilitate să fie aproape imposibil de susținut.

Cititorii te cunosc şi de pe internet, unde ai publicat câteva povestiri, pe siteuri specializate. Te-a ajutat feedbackul primit să dezvolţi anumite teme în acest volum?

Nu. Am publicat texte în diverse reviste și pe unele site-uri, dar feedback-ul în astfel de cazuri e nul. M-am bucurat că prozele sunt citite, atât. Când am nevoie de sugestii ori confirmări în privința unor experimente sau direcții în care îmi propun să continui un fragment, îi întreb pe Ovidiu Nimigean, pe Chris Tănăsescu, eventual încă alți doi, trei prieteni. Pe Roliteratura, Agonia etc, atât majoritatea textelor cât și a comentariilor au nivel foarte scăzut.

Totuși, o sigură dată, pe Bocancul literar, am primit comentarii care m-au ajutat. Postasem acolo un fragment de vreo cincisprezece pagini, care pornea de la ultimele luni petrecute în România ale lui Emil Cioran, dar fără intenția de a scrie o monografie sau un eseu. Toate aprecierile, laudative, spuneau cam același lucru: Un text foarte bine documentat, se vede munca în bibliotecă etc. Ei bine, pe mine nu mă interesa asta, ba dimpotrivă. Încercasem ceva în genul romanului lui Llosa, Istoria lui Mayta, nu mă încânta deloc ideea de a lăsa să se vadă efortul de documentare. Era evident că nu prea îmi ieșise, așa că am modificat totul.

Înainte de “Târg de arlechini” au existat şi încercări de romane-manuscris pe care le-ai ratat?

Chiar ratate cu totul nu. Poate doar vreo două tentative mai vechi, în care nu am crezut prea mult nici când le-am început. În rest – o încercare oprită (la timp) și transformată într-o proză scurtă (care va apărea, la un moment dat, într-un volum) și alte două fragmente de câte 30, 40 de pagini pe care am de gând să le reiau. Într-o vreme aveam senzația că-mi va fi al naibii de dificil să scriu câteva sute de pagini fără să las impresia că o lungesc aiurea și nu spun, de fapt, mare lucru. Dar Târgul de arlechini mi-a dat încredere. Îmi lipsesc doar timpul și consecvența (mai ales că am nevoie și de documentare). Însă acum mai am un proiect și sper ca rezultatul să fie un volum publicat în toamna lui 2012. Veți vedea atunci despre ce este vorba.

Ce este gândirea holofrastică şi ce rol joacă ea în înţelegerea personajului acestui volum?

Sintagma gândire holofrastică nu are, pentru Radu, vreo altă semnificație în afara celei obișnuite. O folosește într-o discuție legată de raportul gândire-limbaj, extrapolându-i, oarecum sensul, pentru că expresia clasică e de scriere holofrastică – semn, ori grup restrâns de semne care exprimă o întreagă idee. Puteam evita astfel de formulări ce pot părea pretențioase, dar Radu e student la Filosofie. Aveam un profesor de Medievală care tot semestru n-a spus măcar un cuvânt în latină. Noi îl suspectam destul de serios că nici n-ar fi avut cum.

Personajele feminine, deşi abundă în volum, nu reuşesc să-i umbrească aura lui Radu, care poate deveni unul dintre acele personaje “prototip” în literatura română.

Despre chestia cu personajul prototip nu prea sunt în măsură să vorbesc. În primul rând, se scrie mult, iar eu nu apuc să citesc mai mult de șapte, opt romane românești în fiecare an. M-ar bucura, firește. Dar mi-ar părea rău, în același timp, că n-am încercat să-l fac și mai bine.

Cât despre personajele feminine… vreo cinci în patru ani parcă nu-s chiar atât de multe – e vorba despre anii de facultate. Și, de fapt, doar două apar pe parcursul întregului roman. Nu că celelalte nu ar conta – ele au rolul lor atât pentru poveste cât și, chiar dacă, aparent, doar punctual, pentru Radu. Însă mi se pare surprinzător că toți vorbesc despre numărul lor, dar nimeni nu a observat (sau, cel puțin, nu a menționat) că Radu are, practic, două iubite – una aproape, în carne și oase, iar cealaltă (deși la fel de reală – o și întâlnește de câteva ori) mai mult doar în mintea (hai să nu zic chiar imaginația) lui. Raportul ăsta dintre imaginar și concret mi se pare mult mai interesat de urmărit.

Labilitatea emoţională pe care i-o redai personajului Radu a fost “documentată”?

Nu știu dacă e obișnuință din facultate ori obsesie personală, dar mi se întâmplă foarte des să simt nevoia unei definiri cât mai exacte a termenilor înainte de a începe o discuție. Eu n-aș caracteriza prin labilitate stările lui Radu. Bine, e adevărat, trece prin unele pase mai proaste (nu e firesc?) și există momente în care se izolează. Paginile acelea de jurnal (dacă la asta vă referiți) nu au existat în realitate. N-am ținut niciodată un jurnal și nici ceea ce am făcut în carte n-a fost exercițiu de rememorare. Am accentuat trăirile și angoasa personajului pentru a vorbi despre stări pe care (poate diminuate) le avem cu toți, chiar dacă uneori le reprimăm și încercăm să ne convingem că sunt doar capricii de moment sau efecte ale oboselii. Dar, citind cu atenție, veți vedea că, de fapt, totul se petrece la nivel mental în cazul lui Radu. El iese la bere, pleacă din crâșmă împreună cu o domniță pe care abia o cunoscuse, face pregătiri pentru întoarcerea în București, la facultate.

Foarte pe scurt, răspunsul este nu. Nu mai mult decât e nevoie dacă vrei să scrii despre reacțiile unui copil când vede cum îi este călcată pisica de tramvai.

De ce “Târg de arlechini”?

La întrebarea asta am răspuns de foarte multe ori, așa că voi fi cât mai concis: târg trebuie înțeles atât ca topos (scena – orașul) cât și ca tranzacție. Iar arlechinul (care, suprinzător, e confundat de mulți cu măscăriciul – nici vorbă de vreo asemănare) e cel care – evident – poartă măști. N-are sens să dezvolt. Titlul următorului volum, va fi mult mai

La Editura Aramis a a

De curând, ai publicat volumul „Veşti - poveşti pentru când creşti”, la Editura Aramis. Cum este să scrii pentru cei mici? Este mai dificil decât dacă te-ai adresa adulţilor? Care sunt dificultăţile care apar pe parcursul scrierii unei astfel de cărţi?

Neața!

Nu că-i frumoasă viața?

Se caută și se găsește,

Răgaz pentru o poveste.

Se caută loc de sărbătoare

Și se face… o lansare.

Neața este bucurie

E prietenie și e iubire,

Neața e copilărie,

Neața-i cuvânt-jucărie!

Dar mai cu seamă, “neața” este personaj al acestei cărți. Motiv pentru care am vrut să încep astfel…

Iar acum, revenind: locul de sărbătoare nu a fost altul decât… Târgul Gaudeamus 2011, când editura Aramis a lansat “Vești-Povești pentru când crești”. O carte însoțită de CD și despre care îmi place să spun că este o carte… mai altfel decât toate.

Da, firesc ar fi să spun, poate că am scris poveștile pentru copii. Dar… îmi asum și spun: poveștile mele nu au fost “scrise” pentru copii. Ele au fost mai degrabă simțite, trăite, vorbite…

Și da, este mai dificil să scrii pentru copii, pentru că pe copii nu-i poți păcăli. Ei simt când nu ești autentic. Să poți, adult fiind, să vorbești cu un copil, să îi captezi atenția, să îl faci curios… nu e lucru simplu! Care îți reușește doar dacă ești sincer și credibil. Adică, dacă știi “limba copilăriei”. Dacă o vorbeşti, nu ai cum să te poticneşti…

Şi uite-aşa, ajungi să scrii poveşti,

Iar personajele se adună în carte…

Legat de personajele mele, ele au nume haioase, uşor de reţinut și care le definesc: Bulinuţă, Băiatul-Ochi-de-Cer, Roboţel, Fata-cu-Neaţa, Prinţul-din-Vis. Iar în povestea de vară, cititorul cunoaşte două maimuţe, dar nu ca oricare: Oa-Chi și Chi-Chi.

Ai modele de scriitori a căror literatură pentru copii a reuşit să influenţeze marea literatură?

Sigur că am modele din literatura pentru copii… Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost copilul care am fost sau cum aş fi fost, cea de acum, dacă nu i-aş fi citit pe Edmondo De Amicis, pe Andersen, Fratii Grimm sau Perrault.

Iar dacă vorbim despre modele și valori, spun aici că am avut onoarea și bucuria să o cunosc, de-a lungul drumului meu profesional, pe Silvia Kerim….

Care sunt mizele în cazul unei astfel de cărţi pentru cei mici?

Mize? E impardonabil că nu m-am gândit la o miză?! Pentru că nu, nu m-am gândit. Nici când am publicat cartea, nici acum, când “Veşti-Poveşti pentru când creşti” cunoaşte tot mai mulţi cititori. Şi ascultători, atenţie! De ce spun aceasta? Să nu uităm, este însoţită de CD cadou: o mare bucurie pentru mine și un plus pentru carte. La realizarea “poveştii CD-ului” i-am avut alături pe regizorul Laurenţiu Calomfirescu și pe actorii Teatrului Ion Creangă, Anca Zamfirescu și Gabriel Coveşeanu, sau Cove, aşa cum îl ştim cu toţii.

Şi nu întâmplător mă exprim astfel- “povestea CD-ului”. Pentru că poveste este atunci când visezi ca ceva să se întâmple, iar acel lucru ia formă, capătă concreteţe și ești sprijinit în visul tău, în dorinţa ta, de alţii. Care vin cu suflet, cu energie, cu profesionalism și îți dăruiesc- doar ei ştiu cum anume procedează- altceva. Dintr-un text aşezat pe hârtie, primeşti acelaşi text… spre ascultare. Iar atunci, bucuria este mare…! Pornind de la poveştile mele, regizorul Laurenţiu Calomfirescu a imaginat o bijuterie. A căutat și a găsit modalitatea de îmbinare a textului, a mesajului său, cu acordurile muzicale și interpretarea de excepţie a actorilor Anca Zamfirescu și Cove.

Astfel Bulinuţă a prins viaţă. La fel, Roboţel, Fata-cu-Neaţa, Băiatul-Ochi-de-Cer ori Fata-ca-Multe. Şi poveţele lor spre prietenie, iubire, generoziate. Spre… ceea ce contează, în esenţă!

Cum ai colaborat cu ilustratorii?

Cât despre ilustraţii, s-a lucrat în echipă. O echipă tânără și frumoasă și în care cred. Nicoleta Ionescu și Alexandru Ifrim sunt cei care au dat formă și culoare personajelor din fiecare poveste: Poveste de Paşte, Poveste de vară, Poveste de toamnă și Poveste de Crăciun. Rezultatul îl vede oricine răsfoieşte paginile cărţii sau intră pe site-ul dedicat cărţii, www.vesti-povesti.net și pot spune că este unul foarte reuşit.

În ceea ce priveşte coperta, m-am bucurat să o am alături pe Victoria Argint, care îmi ştie sufletul și deci, totul a venit de la sine…

Te-ai pus în locul celor care te vor citi, în momentul scrierii acestei cărţi? Cum ai ales subiectele?

Îmi asum sinceritea răspunsului și spun: nu, nu m-am pus în locul celor ce vor citi Veşti-Poveşti!

Nici nu ştiu să fac acest lucru, personajele mele sunt zămislite foarte de dinlăuntru, deci nu le pot “trata” decât cu dragoste, prietenie, înţelegere. Sunt ale mele. Persoanjele mele sunt eu. Sau oricine (mai) crede în lucruri frumoase, în minuni, cum poate doar în poveşti se mai întâmplă… Nu mi-am ales “subiectele”, pentru că ele, aşa cum spuneam mai devreme, sunt în mine. Este în mine bucuria de a dărui, de a citi, trăiesc în mine iubirea, prietenia, spaima. Trăieşte în mine Măria-Sa, “A fost odată…” Adică, Povestea.

Ce îi mai interesează, astăzi, pe copii? Există o schimbare, curente noi în literatura pentru copii?

Copiii de astăzi sunt interesaţi de ceea ce îi interesează dintotdeauna pe copii: jocul, cunoaşterea, noul, ineditul, povestea. Doar că, firesc, manifestarea acestora acum îmbracă alte forme și expresii decât cele de acum 10-15 sau 30 de ani…

Aşa cum oricine poate observa, copilul mileniului III trăieşte printre personaje recente – care au în spate o solidă industrie de marketing- și clasicele Albă-ca-Zăpada, Scufiţa Roşie ori Harap-Alb.

Este minunat cum în acelaşi sufleţel de copil, se găseşte loc pentru Ileana-Cosânzeana și “contemporanul”… Sportacus. Dar şi – pentru Roboţel, Oa-Chi ori Fata-cu-Neaţa. Adică, pentru cele patru poveşti, aşezate într-o carte mai altfel decât toate: Veşti-Poveşti pentru când creşti.

Cât de important este acest domeniu în România, din punctul tău de vedere? Care este situaţia autorilor de literatură pentru copii, în afară?

Cât de importantă este muzica? Ori teatrul? Ori Binele şi Frumosul? În egală măsura, spun eu, este importantă literatura. Şi cu atât mai mult, ca ea să pătrundă în suflete devreme în viaţă, adică în anotimpul copilăriei…

Din păcate, literatura pentru copii nu este aşezată pe locul care i se cuvine şi încă este percepută ca un gen minor al marii literaturi. Fapt ce se întâmplă atât în lume, cât şi la noi. Pentru casele editoriale din România, este, iertată să fiu, mai la îndemână să cumpere drepturile de publicare pentru un autor validat în lumea literară din afara ţării, decât să pună umărul şi să publice autori români de literatură pentru copii.

Motiv în plus de a felicita editura Aramis pentru că a publicat şi a crezut în Veşti-Poveşti pentru când creşti!

Ce va urma după acest volum?

Să ştiu ce urmează?! Mai bine aştept și văd ce se “derulează”…

Las firescul să îşi urmeze cursul… dacă va fi să fie “poveste în continuare”, mă voi bucura să mă aşez, din nou, la scris…

Până atunci însă, îmi doresc ca Veşti-Poveşti să se dezvăluie cât mai multor suflete, de oameni mari ori copii. Fie că le vor citi, fie că vor citi și asculta CD-ul care însoţeşte cartea, important e că mesajul de prietenie, speranţă, iubire și generozitate să ajungă…

Dacă în loc de 4 anotimpuri, am avea 4 sentimente? Dacă primăvara ar însemna iubire, vara – prietenie, toamna – dăruire, iar iarna – bogăţie sufletească? Iar toate la un loc ar forma o poveste? Povestea există în Veşti- Poveşti pentru când creşti.

Vă invit, aşadar în lumea lui -a fost odată. Dar nu pe tărâmul fermecat al basmelor clasice, ci aici și astăzi… O călătorie în versuri prin Palatul din Vis, pe tărâmul ursitoarelor, în lumea printre flori de corcoduş, pe cărarea cu mult soare.

Cred în puterea binefăcătoare a poveştii, în forţa terapeutică a lecturii. Cred în sentimentul care umanizează fiinţa – iubirea. Şi în cartea – dar, care este aproape personaj în Povestea de toamnă.

“O carte este un dar mai altfel decât toate.

Şi-n orice carte trăieşte o Poveste,
Venită, uneori, fără de Veste.”

În perioada 12 decembrie 2011 – 16 ianuarie 2012, la Galeria Galateea (Calea Victoriei nr. 132 , Bucureşti), poate fi vizitată expoziţia „Ceramic rendez-vous”, curator: Cristina Popescu Russu. Manager galerie: Dorina Cioplea. Galeria Galateea este prima galerie de artă ceramică contemporană din România după anii `90, urmând ca, din anul 2012, spaţiul să fie inclus în circuitul expoziţional internaţional. Andra Rotaru a dialogat cu Cristina Popescu Russu despre istoria ceramicii în România, despre istoricul Galeriei Galateea, precum şi despre viitorul artei ceramice în ţară şi în străinătate, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Expoziţia „Ceramic rendez-vous”, care reuneşte numeroşi artişti (Arina Ailincăi, Bianca Boeroiu, Cristina Bolborea, Adela Bonaţ, Vasile Cercel, Gherghina Costea, Georgiana Cozma, Marta Jakobovits, Romana Mateiaş, Aniela Ovadiuc, Monika Pădureţ, Cristina Popescu Russu, Ioana Şetran, Simona Tănăsescu), marchează un nou început pentru Galeria Galateea (Calea Victoriei nr. 132, Bucureşti). Care este istoricul acestei galerii şi care este viitorul ceramicii, în România, din punctul dvs. de vedere?

Spaţiul care constituie acum galeria Galateea a fost atribuit, în anul 1953, Uniunii Artiştilor Plastici din România, pentru o sală de expoziţii. Ulterior, în anii ‘75 ea s-a modificat spectaculos, prin contribuţia arhitectului Mircea Coradino, iar criticii de artă Mihai Driscu şi Mihai Ispir au denumit-o Galateea.
A rămas în conştiinţa artiştilor şi publicului pseudonimul ”submarinul galben”, datorită vitrinei care avea traforate în metal colorat în galben nişte cercuri asemenea unor hublouri de submarin.
Mulţi artişti români, care au devenit în timp personalităţi în lumea artelor vizuale, au expus în această galerie.
Începând cu decembrie 2011, data la care s-a finalizat proiectul de remodelare a galeriei, aceasta a devenit galerie de ceramică contemporană: Galateea Contemporary art.

Precizez că este prima galerie de acest gen din România, deschisă după anii `90.
Expoziţiile organizate aici vor fi în special de ceramică, dar nu vor fi excluse interferenţe cu alte domenii ale artelor vizuale.
Ceramica în România are un viitor strălucit, cu condiţia de a fi promovate valorile şi de a fi încurajaţi tinerii să lucreze cu materialul ceramic, fie argilă, gresie, faianţă, paperclay sau porţelan. Talentul, imaginaţia se pot valorifica numai prin exerciţiu zilnic, care nu poate fi făcut decât din pasiune pentru această artă. Numai astfel se poate ajunge la performanţă.
Cred în acest viitor pentru că există talent, inteligenţă şi imaginaţie, dar mai există şi modele care nu sunt de neglijat.

Viitorul ceramicii, din punctul meu de vedere, înseamnă arta ceramicii practicată, dar cu exigenţa lucrului bine făcut. Viitorul ar include: formarea unui public care să facă diferenţa dintre o piesă de artă ceramică de valoare şi o alta kitsch, ceea ce am văzut că se întâmplă; formarea pasiunii pentru colecţie, care există în cercuri restrânse acum; comanda socială, care să vină mai ales din zona instituţiilor publice (arhitectura care să includă lucrări de artă ceramică), fapt care ar putea dezvolta şi turismul cultural etc.

Sunteţi şi curatorul acestei expoziţii. Există o legătură între artiştii care expun? Care a fost punctul de pornire în selecţia lor?

Timp de doi ani, din decembrie 2009, am lucrat la acest proiect Galeria Galateea, împreună cu colegii mei, pro bono, constituind aşa numitul” grup de iniţiativă”. Ne-am întâlnit aproape săptămânal şi fiecare etapă a fost parcursă cu mare pasiune, cu încrederea că un vis se va împlini, anume această nouă faţă a galeriei, nu numai din punct de vedere al spaţiului, ci al conţinutului, a ceea ce urmează să se întâmple aici…
Am testat, am căutat să dăm un nume acestui grup, încă nu ne-am hotărât, dar ne-am gândit de la început ca în prima expoziţie să expună grupul.

Ne-a venit ideea ‘Ceramic rendez- vous”, ca titlu de primă expoziţie, dar şi ca un semn că, iată, ne-am întâlnit în spaţiul visat. Aşa cum am mai făcut-o, amintesc şi acum grupul: Adela Bonaţ, Bianca Boeroiu, Vasile Cercel, Gherghina Costea, Georgiana Cozma, Romana Mateiaş, Aniela Ovadiuc, Monika Pădureţ, Cristina Popescu Russu, Ioana Şetran, Simona Tănăsescu.
Am invitat alături de noi trei ceramiste a căror prezenţă ne onorează: Arina Ailincăi, Marta Jakobovits şi Cristina Bolborea. Alegerea s-a făcut spontan, dar criteriul a fost acela de a prezenta direcţii diferite de manifestare în materialul ceramic.
Trebuie să precizez că există foarte mulţi alţi artişti ceramişti români de excepţie, care vor putea fi văzuţi în galerie în viitor

Există un public doritor să achiziţioneze lucrări de ceramică?

Publicul doritor să achiziţioneze ceramică există, dar este încă timid, în comparaţie cu cel din afara ţării, unde promovarea ceramicii ca artă ţine de o politică culturală de stat.
Mă refer la tot ce se întâmplă în acest sens în Germania, Olanda, Danemarca, Anglia şi, nu în ultimul rând, în Ungaria.

Vernisajul expoziţiei a adunat la un loc numeroase personalităţi din domenii diverse, iar până la închiderea acestei expoziţii, bilanţul va fi unul mai mult decât pozitiv. Fără un astfel de spaţiu de expunere a lucrărilor, de încurajare a artiştilor tineri şi a artiştilor consacraţi, care ar fi viitorul ceramicii? Ce alte proiecte conectate acestuia există? Există reviste de specialitate care susţin arta ceramicii?

Am fost surprinsă de numărul mare de vizitatori de la vernisaj dar şi din zilele următoare. Publicul a fost neaşteptat de receptiv, ceea ce denotă că avem în jurul nostru semeni care sunt informaţi, sau dornici să vadă altceva, bine făcut şi frumos, un alt fel de ambient care să-i facă să se simtă bine.
Spaţiul de expunere, prezenţa artiştilor (care trebuie să aibă condiţii de lucru ca să poată expune), curatorii şi coordonatorii de proiecte, managerul galeriei, întreaga echipă care lucrează tenace pentru promovare, sponsorii, finanţarea din partea Primăriei, toţi aceşti factori duc la ceea ce numeam: viitorul strălucit al ceramicii.

Fără aceste coordonate putem vorbi despre un viitor, dar nu strălucit.

Parteneriatul Uniunii Artiştilor Plastici cu Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Cultură, a fost factorul decisiv în acest proiect.
Mulţumesc d-nei Irina Bologa- Direcţia Cultură şi d-lui Bogdan Hreapca- Direcţia Investiţii, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui proiect.
Dacă vă referiţi la alte proiecte conectate celui denumit Galeria Galateea, ar fi unul şi mai important, iniţiat de conducerea Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAP), care se află în stadiu incipient, şi anume Centrul Internaţional al Artelor Vizuale, care se referă la reconversia unei fabrici, Combinatul Fondului Plastic (CFP), proprietatea UAP.
În cadrul acesui centru se prevede un spaţiu multifuncţional, cu ateliere de rezidenţă şi pentru ceramică, cu oportunităţi multiple pentru colaborări cu alte centre de ceramică, şi nu numai.
Alte proiecte legate de Ceramic rendez-vous, ar fi: ceramica- mix media, instalaţie video, ceramica creată de pictori, graficieni, sculptori, ceramică mail – box, o expoziţie internaţională de ceramică etc.
Cea mai importanta revistă ( exclusiv de ceramică) din Europa este editată în Germania, în versiune bilingvă, engleză – “New Ceramics” şi germană - ”Neue Keramik”  www.ceramics.de

Alte publicaţii foarte importante care susţin ceramica:

Ceramics Art and Perception/Ceramics Technical (Australian magazine with wide international distribution, 4 issues/year) www.ceramicart.com.au

Ceramics Monthly, USA www.ceramicsmonthly.org

Ceramic Review, UK www.ceramicreview.com

La Revue de la Ceramique et du Verre, France www.ceramique.com

The Studio Potter, UK www.studiopotter.org

The Pottery Making Illustrated www.potterymaking.com

Clay Times, USA www.claytimes.com

Revista Ceramica, Spain

Din anul 2012, spaţiul expoziţional Galateea va fi inclus într-un circuit internaţional.

 
Galeria este menţionată alături de galerii şi muzee importante din Europa în revista New Ceramics/ Neue Keramik, care apare o dată la două luni.
Acest lucru presupune că toate evenimentele derulate în galerie vor fi cunoscute în plan internaţional. Artiştilor li s-a cerut deja portofoliul, pe măsură ce expun în galerie, pentru a fi publicaţi, pentru a fi contactaţi pentru diverse alte manifestări care au loc în lume (concursuri, târguri de artă, burse, festivaluri, simpozioane, colocvii etc)

Urmează înscrierea în Ghidul internaţional al galeriilor, muzeelor, academiilor de artă, atelierelor şi artiştilor ceramişti, editat în Germania, dar şi parteneriate cu alte galerii de specialitate.

Mai există un mecenat cultural în România, mai ales de încurajare a artiştilor ceramişti?

În România cunosc un singur caz de mecena în domeniul ceramicii, dar există colecţionari, sponsori, investitori care preţuiesc ceramica şi care fac o alegere bună pe termen lung. Dacă luăm în calcul faptul că a crea o piesă de artă din ceramică implică şi cunoştiinţe apreciabile în domeniul chimiei, matematicii, esteticii, cu atât mai mare este valoarea în sine. Unui artist îi trebuie foarte puţin pentru a fi încurajat să lucreze: atelier, materiale, cuptor şi un venit care să-i asigure liniştea pentru a crea.

Care a fost perioada de glorie a ceramicii româneşti? În contextul actual universal, unde se situează România, din punct de vedere valoric?

În anii `70 – `80 are loc înflorirea remarcabilă a artei ceramicii româneşti, prin Patriciu Mateescu şi Costel Badea, a căror activitate a stimulat direcţiile de dezvoltare, impunând ceramica românească pe plan internaţional. Alături de ei o serie de ceramişti au asigurat o şcoală prolifică de ceramică românească, deosebită de ceea ce era până atunci. S-a trecut de la ceramica tradiţională la obiectul conceput sculptural, la personalizarea ceramicii în sfera sculpturii, la aspiraţia către monumental.
În sfera artelor vizuale, românii s-au remarcat la Bienale şi concursuri internaţionale unde au obţinut premii, la târguri de artă importante (individual sau prezentaţi de galeriile particulare din România, sau româneşti din străinătate), ceea ce denotă că sunt valori de necontestat.
În domeniul ceramicii, recunoaşterea artiştilor ceramişti de valoare se face prin acceptarea lor ca membri în prestigioasa International Academy of Ceramics ( IAC ) cu sediul la Geneva, unde România se poate lăuda cu prezenţa a cinci membre: Ioana Şetran, Arina Ailincăi, Gherghina Costea, Emilia Chirilă şi Cristina Popescu Russsu.
În România sunt mulţi, foarte mulţi ceramişti de valoare, care vor fi admişi cât de curând în IAC, printr-un efort minim de promovare. Este o dorinţă personală ca România să fie o prezenţă remarcabilă în IAC.

Ce va urma după finisarea expoziţiei “Ceramic rendez-vous”?

Expoziţiile care urmează sunt concepute pe diverse teme care interferează ceramica cu alte domenii (mix- media, foto video, sculptură, grafică, pictură, sticlă, textile), sunt de grup dar şi personale. În galerie vor avea loc evenimente, cum ar fi: o ceremonie a ceaiului, o seară de muzică pe instrumente din ceramică, întâlniri, dezbateri pe diferite teme legate de ceramică.

De curând, la Hotel Intercontinental a mai avut loc o reprezentaţie a spectacolului “Camera 1306 [I am myself]“, desfăşurată de-a lungul a 6 ore, cu public diferit de la oră la oră. Ce aduce nou fiecare dintre reprezentaţii?

Fiecare reprezentaţie are o altă poveste, şi fiecare poveste are un public diferit. Noul îl găsim în reacţiile publicului. Se poate spune că publicul nostru este provocat, dar rămâne la latitudinea lui dacă acceptă această provocare sau nu, dacă dă frâu liber senzaţiilor de orice tip – miros, gust, tactil. De fapt, de la acest accept provine o altă nuanţă a noului. Au fost spectatori care au refuzat să părăsească camera, care au rămas la mai multe reprezentaţii, şi spectatori care au plecat după primele 15 minute. De ce? Poate, pentru că totul depinde de cât de mult este acceptată această provocare. Totul este extrem de intim şi puternic.

Cosmin Manolescu povestea la finalul uneia dintre reprezentaţii că nu a întâlnit încă acel public, în România, care să-l surprindă total şi să-l pună în dificultate. Este la fel şi în cazul tău?

Cosmin este un aventurier, el explorează la maximum tot ceea ce este nou, îi place şi surprinde audienţa ori de câte ori i se dă ocazia. Multe dintre momentele spectacolului sunt concepute în timp real. Nu pot spune că am fost pusă în dificultate, însă am fost surprinsă de reacţia anumitor spectatori. E prima oară când “lucrez” cu un public atât de aproape şi, deşi am ştiut de la bun început ce presupune, am acceptat şi am luat totul ca pe o mare provocare.

Spectacolul Camera 1306 [I am myself] a fost performat şi în Marea Britanie, unde publicul este uşor diferit de altele. Prin ce se diferenţiază?

Trebuie precizat că şi spaţiul a fost diferit şi a dat posibilitatea publicului să intre şi să părăsească locul ori de câte ori voia şi simţea nevoia. Şi, într-adevăr, publicul a fost diferit, destul de reţinut şi mai puţin deschis la un astfel de «experiment». Cred că, pur şi simplu, trebuie să fii pregătit pentru «I am myself».

Fiecare dintre cei care asistă la spectacol reacţionează diferit, spaţiul intim oferit de o cameră de hotel predispune fie la mari intimităţi, fie la mari inhibiţii.

E adevărat, fiecare participant la spectacol reacţionează diferit, intimitatea poate speria, dar, în acelaşi timp, îţi poate da un soi de siguranţă. Paradoxal, nu? Intervine aici şi vulnerabilitatea intimităţii, te simţi expus, în acelaşi timp eşti liber să acţionezi, să te joci. Pentru mine, farmecul acestui spectacol este libertatea pe care o poţi avea într-un cadru intim.

Care a fost structura de la care a pornit interpretarea ta?

Nu am lucrat pe un anumit tip de structură, am lucrat pe anumite teme propuse de Cosmin, dar şi pe un anumit tip de limbaj corporal. M-a motivat acest spectacol, pentru că sunt interpretă, dar conceptul propus de Cosmin mi-a dat posibilitatea să mă exprim şi coregrafic. Nu a existat un scenariu preexistent al spectacolului. Scenariul este spectacolul însuşi.

La un moment dat există o scenă în baie, în care eşti înconjurată de spectatori. Limitele unui spaţiu privat sunt depăşite, intimitatea ta se desfăşoară alături de ei. Este un lucru care devine normal, un simbol al celor care ne înconjoară zi de zi, fără să ne fie alături, dar pe care să-i simţim, să ne dorim contopirea cu lumile lor?

Acel moment este deschis miilor de interpretări, ai libertatea să crezi ce vrei despre el. Pentru mine este un simbol al singurătăţii, o singurătate printre oameni şi lângă oameni. De asemenea, scena aceasta ne spune despre felul în care putem aluneca printre oameni, realizând foarte târziu că nu este o trecere, ci mai degrabă o “furişare”, pentru că nu vrem ca intimitatea să ne fie depăşită. Şi din nou, această depăşire are un înţeles diferit pentru fiecare.

De la reprezentaţie la reprezentaţie, tu şi Cosmin Manolescu aveţi posibilitatea să improvizaţi în funcţie de spaţiu şi public.

Sigur, asta e partea cea mai captivantă în acest spectacol. La fiecare reprezentaţie există un alt story, aşa cum am precizat mai devreme, story care implică acţiuni diferite, trăiri diferite, senzaţii diferite, o altă muzică, o eventuală proiecţie, un film, un masaj, un miros de parfum, o gură de vin, o muşcătura, un sărut sau o simplă îmbrăţişare. Cu fiecare spectacol simt că mă redescopăr. Într-un fel pot spune că totul ia forma unui joc, un joc în care dau, primesc şi retransmit. Ne jucăm cu publicul? Da, posibil. Poate fi totul văzut ca un ping-pong al reacţiilor şi simţirilor. Îmi place acest joc, este incitant şi stimulant pentru ambele părţi şi pentru cei care vin la spectacol dar şi pentru mine.

De ce [I am myself]?

Sunt liber să mă exprim în intimitate şi în libertate în acelaşi timp ?
Energiile fiecărei reprezentaţii mi-au dat oportunitatea de a ajunge sau nu către acest «eu sunt eu»

Camera 1306 [I am myself] va putea fi văzut de public şi în 17 februarie și 2 martie 2012. Aşteptări?

Aşteptări, ca înaintea oricărui spectacol, sunt curioasă. Curiozitatea îmi întreţine inspiraţia. Îmi doresc doar ca spectatorul să se lase purtat, şi intensitatea trăirilor să depăşească ‘cotele normalului’.

Romanul „Ru”, cartea de debut a scriitoarei canadiene de origine vitenameză Kim Thuy, a fost lansat de către Editura Spandugino la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”. Scriitoarea Kim Thuy a fost prezentă la lansare şi, ulterior, a făcut un mic turneu de promovare în ţară. Dorina Cioplea a dialogat cu Kim Thuy, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre volumul „Ru” care prezintă povestea unei fetiţe imigrante, ajunsă, la vârsta de 10 ani, cu o barcă, din Vietnam în Canada.

Asemenea personajului dumneavoastră din romanul de debut „Ru”, aţi experimentat sentimentul înstrăinării, părăsind o lume şi fiind forţată să vă acomodaţi în altă lume, total diferită. Cât din structura personajului este bazat pe experienţa dumneavoastră personală şi cât este ficţiune?

Aş vrea să cred că „Ru” descrie experienţa comună a multor imigranţi vietnamezi care au ajuns în Canada, atunci. Dar, bineînţeles, provocările au fost văzute, rememorate şi interpretate de mine, prin prisma personală a fetiţei de atunci şi, ulterior, a tinerei adulte. Aşa că ce am scris este foarte apropiat de ceea ce ştiu. Dar, în acelaşi timp, când scriu, încerc să spun o poveste, ceea ce înseamnă că îmi acord libertatea de a amplifica anumite detalii şi de a le ignora pe altele. Nu sunt legată de întâmplări obiective aşa cum ar fi un jurnalist sau un istoric.

Cât de deschisă sau închisă este o ţară americană pentru un copil din Orientul Extrem? Ce impact are acomodarea forţată la o cultură atât de diferită?

Noi am ajuns într-un oraş micuţ, la aproximativ 150 de kilometri de Montreal. Am fost trimişi acolo pentru că nu am avut rude sau preferinţe. Eram chiar primul grup de imigranţi care ajungea în acel orăşel. Mulţi dintre locuitorii din Granby vedeau vietnamezi pentru prima dată în viaţă. Dar din primul minut, sau poate chiar înainte de a ajunge acolo, ei deja ne-au iubit. Aşteptau sosirea noastră. Ne aşteptau cu braţele deschise la coborârea din autobuz. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care nu m-am considerat un imigrant. Mă simţeam ca şi cum aş fi ajuns în această ţară ca un copil adoptat. Şi din acel moment, niciodată nu am văzut în ochii lor că sunt diferită, fizic. Sau, mai precis, aş spune că dacă exista într-adevăr o diferenţă, aceasta era de fapt un plus, niciodată nu a fost ceva negativ.
În acest context, niciodată nu m-am simţit forţată în legătură cu ceva. Am învăţat o limbă şi o cultură nouă de bună voie. Am învăţat totul din dragoste, din cauza dragostei şi pentru dragoste. Îmi doream să cunosc cât de mult şi de repede această nouă casă pentru că, pentru mine, a fost o renaştere, şansa de a mă naşte din nou, de a avea o nouă viaţă. Aşa că diferenţele nu au fost doar bune, au fost grozave.

Cuvântul „ru”, numele romanului, are o însemnătate atât în limba dumneavoastră nativă, vietnameza, cât şi în limba adoptivă. Care este semnificaţia în fiecare cultură şi de ce aţi ales acest cuvânt pentru a da numele romanului de debut?

În franceză, „ru” înseamnă un mic râu. În vietnameză, este un cântec de leagăn.
Acest cuvânt micuţ exprimă exact felul în care mi-am dorit să fie această carte: domoală, mică şi pe cât de liniştită posibil. Vreau să fie o mângâiere tandră sau o şoaptă, cum ar fi un cântec de leagăn pentru urechea unui copil. Dar, de asemenea, este alertă, vie şi esenţială cum sunt micile râuri oceanului.
Este, de asemenea, un nume perfect pentru că este scurt … aproape invizibil, ca mine. Îmi place să cred că sunt invizibilă, imperceptibilă.

Aţi dedicat primul roman „celor rămaşi în ţară”. Ce s-a întâmplat cu ei şi cum credeţi că ar fi arătat viaţa dumneavoastră dacă nu aţi fi părăsit Vietnamul?

De fapt, era mai mult „oamenilor ţării”, care este un vers dintr-un cântec foarte faimos în Quebec, scris de Gilles Vignault. Orice locuitor al oraşului Quebec care citeşte „les gens du pays” ştie de unde vine această expresie. Dar nu am menţionat numele autorului pentru că am vrut ca vietnamezii care nu ştiu acest citat să simtă că este şi despre ei, adresat lor.
Cred că fără provocările prin care am avut şansa să trec, aş fi încă o fată slabă, cu tot felul de alergii, dominată de timiditate. Am plecat din Vietnam când aveam 10 ani. Aşa că îmi este greu să îmi imaginez ce aş fi devenit dacă aş fi rămas. Verişoara mea de aceeaşi vârstă nu a plecat şi a devenit o femeie de afaceri de succes şi o minunată mamă şi soţie. Dar nu mă pot compara cu ea pentru că este de zece mii de ori mai deşteaptă şi mai înţeleaptă decât mine. Tot ce pot spune cu siguranţă este că fără a doua mea naştere în Canada nu aş fi persoana care sunt astăzi: luminoasă şi plină de credinţă în viaţă. Asta pentru că am avut şansa să cresc într-o ţară paşnică, ce mi-a dat îndrăzneala speranţei, cum Barack Obama a spus atât de frumos.
Acestea fiind spuse, poate că un Vietnam mai complicat şi complex mi-ar fi dat puteri diferite şi alte posibilităţi de a înţelege lumea.
Până la urmă, lucrul cel mai important pentru mine este să încerc întotdeauna să obţin ce e mai bun din ce am sau din situaţia în care mă aflu. Există bine şi rău în tot ce ne înconjoară, aşa cum bine ştim toţi.

Romanul conţine şi amintiri din timpul călătoriei. Aveaţi doar 10 ani când părinţii au decis să fugă din Vietnam cu barca. Cât de mult vă amintiţi din această perioadă şi cât a durat drumul?

Noi am fost foarte norocoşi pentru că drumul nostru a durat numai patru zile şi trei nopţi.
Şi eu am fost foarte norocoasă să am numai 10 ani pentru că, la acea vârstă, eram suficient de mare încât să ţin minte, să am amintiri, dar prea mică pentru a înţelege tot ce se întâmplă.

Personajul dumneavoastră întâlneşte, de-a lungul lungii acomodări, mai multe persoane care îi schimbă destinul, „parrains” cum îi numiţi. Cât de important este pentru un imigrant să întâlnească astfel de oameni?

Sunt esenţiali cum sunt părinţii în primii ani de viaţă ai copiilor. Cred că primele impresii ale imigrantului îi vor da ulterior forma de cetăţean în care se va transforma. Aşa că dacă imigranţii sunt bineveniţi şi sunt ajutaţi şi ghidaţi, ei vor deveni o parte a ţării, vor prinde rădăcini în loc să trăiască la marginea societăţii, ca nişte străini.

Scena în care personajului dumneavoastră, Nguyen An Thin, i se spune, în Hanoi, că este prea grasă pentru a fi o vietnameză, este momentul în care realizează că America şi-a pus amprenta asupra ei permanent. Ea nu mai este o vietnameză, dar nici americancă pe de-a-ntregul. Atunci ce este un imigrant?

Un imigrant este cineva care are şansa de a fi mai bogat, de vreme ce „deţine” nu una ci două culturi. În cazul meu, aş spune că eu chiar am trei culturi: vietnameză, franceză şi engleză canadiană. Pe deasupra, această cunoaştere intimă a trei culturi îmi permite să aleg ce e mai bun din fiecare. Pentru mine, este ca şi cum aş adăuga culori în lumea mea, făcând-o mult mai interesantă. Deci, poate că un imigrant este cineva care are mai multe opţiuni.

Transformarea lui Sao Mai, şi nu numai, dintr-o fată săracă ce trăia din torturile pe care le pregătea pentru comunişti într-o femeie de afaceri de succes, este triumful oamenilor asupra condiţiilor grele de viaţă? Câţi dintre imigranţi reuşesc, cu adevărat, să îşi costruiască o viaţă adevărată în ţara de adopţie?

Din comunitatea vietnameză şi oamenii pe care îi cunosc, sunt foarte puţin cei care nu au reuşit. Mulţi dintre vietnamezii generaţiei mele au devenit medici, stomatologi, farmacişti, ingineri … Într-un fel, potrivit standardelor vietnameze, eu sunt unul dintre cei care nu au reuşit!
Românii, ca şi vietnamezii, au supravieţuit lipsurilor comunismului. Dar sunt atâtea exemple de oameni care au supravieţuit unor atrocităţi mult mai rele. Deci cred că oamenii se pot descurca în orice situaţie datorită instinctului de supravieţuire. Poate că nu toţi vom ieşi învingători, dar mulţi dintre noi supravieţuiesc, într-un fel sau altul, ca o Pasăre Phoenix renăscută din cenuşă.

Poet, romancier, eseist, scenarist şi traducător, Andrei Codrescu (n. 1946, Sibiu) a emigrat în 1966 în Statele Unite, unde în prezent este Professor Emeritus de literatură engleză şi comparată la Louisiana State University din Baton Rouge. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi, autorul fiind distins cu premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Peabody Award, Premiul Ovidiu, Premiul România Radio Cultural (pentru Submarinul Iertat, în colaborare cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Literatură al Fundaţiei Culturale Române, Premiul pentru Libertatea de Expresie, decernat de ACLU (American Civil Liberties Union). Andra Rotaru a dialogat cu Andrei Codrescu, iar interviul este preluat din revista Dilema Veche.

Cum a luat naştere scenariul documentarului Road Scholar, în care apăreţi şi ca protagonist?

Dintr-un mesaj telefonic: un producător de la televiziunea publică WNET din New York m-a chemat să-mi propună un documentar despre o călătorie cu maşina prin kitsch-urile Floridei. I-am zis: atunci de ce nu prin toată America? Şi cu lecţii de conducere, căci nu ştiam să conduc. După trei ani de tăcere m-a chemat înapoi şi-a zis OK.

Până la urmă, n-am mai ajuns în Florida. Am schimbat itinerarul să treacă din New York la San Franciso, est-vest, pe drumul imigranţilor de două secole. Kitsch-ul de tip Florida-Disney nu mă interesa, era prea uşor de băşcălizat şi de ironizat. Aveam întrebări mai serioase despre America, despre diversitatea comunităţilor religioase, mici utopii, organizaţii în afara mainstream-ului familial şi kitschos. Filmul a fost realizat după căderea comunismului statal în Europa şi m-a interesat supravieţuirea comunismului la scară mică în America.

Cât de lungă e calea de la poezie, eseu şi roman la scenariu?

Nu-i cale lungă: tot vorbărie e, dar în public, fără note şi cu camera prezentă.

Cât de birocrată şi competitivă doriţi să fie lumea “de dincolo”?

Care dincolo? Al meu, al dvs.? Pentru mine dincolo înseamnă moartea şi-s sigur că nu există competiţie acolo, iar dacă există… Dumnezeu e sadic.

Există vreo diferenţă din punctul de vedere al percepţiei morţii, în cultura americană şi în cea autohtonă?

Probabil. În America am alungat moartea într-o zonă medicală, iar discuţia despre ea – în zona limbilor psihologice sau siropoase; nici în biserici nu se discută. Americanii nu cred în moarte: aşteaptă miracole de la medicină. În România cred că mai există rituri de trecere.

Lipsa simţului practic nu pare a fi un dezavantaj în oraşele dvs. utopice. Putem vorbi de sinestezii arhitecturale şi culturale perfect valide şi complementare, fără măcar să deranjăm estetica?

Oraşele mele utopice? Cum s-au utopizat? Eu trăiesc unde trăiesc cât pot de bine şi de practic; în romane transform ce nu-mi place în ce mi se pare interesant; acest proces se cheamă literatură. Sinteza, arhitectura, gogoaşe şi poveşti fac parte din bucătăria mea literară – iese tocană sau nu, dar estetica e numai în prezentare: farfurii frumoase, faţă de masă proaspătă, muzică bună, oaspeţi bineveniţi. Ce deranjează estetica? Un beţivan neinvitat? O catastrofă politică? Bănuiesc că te referi la faptul că locuiesc în oraşe diferite şi la ţară, şi că scriu unde pot - bon, aşa fac, dar cum se vede, nu-i treaba mea.

Dacă, de exemplu, Oraşul Femeilor ar exista, aţi rezista să trăiţi permanent acolo, în viaţa reală?

Realmente trăiesc în oraşul femeilor – de când m-am născut. Pe tata nu l-am cunoscut, iar bărbaţii mă plictisesc rapid. Wakefield- acest personaj – caută într-adevăr un oraş (sau un context) construit din fragmente rituale de plăcere şi memorie, un spaţiu utopic. Sunt şi eu, ca Wakefield, atras de acest spaţiu, dar eu l-am găsit paradoxal la ţară, în sălbăticie, unde trăiesc acum parte din an.

Am încercat un pic de “piedaterrologie”, dar nu mi-a reuşit.

E mai plăcut să ai permanent o cameră unde-ţi place să te duci, decât să stai la hotel. E mai practic. Cum spune Frank O’Hara: “Grace to be born / and live as variously as possible”. Varietatea e vitamină.

Jocul de şah din Zürich dintre Tzara şi Lenin este practic unul între Dada şi comunism. Jocul dintre artă şi ideologie are învinşi? Care e rolul spectatorilor, dacă ei există?

Până când a căzut URSS în 1991, leninismul juca bine; după 1991 e clar că a învins Dada. Nu există spectatori nici pentru unul, nici pentru altul: revoluţia Dada vrea ca toţi să fim artişti, din plăcere; revoluţia comunistă ne-a silit pe toţi să participăm prin trudă cu ajutorul terorii.

Cum aţi defini post-umanitatea? Cât depinde ea de mediul artificial şi cât mai depinde de fiinţa vie şi naturală?

Dacă eşti 40% electronic, cu fire care-ţi ies din buzunare şi cap şi foloseşti acest mediu electronic pe care-l folosim noi, eşti post-uman. Dacă ai timp să te săruţi cu un străin într-ocafenea, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeşti, eşti viu şi picant uman.

Dacă fiinţa umană şi-a tehnologizat şi modelat raţiunea, ce părere aveţi despre simţurile ei muzicale, de exemplu?

Muzica şi matematica sunt acelaşi lucru, dar e ceva în plus în muzică ca şi în poezie, ceva uman şi preţios care trebuie respectat şi cultivat, chiar dacă nu avem nici o idee ce este.

Aţi scris poemul ”A song for Average Joe” împreună cu soţia dvs. Alice, în urmă cu zeci de ani. Expunând amintirea într-un mod poetic şi altora, putem spune că memoria privată circulă, iar exterioritatea ei tot la sursă trebuie căutată?

Memoria circulă când e aţâţată de vreo madelenă sau o întrebare, dar sursa e problema istoricilor. Majoritatea detaliilor rămân nedescrise şi private. Când eşti fericit şi scrii ceva cu cineva, trăieşti momentul – ce iese e o dovadă a momentului. Mai târziu, totul e exegeză – din nou, nu-i treaba mea.

Luna iulie este “cea mai nasoală lună pentru relaţii”. Să urmăm sfatul lui Frank Sinatra sau să dormim toată această perioadă?

În iulie să veniţi la New Orleans şi să asudaţi cum trebuie: eu predau două cursuri la NOSI (New Orleans School for the Imagination): “Sweat Management for Beginners” şi “Sweat Management Advanced”. După aceste cursuri, o să înotaţi în efluviile proprii şi o să perfectaţi arta de a ghida fiecare picătură de sudoare unde vă face cea mai multă plăcere. Veniţi toţi (…) Cursurile mele-s gratis şi vă pregătesc pentru cuptorul inevitabil.

Poetul, publicistul

Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

De obicei un creator începe să simtă că are destin în momentul în care în viaţa sa se înmulţesc coincidenţele semnificative, aproape magice, treptat începe să aibă senzaţia clară că în viaţa sa apar oameni şi cărţi, evenimente sau revelaţii care îi ghidează şi consolidează o cale, care probabil doar aparent era opţiunea sa … Între destin şi opţiune există acelaşi tip de conexiuni secrete şi multiple ca între formă şi timp, de pildă. Eu nu sunt nici acum sigur dacă drumul meu spiritual, cel de scriitor şi artist vizual, a fost opţiunea mea sau a destinului. Ştiu doar că pentru mine la început a fost imaginea, pictam de mic copil, apoi în jurul vârstei de 13 ani am început să fiu fascinat de cuvânt, de poezie, iar pe la 25 de ani, când am fost sigur că mi-am cristalizat un stil propriu, am abandonat pictura timp de 25 de ani. Am revenit la ea abia după 50 de ani, cu o viziune personală, marcată de un concept teoretizat de mine, expresionismul arhetipal, şi de atunci încerc să fac faţă ambelor provocări, deşi este extrem de greu. Am renunţat la poezie în favoarea artei (din mai multe motive, cred că am spus tot ce mi-am propus în acest gen literar, apoi nu-mi plac deloc colegii de generaţie care au intrat în capcana inflaţiei de poezie, doar pentru a se menţine în actualitate etc.) şi am început să mă apropii cu plăcere şi smerenie de un alt vis de adolescenţă, romanul.

Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Mulţi dintre noi pot vorbi de două debuturi, unul de adolescenţă, în revista şcolii (în cazul meu revista ‘’Însemnări’’ a Colegiului Naţional ‘’Petru Rareş’’ din Suceava) şi altul de maturitate, când începi să fii recunoscut şi promovat de profesionişti (am debutat în primăvara anului 1980, în aceeaşi săptămână, concomitent în trei reviste literare, ‘’Familia’’- promovat de Al. Cistelecan, ‘’Tribuna’’- Nicolae Prelipceanu şi ‘’Ateneu’’- Sergiu  Adam). Aş spune că cel de-al doilea debut contează cu adevărat şi poate fi consemnat de posibilii istorici care se vor ocupa de opera mea. Dar primul debut, cel din revista liceului, îmi aduce în memorie un adolescent înalt, blond, timid şi firav, un outsider la petrecerile şi evenimentele cu amicii şi colegii, şi cred că unul dintre motivele pentru care am început să-mi aştern gândurile şi sentimentele pe hârtie era şi faptul că mă simţeam uneori marginalizat, privind admirativ la liderii de grup vorbăreţi şi mari amatori de glume şi bancuri, inclusiv cele avându-l ca personaj central pe omniprezentul Ceauşescu, pe atunci ceva mai simpatic, fiindcă eram exaltaţi de discursul său împotriva invaziei trupelor sovietice în Cehoslovacia (îmi amintesc că aveam 16 ani şi eram gata să-mi dau viaţa cu arma în mână, pe frontul de Est, deoarece se zvonea intens că trupele sovietice sunt masate la graniţă). Poate că am început să scriu şi dintr-un fel de orgoliu al timidului, să arăt colegilor şi amicilor că am şi eu ceva interesant de spus. Treptat micul orgoliu s-a transformat într-o pasiune copleşitoare pentru carte şi scris, în acelaşi timp percepeam tot mai clar că acesta era cel mai bun refugiu, drog, într-o lume dominată de ciuma roşie aducătoare de mari suferinţe şi nedreptăţi.

Care a fost drumul până la prima carte ?

Un drum de suflet lung, cu multe ocolişuri, renunţări, indecizii, incertitudini, dar şi cu speranţe, vise frumoase, obsesii formatoare, bucurii, momente de inspiraţie (mai ales în timp ce stăteam la lungile cozi pentru lapte şi carne, dimineaţa, când ieşeam obosit de la combinat din schimbul trei,  ca să-mi pot hrăni cei doi copii, pe Ioana şi Ciprian). La sfârşitul anului 1982 încheiasem primul meu proiect ambiţios ca scriitor, pe care îl visam din adolescenţă, un lung poem al marilor oraşe, megalopolis, care lipsea din literatura română, ‘’Zid şi Neutrino. Poetul la New York’’. Am participat cu el în 1983, la un concurs de debut organizat de editura Junimea din Iaşi. Ca modele am avut două poeme celebre ale secolului al XX-lea, ‘’Poetul la New York’’, de Federico Garcia Lorca, pe care îl citisem, dar şi un poem care încă nu fusese tradus în româneşte şi nu-l găsisem nici în original, în limba engleză, ‘’Tărâmul Pustietăţii’’ de T. S. Eliot, dar pe care mi-l imaginam cumva din numeroasele scrieri critice atât de incitante despre el, care existau pe atunci în multe cărţi traduse. Visul meu de adolescent era să scriu un poem comparabil cu ‘’The Waste Land’’, un vis bineînţeles imposibil, dar aproape credeam în el pe atunci, cu toată naivitatea şi energia vârstei. Acest vis mi-a sfredelit sufletul ani de zile şi abia pe la 25 de ani a început să se înfiripe treptat, să prindă contur pe hârtie. A durat aproape patru ani scrierea poemului, dar în acei ani dificili ai dictaturii lui Ceauşescu, 1979-1982, aceasta a fost principala mea provocare existenţială. L-am predat editurii Junimea după ce l-am rescris de vreo 50 de ori şi, deşi îmi doream mult să-l cunosc pe inegalabilul Nichita Stănescu, unul dintre idolii generaţiei mele, doream să amân acest moment până în momentul apariţiei cărţii. Din nefericire volumul meu de debut, ‘’Duminica realului’’, a apărut prea târziu, în 1984, la un an de la dispariţia marelui poet. Am fost primit totuşi în garsoniera sa din Piaţa Amzei de Dora, cu care am ciocnit un pahar cu vin. A apărut cenzurat în proporţie de aproape 50%, cerberii Andi Andrieş, directorul editurii Junimea şi Virgil Cuţitaru, redactorul şef, erau mai docili decât cei din Bucureşti, care au scos volume aproape necenzurate pentru alţi colegi de generaţie mai norocoşi. În momentul în care a apărut cartea, desfigurată de cenzură, am fost foarte deprimat, ştiam deja că impactul ei în literatura vremii va fi cu mult diminuat, dar Al Cistelecan, care ştia manuscrisul integral, i-a dedicat una dintre cele 12 cronici anuale în revista ‘’Familia’’. Poemul a apărut integral abia peste 10 ani, în 1994, la editura Vlasie (ulterior Paralela 45) după care a fost publicat de Minerva Press, Londra, 1997, tradus de Liviu Martinescu, un mare şi discret cărturar sucevean, ulterior preluat integral în cea mai valoroasă antologie de poezie română contemporană, ‘’Poezia română actuală’’, editura Pontica, 2000, de Marin Mincu.

Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Niciodată nu mi-au plăcut grupările literare din România ultimelor decenii, ele funcţionează în general după modelul celor politice, fiind exclusiviste şi imorale. Am acceptat cu bună ştiinţă riscurile alergătorului de cursă lungă solitar, nu am fost prea afectat de reversul acestei opţiuni, lipsa de vizibilitate dusă uneori până la uitarea totală, într-o competiţie mai degrabă donquijotescă, fiindcă miza în timpul vieţii nu este nici pe departe la fel de atractivă şi aducătoare de beneficii precum cea din lumea politică. De aceea nu-i înţeleg pe cei care lansează tot felul de ‘’perdele de fum’’ care îi fac până la urmă şi pe cei mai mulţi confraţi să uite că de fapt autenticul lider al generaţiei noastre, 80’, este Ioan Petru Culianu (care publica la mari edituri ale lumii fără sprijinul statului român), sau că cel mai talentat filosof român actual este bucovineanul Costică Brădăţan, iar cei mai importanţi comentatori de literatură, de nivel internaţional, din ultimele decenii, au trăit în exil, precum Virgil Nemoianu sau regretatul  Matei Călinescu sau Marcel Pop-Corniş. Am enumerat deja câteva modele, nu aş vrea să uit aici însă întâlnirea întru spirit cu filosoful Constantin Noica (pe care l-am studiat cu plăcere şi folos în anii dictaturii, am primit de la dânsul şi câteva scrisori, în care mă îndemna să fac cultură de performanţă şi să mă apropii mai mult de filosofie), sau cu enigmaticul Ştefan Odobleja. În Turnu Severin, oraşul copilăriei mele,  am locuit pe Decebal nr. 82, pe aceeaşi stradă cu Ştefan Odobleja, precursorul nedreptăţit al ciberneticii, care avea o casă la nr. 72. În 1982, după ce am citit cartea sa în prima ediţie, ”Psihologia consonantistă” (o carte fundamentală a ştiinţei şi culturii noastre), apărută la Paris în 1938, am scris în jurnalul meu că în perioada copilăriei am locuit la…10 case de eternitate. Marele meu vecin Odobleja era un personaj modest, cu chipul blând şi ochii luminoşi, care locuia într-o căsuţă cu două camere şi umbla în tenişi până târziu în iarnă…Uneori îi aruncam mingea din greşeală în curte iar el mi-o înapoia de fiecare dată, calm, fără să mă certe. Cartea sa m-a ajutat enorm să-mi consolidez propriile idei despre viaţă şi univers şi să-mi cristalizez o voce personală în poezie. De la el sau de la Constantin Noica am învăţat că orice cunoaştere autentică, formatoare de caractere frumoase, este îmbibată de afectivitate, iar cunoaşterea fără nicio implicare emoţională şi spirituală duce la frivolitate intelectuală.

Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Un astfel de raport trebuie regândit, mai ales că tot mai mulţi oameni de ştiinţă ajung la concluzia că nu materia a evoluat până la stadiul de conştiinţă, ci conştiinţa este fundamentul universului observabil, cea care crează atât materia cât şi pânza spaţio-temporală. De aceea toate raporturile de care aminteşti capătă o importanţă şi mai mare din această perspectivă, ele sunt decisive atât pentru evoluţiile individuale cât şi pentru cele colective, iar lipsa unei societăţi civile autentice cât şi a unor mari intelectuali cu coloană vertebrală, capabili să se opună unor derapaje politice nu duce decât la haos economico-social, chiar la anularea speranţei. Dar chiar dacă astfel de intelectuali există, ei nu sunt aduşi în prim-plan şi suferim cu toţii.

Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Secolul al XX-lea a aparţinut fără îndoială poeziei şi cred că acesta va fi al prozei şi al experimentelor post-literare, în care îşi vor da mâna arta şi tehnologia, literatura şi filosofia pentru a întrupa noi forme de expresie artistică, aflate în consonanţă cu epoca stranie şi plină de întâmplări apocaliptice în care ne-a fost dat să trăim. Cred că prozatori precum Doina Ruşti, Filip Florian sau Dan Stanca anunţă o perioadă mai bună pentru literatura română, care ar putea intra cu mai mult succes în acerba competiţie internaţională de pe piaţa cărţii.

Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?…

Se spune că de obicei prozatorii lucrează cu program, dar dacă privesc retrospectiv realizez că şi eu mi-am scris poemele cele mai importante după un fel de program, după semnalele lansate inconştientului meu de aspiraţiile şi visele mele cele mai dragi. Întotdeauna visam să pun în pagină lucruri inefabile pe care mi-aş fi dorit să le citesc, dar nu le găseam nicăieri, cred că acesta a fost resortul principal al carierei mele de scriitor, atât de inconsecventă şi de arbitrară, de copil năuc, deschis către misterele lumii. Iar timpul creaţiei a fost timpul trezirii din luciditatea care ne bântuie toată viaţa interioară, până într-atât încât nu mai vedem decât efectele malefice ale verbelor a avea, a face sau a poseda. Un veritabil creator este un Ales al verbului a fi. (…)

Primul meu roman ‘’Iubita lui Esto’’, Editura Curtea Veche (2010) este o poveste de dragoste avându-l protagonist pe Ernesto Sabato, unul dintre prozatorii mei preferaţi. Am fost impresionat că, la 98 de ani, marele Ernesto Sabato a fost de acord cu acest proiect, iar acum principala mea nelinişte este legată de faptul că în mod cert nu am reuşit să mă apropii de anvergura sa spirituală în cartea mea, pe care am scris-o însă cu iubire. Iar Ernesto mi-a transmis, la 99 de ani, că abia aşteaptă să apară ediţia cărţii în limba spaniolă. Astfel de întâmplări miraculoase fac mai mult decât o carte.

Jurnalistul Gabriel Argeşeanu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu interviu cu actorul, compozitorul şi muzicianul Tudor Gheorghe. Acest interviu va fi inclus în volumul în pregătire “Dialoguri convexe” (vol. II). Redăm integral dialogul purtat de Gabriel Argeşeanu cu maestrul Tudor Gheorghe.

Domnule Tudor Gheorghe, când aţi realizat că destinul dumneavoastră va fi tovarăş de viaţă cu cântecul?

Asta e demult, dar e mişto. Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, şi la treierat, nea Mărin a lu’ Treanţă (n.a. din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ şi avea şi un păr pădureţ acolo pe mejdină, i-a zis tatei: Ilie, pune-l pă-la mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Aşa am fost speculat şi exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Nu aveam nici etalonul de frumuseţe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, şi atunci am zis că trebuie să fac ceva ca să arăt regizoarelor mele că am talent şi am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Şi aşa s-a născut „Menestrel la curţile dorului”, pe versurile lui Lucian Blaga şi Ion Barbu, practic debutul ”en force”, pe care doar marii artiştii îl trăiesc de la prima ieşire în lume. Poate că aşa vă ghicise şi vecinul Treanţă de vă exploata frumuseţea glasului, atunci de copil, pentru a face mai spornică munca celor ce treierau pe pământul lui. Aţi continuat apoi cu lirica lui Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Adrian Păunescu – despre care aţi avut o remarcă interesantă, şi putem continua enumerarea liricii ce v-a susţinut proiectul poezia–cântec. De ce poezia română „se încheie cu Adrian Păunescu”?

Eu am şocat, probabil, pe multă lume, când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeţilor. Eu am fost îmbrăţişat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curţile dorului”, simţind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneităţii. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ş.a.m.d. Nu am vrut şi nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aş putea, dar fiind contemporan cu această generaţie, prin fiul meu (35 ani), consider că trebuie să găsească noile generaţii de poeţi trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară şi un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiţii: să fie născut la ţară …

Unde copilul scâncește în leagănul eternității și-și călește tălpile desculțe prin țărâna sub care se întinde bătătura veșniciei.

Ai dreptate. De aceea trebuie să iubească poezia, aşa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas, pe care printr-o voinţă nemărginită să şi-l dezvolte, să urmeze cursurile unui institut de teatru ca apoi să-şi poată vinde marfa spirituală. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

În anii de studenţie, regimul comunist ar fi putut să vă devieze drumul spre profesia artistică, așa cum sunt alte numeroase exemple, datorită tatălui, care era deținut politic. Cum ați înșelat vigilența ”tovarășilor”?

Au fost ani frumoşi, nu trişti, dar grei. Atât de frumoşi că devenisem şi prinţ, dar al „blaturilor”, pentru că mâncam la cantina studenţească fără cartelă. Încă de la înscriere am minţit, de frică să nu fiu respins, trecând o linie unde trebuia să scriu numele lui tata. Tata fiind deţinut politic, eu refuzam mai tot timpul să răspund, creând o mare nedumerire printre profesorii care ştiau ce pot. Mi-era frică să nu ies în evidenţă pentru bursă şi să fiu pus să completez alte fişe cu date despre părinţi, care să mă dea de gol şi apoi să fiu dat afară din institut. Oricum, am luat şi bursa republicană, dar după ce tata a fost eliberat din închisoare, perioadă în care am luat numai note de zece.

Cine vă ascultă, cu sufletul şi mintea, este imposibil să nu simtă această confesiune dintre om şi natură, dintre artist şi poet, pe care o transmiteţi prin cântec. Aceste valori mai sunt la vel de vibrante pentru tineri. Își mai dorește generaţia tânără un Tudor Gheorghe al lor?

Dacă muzica aceasta nu va avea un viitor pentru generaţia tânără, aceasta generaţie nu va mai exista. Am făcut spectacole ieşite din „comună”, vorba lui Marin Sorescu, cântând cele patru anotimpuri. Eu nu am uitat să cânt la chitară şi sunt rob pe tarlaua poeziei române. Tot ceea ce se întâmplă azi în peisajul muzical românesc este trecător, ţine de modă, dar cu timpul vom fi nevoiţi să renunţăm la aceste aberaţii anticulturale.

Ați simțit că s-a produs o ruptură în firescul de a percepe valorile umane, după 1990, propunând spectacolul „Mie îmi pasă!”?

Domne, eu am făcut acest spectacol scârbit de tot ce era în jurul meu. Scârbit de faptul că oamenii de la Revoluţie nu au mai fost băgaţi în seamă; că s-au căţărat pe spinarea lor alte jagardele care se dau revoluţionari şi disidenţi, uitând toţi de unde au plecat, trezindu-se buticari mai mari sau mai mici, cu funcţii până la miniştrii, care s-au dovedit a fi hoţi, escroci, şarlatani. Şi când mi-am dat seama că totul este aşa, iar toţi zic: „I-a mai dă-i, mă, în mă-sa. Ce-mi pasă mie?”, am tras un semnal de alarmă. Dacă eu zic îmi pasă, mai este şi altul lângă mine care zice la fel, apoi altul… Iar când vor zice câteva milioane, din cele douăzeci şi trei, ne pasă!, atunci România va face un salt fabulos, atât în plan spiritual cât şi în plan economic.

Până atunci apar negări ale valorilor culturale naționale, în special de către unii români din afara ţării, care îl consideră pe Eminescu antisemit şi xenofob, pe Eliade un legionar amnezic.

Astea sunt speculaţii de presă şi dezinformări. Eu am fost de multe ori în America şi nu mi s-a întâmplat să aud că este negat Eliade, Eminescu, Cioran sau alţii. Însă, în ţară, de vreo câţiva ani de zile, am văzut că vor să-l demitizeze pe Eminescu, să spună că avea mătreaţă, că era scund, ca şi cum acesta este motivul pentru care-l iubim noi. Dar prichindeii ăştia, impotenţii cultural şi artistic, simt nevoia să se remarce agăţându-se de un spirit înalt. America, Australia, Japonia, aproape toată Europa, Emiratele Arabe Unite îmi sunt cunoscute şi am avut bucuria de a mă întâlni cu mulţi români. Ba am dat de unul din Roşiorii de Vede la Bridge Port, lângă New York. În toate peregrinările mele prin America, am întâlnit români de diverse categorii intelectuale, oameni veniţi să muncească şi care se abrutizează, pentru că nu mai au timp de altceva, intrând într-un ritm american de tâmpenie. De câte ori merg la ei cu spectacole, nu acceptă să le cânt ceva nou. Ei vor „alea de le cântam eu când au plecat din ţară”. Ei nu vor să înţeleagă că România se transformă. Îşi ascund, oarecum jenaţi, acea hotărâre de a pleca din ţară, bucurându-se în sinea lor când află că lucrurile nu merg bine de unde au plecat. Numai aşa având puterea să se felicite pentru pasul făcut. Însă, am întâlnit şi prieteni de-ai mei, plecaţi cu mulţi ani înainte de Revoluţie, care-şi numărau lunile în aşteptarea pensionării, pentru a se întoarce acasă. Nimeni nu vrea să moară în America. Am întâlnit şi noua generaţie plecată după 1990, copii talentaţi, care o duc bine, pentru că le este recunoscută valoarea. Sunt foarte bine plătiţi, dar îi îngrozeşte singurătatea. Unii au reuşit să se integreze, alţii nu. Şi să te ferească dumnezeu să trăieşti într-o lume care nu este a ta, gândindu-te la cei de lângă care ai plecat. Am întâlnit în Australia un lucru fascinant, cea mai mare expoziţie pe care am văzut-o eu. Un ”nebun” de plastician a lucrat într-o pădure, stând alături de aborigeni, mai bine de treizeci de ani. El a direcţionat şi împletit piatra şi ideile lui cu vegetaţia. La fiecare sculptură este un moto. Unul sună chiar aşa: „Dacă nu ai, aici pe Pământ, locul tău bine definit, nu îl ai nici în cer”.

Viaţa pe scândură, cum se mai spune în teatru la scenă, este aceeaşi pentru actori, dar trăirile sunt unice pentru fiecare în parte. Ce simte Tudor Gheorghe?

Este clipa efemeră în care uiţi că eşti Tudor Gheorghe sau Radu Beligan sau Victor Rebenciuc sau … Şi devii personajul pe care-l joci. Şi atunci cele trei ore pe scândură se scad din viaţa ta. Pentru că Dumnezeu monitorizează şi spune: Câte spectacole a avut omul acesta? Câte ore a jucat pe scenă? Sfinte Petre, ai grijă ca lui Tudor Gheorghe, care a stat patruzeci de ani pe scenă, să-i mai lungeşti viaţa cu douăzeci de ani. Şi aceasta pentru că în mare parte a timpului am fost altcineva. Bineînţeles că este o glumă, dar am vrut să scot în relief această metamorfozare a actorului în mai multe personaje, în mai multe vieţi.

Aţi jucat magistral în „ A treia ţeapă”, piesă scrisă de Marin Sorescu, fiind desemnat şi cel mai bun actor al acelui an. Acum îi cântaţi poeziile. De ce Marin Sorescu?

De Marin Sorescu nu m-a legat numai o relaţie artistică, ci şi o prietenie adevărată. Am jucat trei spectacole scrise de Sorescu. La Craiova am jucat în piesa de care spui, într-un rol pentru care am primit şi premiul pentru cel mai bun actor al anului, an în care Vlad Dracul era jucat de Amza Pelea la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar la „Bulandra” era jucat de Victor Rebenciuc. Am fost tot timpul tentat să spun că sunt mândru să fi fost contemporan cu un tip de geniu, cum a fost Marin Sorescu. Noi ne ferim să spunem lucrurile acestea dintr-o modestie pe care alţii o speculează, fiind prea modeşti cu valorile noastre. Marin Sorescu a fost şi va rămâne în literatura română ca un tip total, extraordinar. Avea simplitatea ţăranului român, precum Marin Preda, încât nu-ţi vine să crezi că ei sunt cei ce au scris aceste memorabile pagini ale literaturii române. Poeziile lui încearcă să reinventeze, să facă cunoscut generaţiei tinere, debusolate şi debusolante, aş zice, un univers dispărut al satului de altădată. Univers ce trebuie recreat ca această generaţie să aibă tăria şi să nu fugă de pe meleagurile unde s-a născut. Dacă şi-ar cunoaşte mai bine destinele artistice, care au fost în spatele lor, nu s-ar mai încumeta atât de repede să plece.

Se observă o redimensionare a artei teatrale. Au apărut noi teatre, curente, experimente, se doreşte un centru naţional de dramaturgie contemporană, unde tinerii actori şi regizori să se întâlnească şi să discute. Încărcătura de semne şi semnificaţii au impus şi o anumită estetică teatrală. Vă regăsiţi în noile tendinţe?

Mai nou, au încercat în arta cinematografică, bazându-se pe forţa computerului, să creeze aşa numitul actor virtual. Au reuşit performanţe extraordinare, dar nu pot crea şi emoţia reală, umană. Eu am lucrat cu mari regizori şi am jucat mari roluri. Am jucat în spectacolele lui Silviu Purcărete, care sunt spectacole de imagine, spectacole prin care luam faţa Europei şi a lumii. Dar era un spectacol descriptiv, în care actorul nu avea un rol prea important. Dar primul spectacol pe care l-a montat Silviu Purcărete la Craiova a fost ”Piticul din grădina de vară”, unde actorul era pus în valoare. Jucam eu, Diana Gheorghian, Ilie Gheorghe, Dogaru şi mulţi alţii. Un spectacol absolut fascinant. Actorul nu se poate forma decât prin roluri clasice, pe texte majore.
Sunt roluri mari, cât încape, dar principal este cine le pune în scenă. La noi, la Craiova, Mihai Măniuţiu a pus în scenă „Timon din Atena”, de W. Shakespeare. Este rol mare acolo, dar la spectacolele care s-au jucat nu a venit mai nimeni. Şi aceasta pentru că nu a fost bine pus în scenă. Aceasta este problema.

Aveţi o anumită afinitate pentru muzica populară din Teleorman. Ce va atras la această muzică „cu ignituri”, cum îi spune Daniela Condurache?

Muzica din Teleorman m-a fascinat din totdeauna. Consider că este una dintre cele mai particulare şi mai speciale, adunând aici, atâta frumuseţe muzicală, probabil datorită şi unor mari lăutari. Am avut şansa, în perioada când lucram la Institutul de Folclor, prin intermediul benzilor de magnetofon, să cunosc unul dintre cei mai fabuloşi lăutari pe care i-am ascultat în viaţa mea, George Moţoi. Probabil, ascultându-i cântecele şi felul în care cânta, m-am lăsat dus uşor de val şi am îndrăgit foarte tare muzica din Teleorman. O muzică specială, de o forţă nemaipomenită, care contrazice toate scălămbăielile minore, cântate fără bărbăţie.

La Editura Herg Benet a apărut antologia de poezie “Ziua cea mai lungă”, coordonată de Aleksandar Stoicovici. Antologia reuneşte 25 de poeţi contemporani, mai mult sau mai puţin cunoscuţi consumatorilor de poezie şi a apărut cu sprijinul Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Andra Rotaru a dialogat cu Aleksandar Stoicovici, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

La Târgul de Carte Gaudeamus va apărea o antologie de poezie coordonată de tine, intitulată “Ziua cea mai lungă”, Editura Herg Benet. Care au fost necesităţile care au dus la crearea sa?

M-am gândit că e bine ca, din când în când, să iasă o antologie de genul acesta, care nu-şi doreşte decât să aducă poezia bună în faţa celor interesaţi de literatură. Ideea o aveam de mult, dar abia acum, prin sprijinul Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, am avut acces la fondurile necesare pentru realizarea acestui proiect.

Cât de dificil este să găseşti nişte criterii pertinente de alcătuire a unei astfel de antologii, pentru un public mofturos de multe ori?

Aşa cum am spus mai sus, am pornit de la ideea că vreau să alcătuiesc o antologie de poezie bună şi am refuzat să mă gândesc la alte criterii de selecţie. Deşi, în anumite contexte, văd importanţa acestor criterii, cred că un public mofturos ar trebui să fie sătisfăcut mai degrabă de calitatea textelor decât de criteriile (prea) mult discutate pe care au fost selecţionate.

În acest volum se regăsesc nume cunoscute şi mai puţin cunoscute.

Într-adevăr, antologia reuneşte atât poeţi deja cunoscuţi, cât şi tineri, apropiaţi de vârsta mea, care sunt pe cale să se afirme. Pentru cei mai tineri, dincolo de avantajul că oamenii vor avea acces la câteva din textele lor, e şi un mijloc de popularizare. Mulţi dintre ei, deşi scriu bine, nu sunt cunoscuţi. Dacă această antologie va reuşi să schimbe acest lucru (cel puţin pentru o parte din ei), eu cred că e un câştig.

De multe ori, o antologie rămâne încă o carte publicată, care nu va ajunge la public. Ce planuri aveţi cu această antologie? Vor fi lansări?

Din momentul în care am demarat proiectul, l-am gândit în aşa fel încât cartea să ajungă la cât mai mulţi oameni. Aşadar, cea mai mare parte a tirajului va merge spre biblioteci, reviste, cenacluri literare etc. din ţară. La acest lucru se vor adăuga lansări în câteva oraşe din ţară (începând cu cea din cadrul târgului Gaudeamus din Bucureşti, pe 26 noiembrie, ora 13:00, la standul editurii Herg Benet)

Pentru cei care nu sunt incluşi în ea… câteva vorbe.

Pe cei care nu sunt incluşi îi invit să trimită texte pentru următoarea antologie.

Va fi un volum singular sau va fi continuat de altele?
Eu îmi doresc să duc acest proiect mai departe şi să reuşesc să public o nouă antologie anul viitor, dar asta depinde nu atât de voinţa mea, cât mai degrabă de alţi factori externi. Sunt sigur că mai sunt mulţi autori pe care nu-i cunosc şi care ar fi meritat să fie prezenţi în această antologie.

De ce “Ziua cea mai lungă”?

“Ziua cea mai lungă” e de asemenea şi titlul unui poem din antologie. El n-are nici o legătură cu filmul cu acelaşi nume (despre care am auzit abia după ce-am ales titlul), ci mai degrabă cu burta peştelui (aşa cum sugerează şi coperta). Ziua cea mai lungă poate fi ziua unui poem bun sau al unei idei care refuză să încapă în cuvinte, ziua unei iubiri sau ziua unei pierderi, a unei stări care n-ai vrea să se termine sau a unei stări insuportabile care pare că nu se mai termină. şi apoi, ziua cea mai lungă poate fi ziua poetului sau ziua cititorului. Dincolo de toate astea, este, cu siguranţa, ziua poeziei.