La începutul lunii februarie 2012, a apărut un nou număr al revistei interculturale bilingve „Orizonturi culturale italo-române”, coordonator Afrodita Carmen Cionchin. În această ediţie Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârja au realizat o monografie dedicată personalităţii lui Luigi Cazzavillan (1852-1903), fondatorul ziarului „Universul” (1884) şi al Şcolii Italiene „Regina Margherita” din Bucureşti. Ediţia în limba română mai cuprinde: un text semnat de profesorul Alin Mihai Gherman, intitulat „Eminescu şi literatura veche. Recitind Împărat şi proletar”; recenzii la volumul “Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului” de Paolo Vittoria, Editura Didactică şi Pedagogică, apărut în traducerea lui Daniel Mara şi a Cosminei Diana Păvăluc; o povestire semnată de Ingrid Beatrice Coman; fragmente din volumul “Românul imparţial” de Mariana Codruţ, Editura Dacia XXI;o prezentare a volumului „Renaşte în fiecare zi” de Doina Moţ şi Constanţa Marcu, Editura Brumar.
„Propunem cititorilor un nou număr al revistei interculturale bilingve „Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni”, accesibilă la adresele www.orizonturiculturale.ro şi www.orizzonticulturali.it, ISSN Italia 2240-9645.

În februarie, ediţia română se deschide cu un excelent studiu semnat de Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârja şi dedicat personalităţii lui Luigi Cazzavillan (1852-1903), fondatorul ziarului „Universul” (1884) şi al Şcolii Italiene „Regina Margherita” din Bucureşti. „Un italian la Bucureşti… o sintagmă care, parafrazând titlul unei producţii celebre din cinematografia italiană contemporană, filmul Un american la Roma, cu Alberto Sordi în rolul principal, poate aduce mai aproape de noi o lume şi un destin din trecutul raporturilor italo-române”.
Urmează o interesantă lectură a lui Eminescu realizată de profesorul Alin Mihai Gherman, ilustrând felul în care „limba vechilor texte primeşte în perspectiva lui Eminescu o valoare simbolică, de păstrătoare a unui mod de gândire în care simbolul şi metafora ocupau un loc central, oferind germeni ai unei înnoiri a limbajului poetic convenţional contemporan”.
În continuare, un itinerar în spaţiu şi timp care dă viaţă gândirii şi experienţelor celebrului pedagog brazilian Paulo Freire, plecând de la cartea tradusă şi prezentată de Daniel Mara, Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului, scrisă în limba italiană de profesorul Paolo Vittoria.
Apoi, din scriitura „migrantă” din Italia, o emoţionantă povestire semnată de Ingrid Beatrice Coman, urmată de o evocare a figurii materne impresionantă prin intensitatea ei genuină, în nota specifică Marianei Codruţ.
Mai departe, povestea unui poem premiat în Italia: Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinsky de Constantin Severin, premiat la ediţia 2011 a concursului internaţional de poezie din cadrul Bienalei de Pictură, Sculptură, Fotografie şi Poezie „Messina Città d’Arte”, fondată de artistul vizual şi scriitorul Biagio Cardia.
O altă perspectivă o aduce Renaşte în fiecare zi, o carte „altfel” scrisă de Doina Moţ şi Constanţa Marcu, apărută recent la Editura Brumar şi dedicată femeilor zilelor noastre, aflate în toate anotimpurile vârstei.

Ediţia italiană se deschide cu o recenzie de mare profunzime la cartea lui Dieter Schlesak intitulată Il farmacista di Auschwitz, cu o prefaţă de Claudio Magris, recenzie semnată de poeta Vivetta Valacca. În continuare, un studiu complex dedicat lui Cioran de filozoful Massimo Carloni.
Urmează un amplu interviu cu Emil Petru Raţiu, un intelectual militant, medic-scriitor stabilit în Italia din 1969, despre situaţia istro-românilor la început de mileniu trei şi cum poate fi dusă mai departe cauza şi limba lor, pentru a o salva de la pierire. De numele lui Emil Petru Raţiu se leagă o susţinută şi constantă activitate în slujba istro-românilor: a fondat – în 29 aprilie 1994, la Triest – Asociaţia culturală istro-română „Andrei Glavina” şi revista „Scrisore către fraţ rumeri” („Scrisoare către fraţii români”) prin care acest dialect să-şi continue existenţa, a publicat numeroase articole despre istro-români în presa din Italia, Elveţia şi România, a participat la congrese internaţionale şi a susţinut cauza istro-română la Consiliul Europei.
Filozofia în cultura contemporană şi rolul marginal pe care îl are astăzi în dezbaterile publice sunt câteva din temele dialogului dintre filozoful Ciprian Vălcan şi interlocutorul său italian, Alfonso Cariolato.
Apoi, un interesant articol despre felul în care cinematografia italiană din zilele noastre reflectă România şi în special imigraţia română din Italia. Subiectul imigraţiei revine şi în poezia lui Fabio Franzin, căreia îi urmează versurile poetei romane Lucianna Argentino.
Semnalăm, de asemenea, serata „Eminescu şi Italia” organizată de Societatea internaţională „Dante Alighieri”, filiala din Timişoara, la iniţiativa italienistei Viorica Bălteanu, eveniment la care au fost prezente personalităţi marcante din lumea culturală şi diplomatică a urbei”., a scris Afrodita Carmen Cionchin, editor coordonator.

Regizorul Sorin Ilieşiu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o scrisoare deschisă, adresată Grupului pentru Dialog Social (GDS), despre reformarea României prin decomunizare, despre adevăruri şi calomnii. Redăm integral scrisoarea:

Scrisoare deschisă

- Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS) -

1 februarie 2012

Stimaţi colegi,

În acest moment de posibilă reformare a grupului nostru în care, de 22 de ani încoace, încerc să fac ceea ce trebuie făcut, vă rog să citiţi cu atenţie lunga mea scrisoare deschisă care începe cu un text scris de eminentul disident şi scriitor Luca Piţu, pentru postfaţa cărţii mele „Infernul vândut ca paradis”, în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi.

„Intră fără sfială în cartea lui Sorin Ilieşiu, cititorule interesat de istoria recentă a ţării tale sau de drama imaginii în periodul bolşeviciant, căci nu vei găsi acolo etnobotanice, nici gagice de OTV la ţol sumar, nici de băut, o, nu:  ci   vei  înfrunta fulguraţia paradoxului, duritatea de silex a oximoronului, teribilitatea aforismului, farmecul amintirii nefalsificate total de imaginaţie, frumuseţea salbatică a scriiturii fragmentare…. şi aşa mai departe. O să simţi, după lectura  Infernului vândut ca paradis, că-i puţin nebun băiatul ăsta (un exaltat, în orice caz), dar absolut sincer şi curat. Anticomunist şi monarhist din convingere, nu din oportunism. Cum se înflăcărează prea usor şi ajunge la exprimări sau comportamente patetice (de pildă, îţi cade în genunchi ca să-l asculţi ori să-l urmezi), îi cam încurcă, se pare, pe cei alături de care mărşăluieşte impavid ori pentru care se angajează fiinţial. Figură incomodă iaste mnealui în cadrul GDS, unde tiradele se văd acceptate numai dacă-s eminamente retorice, fără, dară, prea mare legatură cu lumea reală. Dintre cei ramaşi acolo, numai Radu Filipescu, altminteri mult mai rezervat şi mai timid, se compară cu el ca autenticitate. Dintre cei plecaţi, doar Gabriel Andreescu, altminteri mai analitic şi mai sistematic, îi stă alături ca radicalism structural. Subiectiv vorbind, mare ar trebui să fie simpatia ta, lectorule fratern, şi a noastră, a anarho-eseiştilor, pentru el, tocmai fiindcă îl simţim sincer şi curat, iar exaltaţii din stirpea lui fost-au mereu, aici şi pretutindeni, devoraţi de profitorii cinici”.

Dragă Radu,

În ultimii 19 ani ai fost preşedintele nostru şi îţi mulţumesc că ai făcut tot ce se putea face, în contextul dat, pentru împlinirea idealurilor GDS. Înainte de căderea comunismului ai fost unul dintre deţinuţii politici care au acţionat cu un curaj extraordinar. Ai fost şi ai rămas un reper de moralitate şi un prieten adevărat.

În aprilie 2005, de Sfintele Paşti, am publicat pe prima pagină a cotidianului naţional Ziua “Proclamaţia pentru România”, primul apel coerent pentru procesul comunismului şi reformarea României prin decomunizare. Îţi mulţumesc, Radu, că în iunie 2005 ai făcut posibilă relansarea de către GDS a acestei proclamaţii sub numele “Apel pentru România” (publicat pe prima pagină a revistei noastre).

În 2006 ai făcut posibilă lansarea şi publicarea de către GDS a apelurilor mele din 2005 şi 2006 pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului ca ilegitim şi criminal, precum şi a raportului neoficial redactat de mine în 2005 (întrucât preşedintele Băsescu a declarat că nu ar exista dovezi pentru condamnarea crimelor comuniste), raportul fiind anexat la toate apelurile ca argument decisiv.

Fără sprijinul tău, Radu, nu ar fi fost posibilă, în decembrie 2006, condamnarea oficială a comunismului ca ilegitim şi criminal în baza unui raport oficial, consistent şi edificator.

Acum peste cinci ani, eu, tu şi ceilalţi membri ai comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, am propus în concluziile Raportului final ca guvernul şi parlamentul să adopte zeci de măsuri şi de legi pentru reformarea României prin decomunizare.

Cu toate că în 2006 preşedintele Băsescu şi-a asumat fără rezerve concluziile Raportului final şi chiar dacă de trei ani controlează cu autoritate guvernul şi parlamentul, nu a acţionat deloc pentru adoptarea măsurilor şi legilor propuse de noi.

A existat totuşi o excepţie: legea pentru instituirea Zilei memoriei victimelor comunismului a fost adoptată, dar abia la sfârşitul anului 2011, şi numai după ce am revenit cu apelul meu de aproape douăzeci de ori timp de trei ani, şi de asemenea, numai după ce, în ultimele apeluri, i-am scris preşedintelui PD-L că-i voi cere preşedintelui Partidului Popular European Wilfried Martens să excludă PD-L din PPE pentru că refuză memoria victimelor comunismului în condiţiile în care guvernul PSD Adrian Năstase a adoptat încă din 2002 legea pentru memoria victimelor Holocaustului.

Stimaţi colegi,

Regret că după condamnarea oficială a comunismului, câţiva colegi din GDS, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Rodica Palade s-au opus propunerii mele ca GDS să acţioneze pentru a impune – prin dezbateri cu cei responsabili, inclusiv în cadrul revistei noastre – adoptarea de către guvern şi parlament a zecilor de măsuri şi de legi recomandate de Raportul final pentru reformarea României prin decomunizare.

Regret de asemenea că acum trei ani, în ianuarie 2009, dl Andrei Pleşu, a ridiculizat apelul meu pentru ziua memoriei victimelor comunismului, etichetându-l ca o „sminteală” pentru „statutarea unor noi chermeze”. „Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare” – conchidea dl Pleşu în acel mesaj pe care ni l-a trimis tuturor ca replică la propunerea ca GDS să susţină instituirea zilei memoriei victimelor comunismului.

Domnule Pleşu,

Totuşi, în apelulul meu pentru condamnarea comunismului (http://www.gds.ong.ro/?p=176) pe care l-aţi semnat şi dvs (dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu!), am solicitat în mod expres (citez din apelul pe care l-aţi semnat) „instituirea unei Zile nationale de comemorare a victimelor comunismului din România”. De ce acum şase ani aţi semnat apelul fără vreo obiecţie, iar acum trei ani aţi avut obiecţii faţă de instituirea acestei zile?

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”, în care continuaţi „anihilarea” mea pe care aţi demarat-o acum trei ani), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor pe care vi le pun acum pentru a treia oară. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile dvs în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului fondat de colegul nostru Marius Oprea şi condus acum de alţi doi colegi, Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir.

Domnule Andrei Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989.

Citez din Raportul final (care e un document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a cercetat dosarul Revoluţiei, în cadrul Parchetului general: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi.»

De ce, domnule Pleşu, deturnarea revoluţiei anticomuniste (de către grupul care a preluat puterea) ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

Domnule Pleşu, în guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu, supranumit “groparul culturii române”.

Conform Raportului final «Regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist şi reprimarea opoziţiei anticomuniste?

Domnule Andrei Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele de coşmar din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere clamate în zilele revoluţiei din decembrie?

Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”.»

De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat crima şi instaurarea terorii (prin mineriadele din ianuarie, februarie şi mai ales prin cea din iunie 1990)?

De ce, aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi societatea civilă?

De ce nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS -?

De ce, domnule Andrei Pleşu, nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce dl Mihai Şora a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat în 16 iunie 1990 din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O „Minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

- “N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea”, mi-aţi răspuns, domnule Pleşu, în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat tuturor colegilor din GDS.

- “Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990, tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră”, v-am răspuns în acceaşi zi într-un mesaj e-mail adresat, de asemenea, tuturor colegilor.

- “Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi mai scris.

Domnule Andrei Pleşu, aşa cum v-am mai scris, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Domnule Pleşu, vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog, domnule Andrei Pleşu, să clarificaţi următorul text din scrisoarea pe care i-aţi trimis-o în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”.»

Cred că ar fi bine să declaraţi oficial pe proprie răspundere că nu aţi fost colaborator al Securităţii şi să publicaţi pe web-saitul CNSAS declaraţia notarială.

De ce, domnule Pleşu, începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

De ce, domnule Pleşu, în campania electorală din 2004, l-aţi susţinut pe Traian Băsescu uluindu-l pe Petre Roman când i-aţi cerut să nu mai candideze la preşedinţia României ca să nu ia din voturile lui Băsescu.

S-a simţit trădat Petre Roman după ce, la propunerea fostului preşedinte Ion Iliescu, v-a făcut de două ori ministru al Culturii (în guvernele Roman 1 şi Roman 2, în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991) ?

S-a simţit trădat Petre Roman după ce v-a numit ministru de externe în guvernul de coaliţie CDR-PD, în perioada 1997-1999, iar apoi v-a numit membru în colegiul CNSAS cu rang de secretar de stat (în perioada 2000-2004) încălcând legea CNSAS, din partea partidului pe care-l conducea (Partidul Democrat, fostul Front al Salvării Naţionale)?

Domnule Pleşu, în mesajul trimis membrilor GDS în 17 ianuarie a.c., m-aţi întrebat : «Ce cauţi, ca vechi luptator anti-comunist, la un post de televiziune girat de banii şi viziunea unui notoriu securist?»

Televiziunea publică (controlată de cel pe care l-aţi susţinut decisiv) cu care colaboraţi consistent, a încălcat adeseori normele deontologice.

De ce, domnule Pleşu, nu aţi condamnat minciunile, dezinformările şi diversiunile difuzate de TVR? Inclusiv cele care au dus la un genocid în decembrie 1989 şi la un fratricid în iunie 1990, în timp ce dvs eraţi ministru al Culturii (precizez pentru cei tineri că TVR era singurul post de televiziune din România în anii 1989-1991 cînd dvs aţi fost ministru al Culturii).

Apreciez lupta de astăzi a postului de televiziune Antena3 împotriva derapajelor antidemocratice ale politicii lipsite de umanism a regimului Băsescu. Postul de televiziune Antena3 este singurul din România afiliat la CNN, cel mai important post de televiziune din lume.

Pe de altă parte, având în vedere că justiţia din România e aservită politic, nu ştim cât de corectă a fost decizia justiţiei referitoare la relaţia cu Securitatea a d-lui Dan Voiculescu. Sunteţi sigur că relaţia cu Securitatea a d-lui Traian Băsescu nu a fost una vinovată?

În concluzie, cred, domnule Pleşu, că ar trebui, din nou, să „reflectaţi sincer la o retragere discretă din Grup”.

Stimaţi colegi,

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiunii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestanţilor care protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel umanitar către aceia dintre dvs care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimului Băsescu, să-i sunaţi pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga.

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii Naţionale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat disperarea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monument de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, nu Traian Băsescu – cel care a devenit Scheletul nostru din dulap.

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, reprimarea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispune încetarea reprimării violente.

A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oişteanu v-a trimis tuturor – numai mie nu mi-a trimis! – un mesaj e-mail cu neadevăruri şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. I-am răspuns imediat după ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâmplare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de scuze.

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj transcrierea integrală a intervenţiilor mele în acea emisiune.

Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor tuturor celor 53 de membri ai GDS cu excepţia mea.

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei neadevăruri.: «Ieri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ultimatum către “colegii mei din GDS”, somîndu-i să semneze imediat apelul său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia presedintelui.»

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiie d-lui Andrei Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”, nu am „somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia preşedintelui şi a guvernului.

Dl Andrei Oişteanu a continuat cu încă un neadevăr: «În plus, Sorin Iliesiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizîndu-i pe Horia Patapievici, Andrei Plesu si pe alţii, să pună mîna imediat pe telefon si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze». Nu am cerut absolut nimănui să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea!”

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calomnie: «Este o formă intolerabilă de delaţiune publică si de îndemn la linşaj mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Ilieşiu la Antena 3, în seara de 14 ian. a.c.)» Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui.

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la preşedintele nostru, Radu Filipescu.

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi aminteşte de metodele folosite de înaintaşul dvs, tovarăşul Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. Nu ar fi prea târziu să regretaţi sincer şi să dezavuaţi cu claritate, în paginile Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage.

1 februarie 2012

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu

Transcrierea intervenţiilor lui Sorin Ilieşiu în cadrul emisiunii

„Q&A” cu Alessandra Stoicescu, transmisă în direct de postul

de televiziune Antena 3, în 14 ianuarie 2012, între orele 21,30 şi 23,00.

http://inregistrari.antena3.ro/view-14_Jan-2012-Q&A_cu_Alessandra_Stoicescu_si_Floriana_Jucan-18.html

Cunosc foarte bine evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ceea ce vedem acum (notă Sorin Ilieşiu : în acele momente asistam la un incredibil coşmar – reprimarea deosebit de violentă, în Piaţa Universităţii, a unor manifestanţi nonviolenţi, reprimare care avusese loc şi cu 24 de ore înainte, în faţa Palatului Cotroceni, tot violent şi nejustificat, faţă de cei care protestau legitim şi nonviolent aşa cum va recunoaşte şi preşedintele Băsescu, dar abia după 13 zile de proteste) seamănă ca două picături de apă cu fratricidul din 13 iunie 1990 din care, a doua zi, s-a născut Mineriada. Acest lucru face şi obiectul cercetării mele în raportul-rechizitoriu pe care-l elaborez acum împreună cu Alin Rus în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. A fost o crimă neocomunistă. Şi mi-e ruşine că au trecut 22 de ani de atunci, şi uite că acum asistăm – spre ruşinea României care a intrat în rândul ţărulor civilizate din Uniunea Europeană -, …asistăm la reeditarea fratricidului de atunci, şi fac un apel la Băsescu, la Boc şi la Igaş să nu se poarte la fel ca Ceauşescu. Fac un apel la militari, la jandarmi, să intre în cazarmă! E o ruşine ceea ce se petrece! Fac un apel la colegii mei din Grupul pentru Dialog Social, la membrii Grupului pentru Dialog Social care sunt demnitari ai Partidului Democrat-Liberal, sunt unsprezece colegi de-ai mei acolo, fac un apel să-l sune imediat pe Băsescu să oprească acest măcel. Este o ruşine naţională!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi să evoc o diversiune extraordinară care s-a întâmplat în Piaţa Universităţii acum 21 de ani şi jumătate, a propos de Ministerul de Interne şi de diversiunile create de Ministerul de Interne: conversaţia prin telefoanele mobile de pe atunci între ministrul de interne de atunci, Mihai Chiţac, şi un colonel subordonat al dânsului, care spunea: „Vă rog raportaţi domnului Preşedinte că ne-am dat foc la autobuze. Aşa ne-a fost înţelegerea!”. Acea autoincendiere a autobuzelor Ministerului de Interne a creat ceea ce a urmat (N.R.: Mineriada din 14-15 iunie 1990). De asemenea, în filmul „Piaţa Universităţii” puteţi să vedeţi tinerii aceia care erau probabil elevi la şcoala de la Băneasa, care au dat foc cu sticle cocteil Molotov în ferestrele din clădirea Ministerului de Interne. Ca să provoce incendii!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Am fost pe 21 decembrie 1989 în stradă, apoi, în perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii am fost zi de zi acolo şi am filmat. Cunosc foarte bine mentalitatea compatrioţilor noştri din Bucureşti: nu se dedau la acte de violenţă. Numai provocatorii puterii puteau să creeze asemenea lucruri. Şi în legătură cu aceasta v-aş ruga să mă lăsaţi numai un minut să dau citire apelului scris acum aproape 24 de ore, sub influenţa a ceea ce am văzut la televiziune:

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale. Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.

Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.

Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.

Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.

Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.

Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel.

Bucureşti, 14 ianuarie 2012.

Sorin Ilieşiu – în numele intelectualilor responsabili ai României şi ai societăţii civile din România.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să spun că în rechizitoriul fratricidului de acum 22 de ani am cerut răspunderea penală a celor implicaţi. Cer procurorului general Laura Codruţa Kovesi să audieze mâine pe primul-ministru Igaş (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “ministrul de Interne Igaş”), pe comandantul jandarmilor şi pe preşedintele României… (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “Domnule Ilieşiu, trăim vremuri complicate şi… ”) …Dar nu se poate, aceşti jandarmi acţionează la ordin! Nu din proprie iniţiativă.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Îi rog să-i sune pe Băsescu şi Boc şi să le spună că şi noi, românii, avem dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!)

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text despre cea mai recentă carte semnată de Radu Ţuculescu, intitulată „Femeile insomniacului”, Editura Cartea Românească. Redăm textul integral:

„Radu Ţuculescu este unul dintre prozatorii români de primă mărime în care cred. În aceste zile i-a apărut un nou roman la editura “Cartea Românească”, “Femeile insomniacului”. Până acum am citit doar frânturi din el, dar şi aşa, pornind de la bucăţi de text, cred că o să aibă succes.” (Alexandru Petria)

Date despre autor primite chiar de la acesta:

“Radu Țuculescu, romancier, dramaturg, publicist. Absolvent al Academiei de muzica, secția vioara. A lucrat la Radio. În prezent este realizator la TVR-Cluj.
A publicat romane, volume de proză scurtă, teatru, publicistică. Cîteva titluri selective: Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă (roman, 1991) Cuptorul cu microunde (fals roman, 1995) Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin cu sapa-nainte (roman, 2009), Bravul nostru Micșa (teatru, 2010) ș.a.
Bursier la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat filme de televiziune în numeroase țări din Europa, Canada, Africa.
Este tradus în Rusia, Ungaria, Cehia, Austria, Eleveția, Franța.
Cuptorul cu microunde ( tradus la Viena, 2008) a intrat în top-ul celor mai bune cărți străine traduse în spațiul german alături de scriitori din Italia, India, Anglia ș.a.
A primit numeroase premii pentru proză și teatru.
A tradus din literatura elvețiană de expresie germană nouă volume de poezii și trei de proză.”

Personajul principal se numește Septimius Ilarie şi este după prezentarea editorilor “Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atît dorințele sufletești cît și cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfîrșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.”

Cristina Balinte despre “Femeile insomniacului”- ” În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să zică poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale. Pasajele intensive transportă recuzita de gală, alcătuită din cărţi, povestitori, ascultători-scriitori-rezonatori, pereţi-biblioteci sau pereţi-tuburi de orgă, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale şi sexuale, adică tot atâţia indici de creativitate. Voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepară detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoară cu înclinaţie interludii erotice magnetizante, din care până şi neînsufleţitele ies însufleţite, se alege repertoriul de piese classic-jazz şi rhythm&blues, ca să îmbie melancolic-meticulos la rostirea poveştilor.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii.”

Vă invit să citiţi un fragment consistent din roman:

“Uşa localului se deschise cu impertinenţă zgomotoasă, lovindu-se de perete, zguduind pe unul dintre faraonii yoghini. Intrară două fete timide însoţite de un individ cu şapcă de jocheu pe cap, rozalie precum măciuliile toiagelor. Purta un tricou de-o culoare incertă. Pe spate scria, cu negru: FUTEVAŞ, într-un singur cuvînt. Era deşirat şi poseda o mutră de bişniţar, de vînzător de ţigări de contrabandă ori chiar de pliculeţe, din cele cu cîte un vîrf de praf alb în ele. Fetele păşeau pentru prima oară într-un local de mare oraş. Arătau vizibil impresionate de siguranţa şi superioritatea individului capabil să reguleze pe toată lumea. Într-un cuvînt spus, carevasăzică…

„Alegeţi orice masă doriţi!”, le îmbie tînărul cu voce stridentă, de parcă se afla în livingul propriei sale vile. „E toate libere… Io zic mai aproape de bar, să auziţi muzică babană, cum n-aţi mai auzit, gagicilor, de cînd v-o fătat mamica, haha!”

Fetele ocupară loc, ascultătoare, la o masă aproape de barul din care răsuna muzica babană. Înainte de a se aşeza şi el, tînărul cu şapcă rozalie ridică scaunul cu ambele mîini apoi îl trînti, cu putere, la loc, scuipînd o înjurătură colorată..

„Asta-i viaţa, puicuţelor! Habar n-aveţi voi, hehe!”

Din spatele barului îşi făcu apariţia barmaniţa. O femeie cam de patruzeci de ani care servea şi la mese, în perioadele aerisite ale zilei. Cele cu clienţi puţini. Îl privi pe tînăr ca pe unul despre care ştia cîţi bani face, apoi rosti, sec:

„Potoleşte-te, poate rupi scaunul şi-l plăteşti!”

„Ce zici tu, sugacio?!”, izbucni tînărul cu şapcă rozalie de jocheu. „fac ce vreau, sînt client vechi, din banii mei ţi-ai cumpărat maşină, sugacio! Ia adu trei coniacuri babane şi nişte alune, repede, pînă nu…”

„Pînă nu… ce?”, întrebă proaspăt botezata chelneriţă.

„Ciocu’ mic!”

„Lasă, noi nu bem coniac…”, încercă una dintre fete să calmeze atmosfera.

„Ciocu’ mic şi ţie. V-aţi umflat cu sucuri pînă acuma, ca proastele. A venit ora unui coniac de stele multe… să simţiţi şi voi ce-i viaţa… băga-mi-aş! Hai, sugacio, mişcă-ţi bucile mai repede!”

Chelneriţa se duse în spatele barului, formă un număr la mobil, şuşoti ceva scurt, apoi turnă în pahare coniacul de multe stele şi se apropie cu tava de masa celor trei. Avea un decolteu larg cu sîni pe măsura decolteului.

„Arată-ţi ţîţele clienţilor, să primeşti bacşişuri grase, să-ţi mai crească contul şi curul!”, continuă tînărul a se da în spectacol în faţa celor două timide. „Sper că-s calde paharele, sugacio…”

„Cum îţi permiţi, mă, să vorbeşti aşa cu mine?”, întrebă chelneriţa, stăpînindu-şi nervii.

„Vorbesc cum vreau! Eu plătesc, mi-ai supt o groază de bani de cînd vin aici, e timpul… să mai sugi şi altceva, hihi!”, rîse tînărul deşirat cu şapcă rozalie de jocheu pe cap, privindu-le pe fetele timide semnificativ, iar acestea roşiră vizibil. „Gagici, să nu vă speriaţi… paharele cu coniac adevărat, nu cu căcat de băutură, trebuie să fie calde… Habar n-aveaţi. Cine să vă înveţe la voi, la ţară? Iar tu, mai adu-ne trei cafele cu lapte separat, în căniţă, nu concentrat de căcat şi fără comentarii, sugacio, hehe!”

Băură din paharele încălzite, iar tînărul plescăi superior, strîmbîndu-se aproximativ mulţumit de marfa lichidă comandată. Abia termină cu plescăitul că în cafeneaua Tutankhamon intră un bărbat de statură potrivită, cu părul tuns perie şi lat în umeri cît un dulap pentru haine de iarnă cu uşi duble. O privi, scurt, pe chelneriţă, aceasta îi răspunse tot scurt apoi se întoarse cu spatele. Bărbatul se duse direct la masa tînărului şi, fără nicio vorbă, îl apucă de cap şi-i strivi mutra de masă. Mai exact, întîi de paharul cald cu coniac, apoi de masă. O singură dată. Sîngele ţîşni imediat din nasul făcut zob, din gingiile crăpate de cîţiva dinţi rupţi instataneu, din plesniturile cioburilor de pahar înfipte în pielea feţei, dar nu şi în ochi, ceea ce însemna, clar, o lovitură de profesionist, un avertisment categoric, de necomentat. Apoi, bărbatul îl apucă pe tînăr de tricou, mototolindu-i cuvîntul FUTEVAŞ, îl tîrî pînă la uşă, o deschise şi-l aruncă în stradă.

„Aştepţi acolo pînă-şi termină fetele consumaţia”, rosti bărbatul cît se poate de calm, apoi dispăru şi el dincolo de uşă, la fel de repede precum apăruse.

Între timp, chelneriţa reuşi să cureţe masa, orice urmă de sînge se făcu nevăzută, împreună cu cioburile şi coniacul scurs. Totul arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

„Beţi liniştite, o să vă aştepte, nu vă faceţi probleme”, le spuse chelneriţa fetelor. “Plata nu vă interesează pe voi.”

Fetele, speriate vizibil, nu comentară. Începură să bea coniacul, cu mici înghiţituri, alternîndu-le cu cele de cafea.

„Scuză-mă… dar singurul lucru pe care nu-l supor e violenţa”, mărturisi Augusta, vizibil afectată de scena derulată atît de rapid în faţa lor.

„Nici eu… îmi produce crampe la stomac”, recunoscu Timi. „Sîngele…”

„Atunci… plecăm?”

„Da… te invit la mine…”

„Şi la mine se poate… Şi eu locuiesc singură…”

„Aş prefera la mine. Acolo mă simt în largul meu.”

„Tipic pentru… burlaci…”, zîmbi Augusta. „Şi pentru… burlace, desigur. Atunci, la tine.”

Ieşiră. Tînărul se afla lipit de zidul medieval, în profil, căzut în poziţia lotus a yoghinilor. Îi imita pe faraonii pictaţi pe pereţii cafenelei Tutankhamon. Sîngele i se scurse pe piept, pînă între picioare, închegat într-o baltă purpurie. Avea faţa roşu-rozalie, asortată acum cu şapca de jocheu, capul său aducînd aminte de măciulia toiagului de faraon, toiag care lui, însă, îi lipsea.

„Îţi fac o propunere riscantă”, zîmbi Timi.

„N-am îmbătrînit chiar atît încît să-mi fie teamă de riscuri ori… de provocări”, zîmbi Augusta.

„A, da, corect, doamna profesoară. Te provoc la un prînz gătit de mine… în bucătăria personală”, explică Timi, amuzat.

„Accept… cu o condiţie.”

„Normal… S-o auzim.”

„Stau şi eu în bucătărie cu tine… şi te ajut ici colo… cu ce se poate.”

„De acord. O singură întrebare. Îţi place peştele?”

„Îmi place… orice. Doar… soteul de morcovi nu-mi place.”

„Evident, de ce să mă mir…”, şopti Septimius, iar cuvintele i se împotmoliră printre firele de mustaţă. „Nici mie…”

„Mă las pe mîna ta, Septimius. Iată, a sosit şi vremea cînd profesorul se lasă pe mîna elevului… Înseamnă că mă pîndeşte, totuşi, bătrîneţea.”

„Şi pe mine, nu-ţi fă griji.”

Călătoriră prin piaţa mare a cartierului în care locuia Timi, încîntaţi de coloritul pestriţ şi de aromele care se zbenguiau deasupra tarabelor. Negociară, cu bună dispoziţie iar Augusta constată că Septimius e cunoscut de majoritatea vînzătoarelor de legume şi zarzavaturi, îi spun Timi, îl întreabă de sănătate, fac glume cu el, unele par chiar ceva mai intime, îi povestesc scurt şi concis, ce au mai făcut de cînd fusese el ultima oară la cumpărături… Septimius le asculta pe toate cu multă îngăduinţă, răspundea la orice întrebare în timp ce continua să negocieze cu ele, ca o veselă hîrjoană între vechi cunoştinţe.

„Avem nevoie de un pepene galben, dulce şi frumos mirositor… ceapă roşie… busuioc proaspăt…”, zise Timi, oprindu-se în dreptul unei mici piramide înălţată din fructele galbene care lansau în jur puseuri de miresme proaspete, ca nişte invizibile explozii. Au ales unul rotund, nu lunguieţ, la sugestia vînzătoarei, apoi şi-au continuat călătoria printre tarabe. În plasa violetă cumpărată tot de acolo, se îngrămădiră, pe lîngă pepenele galben, miez de nucă gata măcinat, lămîi, ceapă roşie şi verde, stafide aurii, ciuperci, frunze şi tije de ţelină, pătrunjel verde şi pere mari, semi-moi, bronzate pe jumătate, cealaltă jumătate păstrînd paloarea unui verde mat, tinzînd şi el să-şi de-a duhul cît de curînd. În magazinul exclusiv dedicat peştilor vii, tranşaţi ori congelaţi, vînzătoarea îl copleşi pe Timi cu cel mai lunecos zîmbet cu putinţă, unul de adevărată sirenă, de parcă ea însăşi înota într-un acvariu, apoi întrebă apos, fixînd-o pe Augusta:

„Astăzi ce găteşti, Timi? O ştiucă? Nişte inele de caracatiţă?”

„Inelele nu-mi plac, zîmbi Timi, mai bine un crap… cît să-mi încapă în tava cuptorului.”

„Ştiu”, zise vînzătoarea-sirenă, ca şi cum cunoştea exact dimensiunile tăvii respective. „Ţi-l dau gata curăţat de solzi, de maţe, de… tot, să nu se mai murdărescă nimeni pe mîini… trebuie doar să-l dichiseşti, apoi să-l vîri în cuptor şi… cît ai bea vreo trei rachiuri… e gata!”

După ce ieşiră, Augusta întrebă, amuzată:

„Ce-i chestia cu rachiul?”

„E băutura mea… adică… asta beau… cam de cînd mă ştiu.”

„Rachiu?”, se miră Augusta. ”Dar azi ai făcut o excepţie.”

„Da.”

„Înseamnă că nu-ţi… cauzează nici altă băutură… dacă-i de calitate. Eu am să cumpăr băutura, fără comentarii! Tu găteşti, eu răspund de lichide. Doresc un coniac bun, cum am mai băut şi… un vin adecvat peştelui.”

„Cît se poate de normal… Doar nu o să bem rachiu… după peşte.”

În vinărie, Timi fu întîmpinat ca un client oarecare, semn că nu era un obişnuit al localului. Degustară, mai mult din amuzament, cîteva sortimente de alb, roşu, rose… şi se hotărîră asupra unui demisec alb, numai bun de prelins pe gît după un crap îngrăşat de lenea unei vieţi petrecută în baltă. Cînd ieşiră, Timi îşi aminti, brusc:

„Era să uit! Avem nevoie şi de cîteva felii de şuncă de Parma.”

„Sună bine, recunoscu Augusta, chiar dacă nu-mi prea pot da seama cum vei amesteca toate cele cumpărate.”

„La timpul potrivit… vei pricepe…”

Ajunşi în apartament, Augusta avu cîteva momente de stînjeneală, de ciudată nesiguranţă. Totul era corect aranjat, curat, praful aspirat, papuci de casă ordonaţi lîngă perete, tablouri în culori pastelate pe hol, o vază înaltă cu cîţiva ciulini ori aşa ceva… Se scuză şi intră în baie. Ochiul format al profesoarei de latină nu descoperi nimic care să confirme prezenţa cît de cît permanentă a vreunei femei în această locuinţă. Nicio bucăţică de lenjerie subţire, transparentă, parfumată… Nicio cască de duş, să-ţi protejezi părul cel lung şi roşcat… ori blond ori şaten… Niciun halat de casă din mătase cu imprimeuri în culori vii, aşa cum îmbracă la ea acasă, cînd iese din baie.

Îşi dădu jos pantofii cu toc, apoi îşi vîrî picioarele într-o pereche de papuci de casă… Ia stai! îşi zise. Cam mulţi papuci de casă… de diferite mărimi…! Există şi pentru picior mic. Sînt caraghioasă. Păi, normal, nu mai e elevul căruia îi dădeam ore de latină… ca o posedată…

„De la prima vedere, m-ai impresionat cu ordinea şi curăţenia din apartamentul tău”, mărturisi Augusta. „Parcă ai avea pentru asta cel puţin două femei angajate pe săptămînă.”

„N-am nicio femeie angajată…”, rîse Timi, continuînd să despacheteze cumpărăturile pe masa din bucătărie. „Mă simt mai bine, dacă e curat acolo unde-mi petrec o bună parte din viaţă… mă îmboldeşte instinctul să fac ordine… Ba, uneori nici nu-s conştient… Atunci cînd mă trezesc dimineaţa şi descopăr că pantalonii îmi sînt perfect pe dungă îndoiţi pe speteaza scaunului, cămaşa şi sacoul puse fără cute pe umeraş, pantofii aliniaţi la milimetru sub scaun cu ciorapii întinşi, artistic, deasupra lor, iar cuvertura patului îndoită exact în patru şi depusă, cu atenţie, tot pe scaun… atunci e clar că am ajuns acasă… beat în deplinul înţeles al cuvîntului. Nu-mi amintesc nimic din pedantele mele gesturi de scoatere şi aranjare a hainelor.”

„Îmi dai de înţeles că e ordine în apartamentul tău, deoarece eşti, adesea, ameţit de alcool?”, întrebă Augusta, pe jumătate în glumă.

„Nu chiar…”, recunoscu Timi. ”Propun să pornesc muzica… în surdină. E un insoţitor ideal în timpul gătitului… Se numeşte… Armstrong, din cînd în cînd în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday… E bine?”

„E foarte bine.”, aprobă Augusta.

„Aşa, ca un fundal.”

„Te ajut şi eu, să nu stau degeaba.”

„Despică pepenele în două, iar jumătate îl tai în bucăţele aproximativ pătrate… Fără coajă… desigur…”

„Chiar fără coajă? Bine că mi-ai spus…”, replică, ironic, Augusta.

„Cealaltă jumătate o băgăm în frigider. Eu mă apuc de ceapă.”

„Pot mărunţi eu ceapa.”

„Nu-mi las musafirii să-şi împută degetele… Înainte de a ne apuca de muncă… un păhărel mic. Un adevărat imbold pentru bucătar.”

„De acord!”

Augusta descoperi raftul cu pahare. Luă două potrivit de înalte, dar cu gura largă şi turnă cîte un deget de coniac. Băură. Augusta închise ochii, pentru cîteva clipe, cuprinsă de-o binevenită relaxare.

Dream a Little Dream of Me… se porni Ella să povestească, în momentul cînd Timi crăpă cu tăişul lat al cuţitului coaja unei cepe roşii, de mărime potrivită. Aroma coniacului, parfumul pepenelui şi mireasma cepei, un amestec de drog uşor… la care se vor adăuga, pe rînd, înălţîndu-se ca un adevărat imn spre tavanul bucătăriei, mirosul frunzelor de busuioc, ţelină şi pătrunjel, al ciupercilor, stafidelor… Crapul proaspăt curăţat îşi aştepta, cuminte, rîndul, acoperit bine într-un vas din inox, să nu alunge toate aromele cu puternica şi atît de distincta sa emanaţie.

„Pregătim… două feluri. Rapide, dar, sper, delicioase…”, zise Timi.

„Te poţi destăinui”, zise Augusta.

„Primul fel este o salată, hai să-i zic, exotică. Amestec cubuleţele de pepene galben cu ceapa roşie tăiată cît am putut eu de mărunt, adaug şuncă de Parma, uite, feliile acestea le tai fîşii subţirele, apoi frunze de busuioc… îmi place la nebunie busuiocul proaspăt.”

„Şi mie”, recunoscu Augusta.

„Oare de ce nu mă mir… Apoi presar puţină sare şi… gata. Acoperim bolul şi-l lăsăm în frigider să se amestece aromele… pînă terminăm cu felul al doilea… crap umplut la cuptor.”

„Grozav! Sună atît de bine. Nu ţi se pare caraghios că mă entuziasmez ca o adolescentă… la cei cincizeci de ani ai mei?”

„Nu gîndi tot timpul ca… o profesoară de latină… care, oricum, nu arată a cincizeci de ani… dacă asta ai vrut să auzi.”

Augusta izbucni în rîs, unul eliberator capabil să alunge toate temerile.

„Aşa-mi trebuie”, recunoscu Augusta. “Am şi eu… o invenţie. Uite, curăţ o pară… o tai în pătrăţele aproximative… pun cîteva bucăţele în pahare şi torn coniac peste. Le lăsăm o vreme… să se amestece aromele.”

„Excelent. Le lăsăm… pînă băgăm crapul în cuptorul încălzit. Va sta acolo cam în jur de o jumătate de oră.”

Timi spălă cu atenţie un bol din sticlă albăstruie, îl uscă apoi cu cîteva prosoape din hîrtie. Amestecă în el bucăţile de pepene galben cu ceapa roşie şi şerpişorii din şuncă de Parma apoi cu frunze de busuioc, presără puţină sare, acoperi cu un capac din sticlă şi-l făcu să dispară în gura largă a frigiderului. O rugă pe Augusta să mărunţească frunzele de pătrunjel, tijele şi frunzele de ţelină, să stoarcă sucul unei jumătăţi de lămîie. El va tăia ceapa şi champinioanele în felii subţiri. De data aceasta are nevoie de două cepe.

„Pregătim umplutura pentru… burtica crăpşanului”, anunţă Timi. “Atenţie… domnişoara profesoară.”

„Precum cel mai ascultător elev.”

„Deci… amestecăm cu mîna, căci cu degetele se fac cele mai reuşite amestecuri…”

„Cu degetele bine spălate înainte.”

„Evident… amestecăm ceapa cu ciupercile, cu nucile şi stafidele, cu frunzele şi tijele de ţelină şi de pătrunjel… care au fost corect mărunţite… adăugăm sucul de lămîie, sare şi piper negru…”

Abia acum Timi scoase crapul, îl mai spălă o dată şi-l uscă cu prosoape de hîrtie în exterior şi în interior. Umplu burta crapului cu amestecul făcut manual, o închise cu cîteva scobitori, depuse apoi crapul în mijocul tăvii unse cu ulei de măsline. Vîrî tava în cuptor, fixă ceasul să sune după 35 de minute şi se aşeză la masă, în faţa Augustei.

„Gata! Ia să vedem ce gust are coniacul asezonat cu pere zemoase.”

Băură. De data aceasta, o sorbitură mică, în semn de degustare. Timi îi zîmbi Augustei, da, avusese o idee bună. O idee aromată şi… roşcată. Augusta îi zîmbi înapoi, încîntată. Cînd zîmbea, ridurile subţiri cît firul de aţă din jurul ochilor, prindeau viaţă. O dantelă de superioară calitate, regală, precum dantela belgiană, de Bruges. Cîţiva pistrui i se zbenguiau pe tenul alb şi curat al feţei. Discret machiată, doar conturul ochilor cu negru şi buzele date cu ruj, de-o ponderată culoare roşcată, în ton cu părul tăiat simplu, drept, atingîndu-i umerii. Pielea gîtului era, încă, aproape întinsă.

„Mă studiezi, Septimius?”

„Mă conving că afirmaţia mea despre vîrsta ta… făcută mai înainte, nu fu hazardată.”

„Ţie ţi-a mai crescut burta… şi ţi s-a mai rărit părul, dar în mod acceptabil… În rest, e bine…”

„Mi-a crescut, în schimb, păr pe piept şi chiar pe umeri.”

„Asta nu am de unde să ştiu”, rîse Augusta.

Gustară cîte o bucată de pară îmbibată cu coniac. O explozie delicioasă pe limbă împrăştiindu-se în toată gura.

„Pînă se prăjeşte peştele… ar trebui să povestesc ceva despre mine?”, întrebă Augusta.

„Dacă doreşti…”

„N-am avut o viaţă palpitantă. După tragedia… comică de la liceul pe care l-ai absolvit, nimic ieşit din comun nu mi s-a mai întîmplat. Nici ambiţii ca vreun elev să-mi cîştige vreo olimpiadă, nu am mai avut.”

„Din vina mea… Ar suna caragios, dacă mi-aş cere acuma scuze.”

„Fii serios, Septimius. Eu eram o exaltată… Şi, de fapt, am avut doi-trei elevi ajunşi în finală, ba chiar premiaţi dar… din ambiţia lor, nu împinşi de la spate de mine… cum atît de greşit am făcut cu tine. Gata cu subiectul ăsta! Altul nu mai am… Citesc, merg la teatru, la cinematograf, navighez pe internet, nu prea corespondez, am cîteva bune cunoştinţe pe care le-aş putea numi prietene cu care mai ies, chiar şi în cîte o excursie, am făcut cîteva sejururi în străinătate… Cred că tu ai mult mai multe de povestit.”

„Oarecum… dar prefer să ascult… sînt un bun ascultător, se zice…”

„Aha! Asta place femeilor, în primul rînd… Iar dacă poţi da şi cîte un sfat bun, le-ai cucerit. Ai cucerit multe femei, Septimius?”

„Nu ştiu… nu ţin o evidenţă.”

„Ce idiot sună chestia cu cuceritul… scuze… te poţi supăra pe mine.”

„Augusta, eu mă supăr foarte rar… e normală curiozitatea, după atîţia ani.”

„O singură întrebare… de iubit ai iubit-o pe vreuna?”

„Păi.. .uite.. .nu m-am întrebat niciodată.”

Răspunsul lui Timi păru s-o uimească pe Augusta. Pe chipul ei, uimirea căpătă cîteva accente de suferinţă. Mai înghiţi o bucată de pară îmbibată-n coniac. Îşi alungă petele de uimire dureroasă, cu ajutorul unui zîmbet scurs anevoie pe buzele-i roşcate.

„Eşti un om foarte singur… Septimius…”, şopti Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare.

„Singur?”, zîmbi Timi. „Te înşeli, Augusta. Uşa mea rămîne descuiată, cînd sînt acasă. La orice oră din zi şi din noapte, poate intra pe ea un prieten… o cunoştinţă… cînd simte nevoia. Şi intră destui.”

„ Uşa e descuiată şi acuma?”, întrebă contrariată Augusta.

„A, nu! Dacă am în vizită o femeie… încui uşa… Să se simtă în siguranţă”, o linişti Timi.

„Nu te-ai schimbat prea mult… totuşi…”, zise Augusta apoi întinse mîna peste masă şi-i atinse obrazul de cîteva ori. “Gata cu întrebările idioate… de parcă te-am chemat la interogatoriu. Cît timp a mai rămas pînă-i prăjită dihania din cuptor?”

„Cam douăzeci de minute…”

„Atunci… aş face, rapid, un duş şi… poate ai pe undeva un halat în plus… să mă simt mai comod.”

„Am! Un halat finuţ, de culoare roşie roşcată, aproape ca părul tău… e în dulap… ţi-l aduc.”

„Porţi halate de casă de culoare roşie, Septimius?”, întrebă insinuant Augusta. „Ori sînt pentru… vizitatoarele ocazionale…”

„Ai ghicit!”, o linişti Timi şi se grăbi să-i aducă halatul promis.

Augusta îl prinse cu două degete şi-l înălţă în dreptul ochilor, cercetîndu-l ca o expertă. Dădu din cap mulţumit, e un halat pe cinste, din material de fină calitate, demn de femei frumoase şi deştepte… capabil să mulţumească şi o profesoară de limba latină. În timp ce-şi plimba halatul prin dreptul ochilor, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, Timi constată cu încîntare că Augusta are pîntecul încă plat, iar şoldurile i se arcuiesc elegant, ba chiar cu o doză de tinerească impertinenţă sub materialul fustei.

Singur în bucătărie. Apa scursă prin găurile duşului se acomoda tonalităţilor ritmate ale trompetei lui Louis. Timi îşi mai turnă un strop de coniac şi îşi aprinse o ţigară. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu fum. Îi reveni în minte una dintre întrebările Augustei. A iubit…? Ridică din umeri. Pe masa din bucătărie se aflau, permanent, cîteva reviste de rebus ori sudoku. Deschise una la întîmplare. Ia să vedem, reuşesc să termin un careu pînă iese profa din baie?, se întrebă Timi, alungîndu-şi orice urmă de alt gînd din minte.”

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis un text pe adresa AgenţiadeCarte.ro despre protecţia anonimatului, nick-name-uri şi asumarea identităţii. Redăm textul integral:

Alexandru Petria

Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, în parteneriat cu Teatrul La Fenice și Venezia Marketing & Eventi, organizează în cadrul ediţiei din acest an a Carnavalului de la Veneţia festivalul de muzică balcanică “Dimitrie Cantemir”, la care vor participa patru formaţii muzicale de prestigiu: Jordi Savall & Hespèrion XXI (Spania), formaţia Marâghî (Italia), formaţia Bezmârâ (Turcia) și grupul Anton Pann (România). Concertele din programul festivalului se vor desfășura în perioada 10-13 februarie 2012, la prestigiosul Teatru La Fenice din Veneţia, după cum urmează: 10 februarie 2012, ora 21.00 – concert inaugural susținut de Jordi Savall & Hespèrion XXI (Spania) – Sala Mare; 11 februarie 2012, ora 15.30 –formaţia Marâghî (Italia) – Sălile Apollinee; 12 februarie 2012, ora 18.00 – formaţia Bezmârâ (Turcia) – Sălile Apollinee; 13 februarie 2012, ora 18.00 – grupul Anton Pann (România) – Sălile Apollinee. Evenimentul beneficiază de sprijinul financiar al Institutului Cultural Român.

În cadrul concertului inaugural al Festivalului de muzică balcanică “Dimitrie Cantemir”, susținut de Jordi Savall & Hespèrion XXI, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția va organiza ceremonia de decernare a distincțiilor conferite de președintele României, Traian Băsescu,lui Cristiano Chiarot, președintele Teatrului La Fenice și lui Jordi Savall, în semn de recunoaştere a meritelor lor deosebite în promovarea culturii și a imaginii României.

Jordi Savall & Hesperion XXI (Spania) – Jordi Savall este o figură de excepţie a muzicii contemporane. Timp de mai mult de treizeci de ani s-a dedicat redescoperirii comorilor muzicale uitate, cercetând, citind şi interpretând un repertoriu esențial pe care l-a redat iubitorilor muzicii. Împreună cu cele trei formaţii pe care le-a înființat împreună cu Montserrat Figueras (Hespèrion XXI, La Capella Reial de Catalunya și Le Concert des Nations), a explorat un univers muzical plin de emoție și frumusețe, readucând în atenția publicului atât muzica veche, cât și instrumentul viola da gamba. Cu o îndelungată carieră de muzician, profesor, cercetător și inițiator de proiecte muzicale și culturale, Jordi Savall este probabil cel mai de seamă arhitect al actualei revalorizări a muzicii vechi. Cu o agendă concertistică impresionantă (peste 140 de concerte anual) și numeroasele înregistrări (în medie şase albume lansate în fiecare an, majoritatea editate de propria sa casă de discuri, Alia Vox), a demonstrat că muzica veche nu este neapărat elitistă, ci poate atrage un public numeros, din ce în ce mai tânăr.

Jordi Savall și-a început studiile muzicale la vârsta de șase ani, ca membru al corului de copii din orașul său natal, Igualada (Catalonia), apoi a trecut la studiul violoncelului, desăvârșit la Conservatorul din Barcelona. În 1965 a început să studieze, ca autodidact, viola da gamba și muzica veche, efectuându-şi studiile la Schola Cantorum Basiliensis (Basel, Elveția). În 1973 i-a succedat la catedră profesorului său August Wenzinger și a continuat să predea și să susțină cursuri de măiestrie. A înregistrat peste 170 de discuri, cele mai recente în seria „L’Orchestre de Louis XV, Suites d’Orchestre”, editată de Alia Vox. A fost distins cu numeroase recunoaşteri şi distincții, printre care „Officier de l’Ordre des Arts et Lettres‟ (1988), „Creu de Sant Jordi‟ (1990), „La Medalla de Oro de las Bellas Artes‟ (1998), Membru de onoare al Konzerthaus, Viena (1999), Doctor Honoris Causa al Universității Catolice din Louvain (2000) și al Universității din Barcelona (2006), „Medalla d’Or‟ a Parlamentului Cataloniei (2003). În 2011 CD-ul–carte „Dinastia Borgia” a primit Premiul Grammy la categoria „Best Small Ensemble Performance” și premiul pentru cel mai bum album la categoria „Ancient Music” la International Classical Music Awards.

Hespèrion XXI – Uniți de o pasiune comună pentru studiul și interpretarea muzicii vechi într-o manieră contemporană și fascinați de bogăția repertoriului muzical european și mai ales hispanic de dinainte de 1800, Jordi Savall, Montserrat Figueras, Lorenzo Alpert și Hopkinson Smith au pus bazele ansamblului Hespèrion XX în 1974. De mai bine de 30 de ani, ansamblul a rămas fidel viziunii fondatorilor, aducând pe scenele lumii bijuterii muzicale în premieră și devenind o prezență constantă la marile festivaluri, în special la cele de muzică veche. Devenit, odată cu trecerea în noul mileniu, Hespèrion XXI, ansamblul își continuă munca susținută de cercetare, scoțând la lumină repertorii în mare parte necunoscute publicului larg, de la muzica medievală hispanică la barocul englez și muzica Renașterii, ajutând astfel și la popularizarea creației compozitorilor reprezentativi (J. Jenkins, J. Rosenmüller, S. Scheidt etc.). Proiecte precum „Música en los tiempos de Cervantes”, „Música napolitana del Renacimiento”, „El Llibre Vermell de Montserrat”, „Romances Sefardíes”, „Cansós de Trobairitz”, „El Barroco Español” și producții centrate pe muzica unor compozitori ca A. de Cabezón, G. Gabrieli, G. Frescobaldi, E. du Caurroy, S. Scheidt, T. Hume, W. Brade, O. Gibbons, F. Couperin and J.S. Bach reprezintă numai o parte din domeniile de interes pentru Hespèrion XXI. Printre alte proiecte ale formaţiei se numără „The Art of Fugue” de J. S. Bach, „Lachrimae or Seaven Tears” de Dowland, „Laudes Deo” de C. Tye, „Recercadas del Trattado de Glosas” de D. Ortiz, „Romances y Villancicos” de J. del Enzina, „Fantasias for the Viols” de H. Purcell (distins cu numeroase premii), „Jerusalem, City of the Two Peaces” (câștigător în 2008 al „Prix Caecilia” și „Orphée d’or de l’Académie du Disque Lirique”). Un repertoriu atât de amplu necesită combinații variate de instrumentiști și o extraordinară virtuozitate, precum și o cunoaștere aprofundată a stilurilor și perioadelor. Hespèrion XXI este o formaţie internațională, compusă din cei mai buni virtuozi ai fiecărui instrument iar formula instrumentală variază în funcție de caracteristicile proiectelor, chiar dacă baza ansamblului rămâne aceeași. În abordarea muzicii vechi, originalitatea formaţiei constă în îndrăzneala opțiunilor sale: creativitatea individuală a muzicienilor îmbinată cu spiritul de echipă și căutarea neobosită a unei sinteze dinamice între expresia muzicală, cunoștințele stilistice și istorice și imaginația caracteristică muzicienilor contemporani.

Formația Marâghî (Italia) – Fondată în 2008, la celălalt capăt al “Drumului mătăsii”, la Veneţia. În prezent, formaţia explorează două linii: una vocală (hânende) și una instrumentală (sâzende). Prima propune o călătorie care începe cu compozițiile muzicianului, compozitorului și muzicologului ‘Abd ul-Qadir Marâghî (Maragheh, 1360 -? Herat, 1435). Compozițiile vocale s-au născut cu cea mai mare probabilitate la Samarcand, unde Marâghî a lucrat la curtea împăratului Timur. Parcurgând Drumul Mătăsii, compozițiile sosite în lumea otomană au influențat nașterea muzicii clasice otomane. Aceste compoziții vocale strălucesc datorită vocii solistei Sepideh Raissadat, după cum se poate remarca în CD-ul “De la Samarcand la Costantinopol pe urmele lui Marâghî” (Felmay, 2010). Ce a de-a doua linie este acea de explorare a repertoriului instrumental al vechii muzici clasice otomane (secolele XVI-XVIII), care răsuna la curte și în centrele sufi din Constantinopol. Grupul format din Giovanni De Zorzi (flaut „ney”, director muzical), Giovanni Tufano („ud” – lăută cu gât scurt), Fabio Tricomi (tambur),Stefano Albarello (tambur și lăută cu gât lung) și Sepideh Raissadat (voce, lăută cu gât lung „setar”), interpretează și compoziții scrise de Dimitrie Cantemir.

Formația Bezmârâ (Turcia) – Fondată în 1996 de Fikret Karakaya, formaţia încearcă să redescopere peşrev-ul și semţis-ul secolelor XVI și XVII, care se regăsea în cartea “Kitâbu Ilmi’l-Misiki ‘ala Vechi’l-Hurufât “- carte pentru învățarea muzicii prin intermediul literelor, scrisă de Dimitrie Cantemir. Dintre instrumentele existente în timpul redactării cărții, astăzi sunt utilizate doar ney-ul, nakkare-ul și dair-tamburul. Pentru a prezenta un mod de interpretare foarte apropiat perioadei, a fost necesară reconstruirea acestor instrumente tradiţionale.

Grupul Anton Pann (România) – Conceptul artistic a prins contur în primăvara anului 2003, când, la inițiativa Constantin Răileanu, pe atunci student, pentru prima dată, într-un ungher difuz luminat al unui club, s-a auzit o muzică exotică, antică, dar totuși nouă. În toamna anului ce a urmat, în scopul declarat al valorificării tezaurului muzical aflat în manuscrisele de pe teritoriul României, a luat ființă formația vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann”. Devreme ce Anton Pann, patronul spiritual al formației, s-a remarcat în conștiința românească a secolului al XIX-lea în primul rând ca reformator și psalt al muzicii bisericești, s-a impus fondarea grupului vocal de muzică bizantină „Anton Pann”. În 2006, s-a constituit Asociația pentru Cultură și Tradiție „Anton Pann”, organizație non-guvernamentală a cărei activitate nu se rezumă doar la susținerea de concerte și participarea la diverse manifestări cultural-artistice, obiectivul principal fiind cercetarea și valorificarea manuscriselor, precum și inițierea și implementarea de proiecte și programe socio-culturale. În 2008, prin bunăvoinţa unui important susţinător al formaţiei, Asociaţia a reuşit să achiziţioneze din Istanbul instrumente specifice muzicii abordate, uşurând munca de transpunere în plan sonor a ethosului muzicii vechi.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) este o personalitate poliedrică de vârf a culturii romane, comparat de George Călinescu cu Lorenzo de’ Medici. A fost, pentru două perioade scurte, voievod al Moldovei (în perioada martie-aprilie 1693 și între 1710-1711). Prolific filolog și filosof, a fost, de asemenea, istoric, compozitor, muzicolog, lingvist, etnograf și geograf. După obiceiurile vremurilor, tânărul Cantemir a fost trimis ca ostatic (rehin) la Constantinopol, unde a fost educat în științele islamice, laice și religioase, devenind unul dintre cei mai mari literați ai timpului său și primul ne-musulman care a scris o enciclopedie în limba latină despre istoria Imperiului Otoman, intitulată “Incrementa atque decrementa aulae othomanicae” (Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman). Bazată pe documente și pe observaţia directă, această operă monumentală a circulat pentru câțiva ani în Europa sub formă de manuscris până când, în 1734, a fost tipărită la Londra în limba engleză și ulterior tradusă în germană și franceză. Deși în timpurile moderne a fost destul de criticată și unele dintre sursele sale documentare au fost puse sub semnul îndoielii, Istoria lui Cantemir a rămas principala operă istorică despre Imperiul Otoman până la jumătatea secolului alXIX-lea și a fost utilizată ca sursă de informare de Edward Gibbon în Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman . În 1714, Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin, la îndemnul căreia a scris în limba latină lucrarea Descriptio Moldaviae, care surprinde prin diversitatea preocupărilor și a metodelor de abordare (geografie, antropologie, sociologie, politică, istoria moravurilor, mitologie). A fost consilier al lui Petru I, desfășurând în Rusia, în ultima parte a vieții, o activitate științifică rodnică. Printre altele, a contribuit la cartografierea Rusiei, iar colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cartea științei muzicii, scrisă în limba turcă, a fost elaborată în perioada șederii la Constantinopol. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane, Cantemir punând în discuție și importanța muzicii religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bizantină. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și cercetător de frunte al muzicii religioase.

În perioada 30 ianuarie – 3 februarie 2012, în deschiderea anului aniversar „Caragiale”, Radio România Cultural invită ascultătorii în lumea lui Caragiale, cu ediţii speciale ale celor mai îndrăgite emisiuni, care le vor aminti de creaţia incredibil de actuală a marelui dramaturg. Deşi au trecut 160 de ani de la naşterea lui Caragiale şi 100 de ani de la dispariţia acestuia, subiectele şi caracterele sale revin în emisiunile de actualitate „Espresso” şi „Texte şi pretexte”. Le citesc, analizează şi comentează Dana Ivanov şi Radu Croitoru de la 7:00 la 9:00 şi Răzvan Dolea şi Răzvan Protopopescu de la 10:00 la 11:00.

În perioada 30 ianuarie-3 februarie 2012, reputatul regizor de teatru şi film Alexa Visarion este invitatul emisiunii „Vorba de cultură” la Radio România Cultural. Semnatar al montărilor cu numeroase piese de teatru pe scenele din România şi din străinătate, printre care amintim „D’ale carnavalului” de I.L.Caragiale, la Teatrul Lindabauer din Reykjavik, Islanda, „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, la Teatrul Giuleşti, la Teatrul de Artă din Moscova la Teatrul Naţional Radiofonic, Alexa Visarion a regizat filme de referinţă în cinematografia românească, printre care şi “Năpasta”, inspirat de opera lui Caragiale.
Începând cu 30 ianuarie 2012, data la care se aniversează 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, emisiunea „Colecţionarul de voci”, difuzată de luni până vineri de la ora 17.00 la Radio România Cultural, readuce pe undele radio voci celebre ce interpretează fragmente din opera lui Caragiale, dar şi comentarii ale lui George Călinescu despre opera celebrului dramaturg.
Radio România Cultural şi Teatrul Naţional Radiofonic, difuzează în aceeaşi săptămînă o suită de 20 de spectacole de teatru radiofonic, realizate în perioada 1951-2012. Mai multe variante ale comediilor „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”, apoi „D’ale carnavalului” şi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, precum şi drama „Năpasta”, alături de montări variate pe nu mai puţin cunoscutele „Momente şi schiţe” vor putea fi ascultate zi de zi pe frecvenţele Radio România Cultural. De asemenea de luni şi până vineri vor putea fi audiate în premieră, începând cu ora 16.00 şi în reluare de la miezul nopţii, 4 episoade ale celei mai noi producţii a Teatrului Naţional Radiofonic, în regial lui Mihai Lungeanu: „Ţara lui Caragiale – Schiţe contemporane despre întâmplări trecute… sau invers !?”. Pentru marţi 30 ianuarie 2012, Redacţia Teatru a programat în seria Biografii, memorii. Biografia unei capodopere:. „I.L.Caragiale: O noapte furtunoasă”, respectiv „I.L.Caragiale: O scrisoare pierdută”.

Mai multe informaţii pe www.rrc.ro

Scriitorul Corneliu Vasile a trimis pe adresa redacţiei

Volumul de proză scurtă cuprinde, în afara povestirilor, prezentarea autoarei, profesoară cu două licențe și masterat, cu două licențe, în matematică și în filozofie, pictoriță, relizatoare de emisiuni de televiziune, poetă și prozatoare, câștigătoare a mai multor premii artistice și literare.

În atmosfera și spiritul basmului folcloric, Cinci imagini ale conștiinței oferă cititorului deschiderea spre un univers personal, unde eul și o ființă la prima vedere generoasă și zâmbitoare se confruntă, pentru ca interlocutorul să se metamorfozeze într-un monstru nerecunoscător,egoist, plin de ură, lacom și sadic, care răspunde cu dispreț și violență gesturilor omenești.Finalul elogiază mintea, care duce eul spre o cale luminoasă, chiar în condițiile în care trupul este rănit. Este o frumoasă parabolă etică, un recurs la lumea subconștientului condus însă de rațiune, despre lupta binelui și frumosului, care învinge răul, prin uitare, concomitent cu permanenta nemulțumire, echivalentă cu înfrângerea, a celui rău, măcinat de perceperea faptului că binele sau umanitatea înaltă există.

Textul intitulat Regele bolnav este povestea unui monarh condus de ideal, concretizat printr-o muzică de sorginte necunoscută, pe care pornește să o caute, după ce observă că l-a însănătoșit.Sunt, pe această cale, aventuri palpitante,precum salvarea eroului dintr-o mlaștină care vrea să-l înghită, postarea lui în fața unor obstacole materiale de netrecut sau revelația și eliberarea păsării măiastre, înlănțuită de ghemul de crengi simbolizând răul.Ca în orice basm, interferează elementele reale și fabuloase, pasărea transformându-se într-o frumoasă prințesă pe care descoperitorul o ia de soție.

Sunt, în această carte de proză scurtă, pasaje de un mare lirism, cu imagini proaspete și ecouri ale inocenței copilăriei și din lumea satului neatins de stresul actualității sociale, aspecte de degradare ale urbanismului și civilizației: muzica vindecătoare se întrerupe când regele renunță la efort (sacrificiu), sugestii din mitologia creștină, albastrul cerului ca semnificant al purității, asocierea griului monoton cu gârbovirea oamenilor care stau la cozi, expresii ca „nămolul lumii prezente”, „zgomotul satanic și infernal de autobuz”, „această lume constrângătoare care nu prea mai are nevoie de artiști”. Decorul ideal este „departe de lume, în munți …, fără serviciu, fără colegi, fără mașini și tramvaie”, la mănăstire, un paradis pierdut de mulți bucureșteni, orășeni în general, oameni rămași cu nostalgia satului, a lumii bucolice în care s-au născut și au copilărit.

Petele de culoare, uneori tușe groase, alteori numai bruioane, deconspiră pictorița care este și poetă, inclusiv în aceste proze: „ zăpada „purpurie, roz, violet, roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatic” (Căprioara) .

Cu acuitate resimte substituirea umanității primordiale cu presiunea degradării sociale : în lumea de azi, „oamenii aveau relații, nu mai aveau sentimente”. Neajunsurile fac ravagii printre oamenii simpli, sinceri, nevinovați. „oamenii când trăiesc în întunericul sărăciei lor nu mai simt nevoia de frumusețe, viața devine un fel de realitate lipsită de frumusețea lui Dumnezeu”.

În câteva poezii apare personajul Ilinca.Acesta nu este doar titlul volumului, ci și pseudonimul folosit uneori de scriitoare: Ilinca Nathanael: Albastrul ceresc, Sentiment al vastității, Ilinca și mielul ei. Reprezentând-o pe autoare, care crede în mântuirea sufletului celor buni, generoși și talentați, prin semnele ocrotitoare ale divinității, multe pasaje ale povestirilor sugerând că Dumnezeu este prezent în toate faptele bune și luminează drumul spre perfecțiune și moralitate (Călătorie, Căprioara, Calinic, Floare de colț, Ciocârlia în răsărit, Punctul de la infinit, Imaginea ferestrei). Un personaj care apare de mai multe ori este Thamarius, ca închipuire a unei iubiri din vremea lui Ștefan cel Mare și Daniil Sihastru, evocându-se spațiul pădurilor și mănăstirilor în care Bucovina este bogată (Thamarius), personaj visat de fata care , în cadrul natural eminescian, cu lac, salcie, stele, codru, îl visează și plânge până dimineața (Laimona).

Este interesant de observat că pictorița și poeta include în prozele sale episoade și meditații în care o altă artă, despre care s-a afirmat că este arta perfecțiunii, muzica, este un reper, o pasiune și o chemare, contribuind la distrugerea răului și urâtului (Zeiță a muzicii, Regele bolnav, Regele și vioara lui).

Victorița Duțu este o scriitoare care susține, cu mijloace poetice inclusiv în textele de proză, idealurile artistului adevărat, care speră în salvarea lumii prin frumusețe și credință, prin muncă și dăruire, operele concepute degajând un optimism mai puțin întâlnit la alți scriitori contemporani.

Corneliu Vasile

Sâmbătă, 28 ianuarie 2012, Vasile Leac va fi prezent la Chişinău, la Biblioteca Municipală B. P. Haşdeu, unde va conduce un atelier de scriere creativă în cadrul Atelierului „Vlad Ioviţă”. Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Român din Chişinău. Autorul a mai participat vineri, 27 ianuarie 2012, la cenaclul „Republica”, găzduit de Biblioteca Națională a Republicii Moldova, unde a citit poeme inedite.

V. Leac (n. 1973, Nasaud) debutează publicistic în anul 1999, în revista Arca. Debut editorial în 2001, cu Apocrifele lui Gengis Khan (2001), volum distins cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Arad. Alte volume: Sera cu bozii (2003), Seymour: sonata pentru cornet de hârtie (2005; 2006), Toţi sînt îngrijoraţi (2010). A publicat în diverse reviste, printre care: Arca, Tribuna, Vatra, Poesis, Ziua literara, Ca şi cum. Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal şi al revistei Ca şi cum.

Luni, 30 ianuarie 2012, ora 20:00, la Centrul Ceh din Bucureşti (Str. Ion Ghica nr. 11), va avea loc o nouă ediţie a “Documentary Mondays”. Vor fi prezentate filmele “Vânzătorul de păsări” (premieră), în regia Luizei Alcsandru şi “Sanctity Growers”, în regia lui Adam Olha.

“Sanctity Growers (Pěstitelé Svatosti)” investighează o comunitate ritualică – grupul „Sanctity-Growers”, fondat în 2001 de frații Davis și Marin Koutecký.

Duminică, 5 februarie 2012, ora 18:30, pe scena ONB, personajele principale Mefistofele şi Faust  vor  reînvia celebra poveste semnată de Goethe. Decorul fost realizat de scenograful Cătălin Ionescu-Arbore, în anul 1999, la Opera Naţională Română Ia

În România, premiera spectacolului  “Mefistofele” (Arrigo Boito) a avut loc pe scena Operei Naţionale Române Iaşi, în anul 1999, producţia fiind reluată în 2004 la Opera Națională București.

Potrivit criticului muzical Grigore Constantinescu,  premiera mondială a acestei opere a avut loc la Teatro alla Scala din Milano, în 1868, dar versiunea definitivă, destul de mult modificată, a fost prezentată publicului  în anul 1881.