La Țintă!

Proba timpului meu

sept. 7th, 2021 | By
Proba timpului meu

Cînd te întîlnești după douăzeci de ani cu un prieten, chiar dacă-i spui că e neschimbat sau dacă e o prietenă că arată splendid, îți zici după aceea că de fapt n-ai mințit – ai exagerat puțin! Cu cărțile clasicilor însă sîntem drastici la recitire, dacă ni se pare că nu se țin bine, deși la prima lectură, cea din adolescență, unele ne-au entuziasmat. La mine entuziasmul se cunoaște fiindcă simt nevoia să-mi somez prietenii să citească acea carte și să-mi spună ce părere au despre ea. Luna și focurile a fost prima carte de Pavese cu care m-am întîlnit în adolescență*. Un straniu roman despre memorie și mai ales despre cum ne apărăm de amintirile neplăcute sau de-a dreptul rușinoase. Mai înainte citisem din neorealistul Elio Vittorini Oameni și neoameni, care mă lăsase cît se poate de rece și Femeile din Messina, carte care și aia mă făcuse să mă întreb ce înțelege critica prin eticheta de mare scriitor aplicată acestui autor căruia i-am uitat cuprinsul cărților și pe care-l țin minte doar pentru că, din motive ideologice, a refuzat să publice Ghepardul lui Lampedusa.
Mai romanticul Pavese nu s-a lăsat contaminat de neorealismul triumfător al epocii, nu știu dacă programatic sau fiindcă nu i se potrivea. Scrie și el, ca și Vittorini, despre partizanii uciși de nemți în cel de-al Doilea Război Mondial, și despre colaboraționiștii împușcați de partizani, dar fără îngroșări ideologice, ci din perspectiva unui personaj care a fost prieten și cu unii și cu alții înainte de război. Luna și focurile mi-a plăcut în adolescență mai mult pentru enigmaticul personaj al romanului cu detectivistica lui de italian întors din America, vrînd să dea de urma părinților săi.
Cînd l-am recitit, m-au impresionat pagini care nu-mi spuseseră mare lucru la prima lectură. Paginile despre ce și cum uităm și despre metamorfoza pe care o cunosc personajele trecute prin filtrul memoriei. Dar mai ales un personaj multiform, cu o evoluție sinuoasă – satul. Mic acum, aproape neînsemnat, satul i se părea imens în copilărie protagonistului, căruia atunci i se spunea Țiparul. După război satul e sărăcit, mulți dintre prietenii și cunoscuții tipului care a revenit din America au dispărut, iar viața care se chinuiește să continuie are accese de veselie false, biet ecou al celor adevărate de odinioară. Țiparul își regăsește aici un prieten, Nuto, care îi povestește ce s-a întîmplat cu unul și cu altul în anii expediției sale americane. Inteligent, dar cam naiv, Nuto vrea, ca mulți din sat să uite de rănile războiului. Comunismul lui e explicat țărănește, astfel că lupta de clasă despre care pomenește el, e o afacere împotriva cîtorva persoane, bogații satului, care între timp au sărăcit, așa că și lupta de clasă a încetat.



Farmecul nebun al comerțului cu amănuntul

sept. 6th, 2021 | By
Farmecul nebun al comerțului cu amănuntul

Încep cu o întrebare de baraj, dar un biet baraj de artilerie. Cîte cărți comerciale românești, apărute în ultimii zece ani cunoașteți? Prin genul „comercial” înțeleg cărți centrate exclusiv pe subiect, pe poveste, fără pretenții stilistice și fără o încărcătură „filosofică” sau „existențială” majoră. Cărți care nu urmăresc să scoată din cititor nici sufletul, dar nici untul, ci să înșire de la cap la coadă o întîmplare. Gen: polițist, SF, fantasy, horror, social, chick lit, sportiv, erotic etc. Poate cineva să-mi spună măcar zece titluri românești care să poată fi încadrate în categoriile mai sus enunțate? Eu, unul, nu, dar cine sînt eu să mă dau exemplu? Nu vreau să desfășor aici volute logico-matematice, dar părerea mea e că absența aproape desăvîrșită a literaturii comerciale bine făcute, profesioniste este cauza principală că în România nu se citește. Publicul nu găsește în peisajul literar românesc subiecte de interes (să-i zicem „național”?), astfel că literatura română e chiar Cenușăreasa Europei, fără să existe pe undeva un prinț și pentru ea. Dar ajunge cu introducerea.



„Sunetele pe care se poate păși printre hăuri”

sept. 6th, 2021 | By
„Sunetele pe care se poate păși printre hăuri”

Tăcerea editorială a poetului Soril Miavoe, debutant în 1985 cu volumul Cum să nu, a fost lungă și folositoare. Atât de lungă încât Miavoe nu le este cunoscut generațiilor mai tinere, însă revenirea sa de acum doi ani cu Pliant tipărit pe ambele fețe a scos la iveală un autor în formă, bătăios și expresiv, care în plus a scăpat de „elanurile de grandilocvență” remarcate în versurile sale de început. Iar recenta Dopuri de plută (Rocart, 2021) e o confirmare târzie a unui poet stenic în scriitura căruia se găsesc majoritatea mărcilor deja binecunoscute ale optzecismului canonic, pe care Miavoe le folosește cu inteligență și abilitate, modulându-le într-o manieră care îl scoate de sub prezumția lipsei de originalitate sau a reșapării unei formule caduce sau îndelung bătătorite.
La drept vorbind, Soril Miavoe (care e leat cu câțiva dintre veteranii 80-ismului, ca Gheorghe Iova, Ioan Flora sau Liviu Ioan Stoiciu) înviorează prin Dopuri de plută o poetică ce părea că și-a trăit traiul și și-a cam epuizat resursele. Cele mai bune poeme din acest volum destul de inegal sunt antologice: „În autobuz”, „Inspirația”, „Melodia subțire, puntea”, „Mircea”, „Pe cale să se descopere” sau „Reportaj” arată disponibilitatea pentru mai multe registre în care poetul operează cu egală vioiciune și mână sigură. Poezia cotidianului, atitudinea ludică, biografismul sunt aici la ele acasă, și mai e ceva în scrisul lui Miavoe care amintește de Marin Sorescu (ca în „Știm că vom merge în rai” sau „Musafirii”) – un fel de ușurință de a trata subiecte grave pe un ton degajat, refuzând acroșajul dramatic și cultivând cu bună știință un sentimentalism potolit și atașant: „(…) căci veni vremea în care / nu mai știam că tu ai trupul tău / și eu pe al meu, / împreună credeam că suntem / foile aceleiași cepe / înfășurate pe o singură inimă / ca lumea să poată începe.” („Nici măcar”)



Cum s-a întors la viață un roman condamnat la moarte

aug. 31st, 2021 | By
Cum s-a întors la viață un roman condamnat la moarte

Romanul nu s-a veștejit deloc, nu pare nici măcar fanat de trecerea timpului, ba chiar pare de o actualitate îngrijorătoare pentru noile regimuri democratice din fostele țări comuniste. Cum să inventezi un erou care să scoată țara din criză? Cum se ocupă serviciile secrete de succesul politicienilor și de domesticirea jurnaliștilor incomozi? Întrebările astea sînt subiect cotidian de discuție în democrațiile de dată recentă. Iar loviturile de teatru cu dezvăluiri, care abundă în roman, par croite după același calapod cu dezvăluirile făcute de politicienii din țările estice după ce au pierdut puterea sau sînt în pericol să intre în pușcărie pentru delicte de drept comun. Că alta ar fi fost soarta lui Faust moare de două ori dacă ar fi apărut cînd a fost scris, asta e neîndoielnic. Dar trecerea de care se bucură totuși azi romanul cehului, pare un semn că acest Faust condamnat cîndva la moarte și la uitare s-a întors cît se poate de vioi la viață.



Ochiul stăpînului îngrașă proza

aug. 30th, 2021 | By
Ochiul stăpînului îngrașă proza

Am s-o spun de la bun început, ca să nu fie vorbe. Sînt fan Viorel Ilișoi. Și mai cred, fără exagerări și fără parti-pris-uri, că el își merită locul în galeria celor mai mari reporteri ai României. L-am citit cu atenție și cu creionul în mînă. Cu greu aș putea schimba ceva în ordinea cuvintelor, în tactica și strategia frazelor, în construcția subiectelor. Viorel Ilișoi e mare (a fost și la propriu, acum a mai slăbit). E un povestitor desăvîșit, unul care te prinde din numai cîteva propoziții și te duce nesmintit la capătul istoriei. Volumul lui, Strălucitor, apărut la o editură de care nu știe nimeni, Gri, nu a făcut valuri decît printre foarte puținii cunoscători. Dar este unul remarcabil, și strălucitor (cum îi e numele) și întunecat (cum era și mai este România), și comic / autoironic, dar și de un dramatism cum numai filmele de acțiune încheiate la toate scenele pot fi. Privit de departe, e o istorie prescurtată a României, dar privit de aproape, e un destin. Cel al autorului, un luzăr talentat pînă în vîrful unghiilor, un rătăcitor nestatornic, un vagabond care își poartă casa ideilor în spate.
Pe scurt, cartea poate fi descrisă ca una de memorii (cum a devenit reporter, cum a primit primul ciubuc, cum era să moară otrăvit de beutură, cum a străbătut țara în lung și-n lat fără o para în buzunar). Realitatea, veridicitatea subiectelor nu poate fi contestată. Oricine le recunoaște, de parcă i-ar fi luminate cu un far (călăuzitor) toate amănuntele și întîmplările relatate. Ai de multe ori senzația, citindu-le, că povestea e lîngă tine, nu trebuie decît să întinzi mîna, s-o pipăi și să urli: „Este!” Trebuie spus de la început: Viorel Ilișoi are harul povestirii. Nu ezită, nu se bîlbăie, nu se încîlcește în explicații. Pagină după pagină, sar dintre rînduri bețivi, camionagii, activiști, ziariști lacomi, vameși (basarabeni) lacomi, primari (cu secretare atașate ca breloc), turnători, celebrități, vagabonzi, milițieni și polițiști, patroni, tractoriști, recepționeri, samsari, afaceriști, poeți, revoluționari, soți și soții îmbîrligați în aventuri galante și contondente… Magic la Ilișoi e cum izbutește să construiască caractere și obiecte perfect definite din cîteva cuvinte. O cameră video e „o șaormă cu lentilă”. „Articolele erau niște însăilări jalnice, ceva între tinichigerie și abecedar.” „A strâns cartea la piept cum strânge un copil o păpușă.” „Când fotografia, el ducea aparatul la ochi, iar Dumnezeu apăsa pe declanșator.” Costică Noapte „era combustibilul acelui motor care scotea pe țeavă… o gazetă”. „Dacă n-are cine să-ți dea cu rulmentul peste ouă, roagă un vameș.” Mulțimea citatelor expresive și vizuale e enormă. Vezi și ce nu se vede, dincolo de aparențe. De aceea, cartea e una dintre acelea care, cum se spune, nu se lasă din mînă. Călătorim prin biografia reporterului Ilișoi iute ca săgeata.



Amorul ilicit al Hortensiei

aug. 23rd, 2021 | By
Amorul ilicit al Hortensiei

Îmi place cînd biografiile romanțate ies din tipic și se transformă în romane nonficționale. Cînd autorul, în loc să urmărească destoinic CV-ul unei personalități, cum se întîmplă de obicei, alege un episod din viața personalității-personaj  și o tratează cu libertăți artistice pe care canonul genului nu le îngăduie. Hortensia Papadat-Bengescu devine un astfel de personaj pentru Ana Maria Sandu*, care scrie un roman de dragoste despre relația literar-amoroasă dintre autoarea Fecioarelor despletite și criticul E. Lovinescu (E.L., în carte). Are mai puțină importanță că biografei i-o fi venit  idee asta din pricină că H.P.-B. a avut o viață ucigător de banală pînă a început să frecventeze Sburătorul, cenaclul lui Lovinescu, și și-a intrat în mînă ca romancieră. Femeia măritată încă de la 20 de ani, care are patru copii cu mult mai bătrînul judecător Papadat, se rupe de cercul Vieții Românești de la Iași,  apoi cedează avansurilor lui Lovinescu, și el căsătorit, cu care începe o lugă relație clandestină – Hortensiei nu-i trece prin cap să divorțeze, iar criticului nici atît.



Prejudecăți fatale

aug. 20th, 2021 | By
Prejudecăți fatale

Nu mă refer la poezie. Poezia o fi avangarda unei literaturi, dar nu va împinge niciodată căruța în față. Poeții sînt ca lebedele negre. Noi nu existăm pe harta beletristică a lumii. Excepțiile sînt doar excepții. Însă, dacă vrem ca specificul românesc al ființei (glumesc) să treacă granițele cu bine, dacă vrem, și noi, să gustăm din cupa gloriei, ne-ar trebui cel puțin o sută de prozatori activi în fiecare an, în toate genurile. De la comercial la psihologic, de la social la horror. Ei bine, încă nu există chiar o sută. Deocamdată. Dar…
Dar lucrul care mă împinge să deschid această rubrică (la invitația lui Dan Mircea Cipariu) e că ne aflăm în fața unui proces masiv, deși încă neconștientizat de public, cel mai mic public cititor din Europa, și anume renașterea prozei românești. De unde, în urmă cu numai zece ani, cu greu puteai număra zece apariții editoriale notabile pe an, de la o vreme, numărul titlurilor care merită și discutate, și citite crește. S-a dublat, s-a triplat. Aproape că nu există săptămînă fără o nouă apariție. Iar decalajul stilistic și ideatic dintre beletristica românească și cea străină s-a redus remarcabil. După părerea mea, proza contemporană e mai aproape de cititor ca oricînd: mai puțină filosofie, mai puțină morală, mai puțină aroganță (eu nu scriu să mă citească proștii). În schimb, subiectele sînt puternice, frazele, limpezi, desfășurarea tramei, coerentă. Poate nu știați, dar a fi scriitor e o meserie. Și meseria are reguli.
Prin urmare, voi scrie aici săptămînal despre cărțile care mi-au plăcut (pentru că plăcerea cititului e singura calitate esențială și de neînlocuit), astfel încît să vi se facă poftă să le citiți și voi. Gata. Începem.



Uniunea Scriitorilor din România față cu legea sau îndreptar privind ființarea U.S.R.

mart. 2nd, 2021 | By
Uniunea Scriitorilor din România față cu legea sau îndreptar privind ființarea U.S.R.

Indemnizațiile lunare pe care le primesc ”pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite” vin de la bugetul de stat, conform Legii nr. 8 din 11 ianuarie 2006, o lege pentru care s-au luptat scriitorii Adrian Păunescu și Eugen Uricaru. Banii nu vin, așadar, nici din seifurile uniunilor de creație și nici din pușculițele magice ale unor pretinși președinți ori vicepreședinți de uniuni de creație. Primele două articole ale Legii nr.8/2006 afirmă, negru pe alb, că ”reglementează dreptul la o indemnizație lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică” (articolul I) și ” În înțelesul legii, prin uniuni de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se înțelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creației muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice și al artelor plastice, care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică” (articolul II). Ce afirmă pretinșii reprezentanți legali ai Uniunii Scriitorilor din România? Că USR este o persoană juridică de drept public, înființată prin Decretul 267/1949. Dacă această alegație ar fi adevărată, ar însemna că pensionarii U.S.R. și-ar pierde drepturile fix din cauza celor care se pretind a fi conducătorii Uniunii Scriitorilor din România. Persoanele juridice de drept public sunt înființate prin lege, așa cum au fost înființate, de pildă, Academia Română sau Institutul Cultural Român. Uniunea Scriitorilor din România nu a fost înființată prin Decretul 267/1949 și nici nu are o lege de funcționare. Și dacă ar fi o persoană juridică de drept public, atunci nu ar mai beneficia de indemnizația prevăzută prin Legea 8/1996, tocmai pentru că legiuitorul a pus două condiții cumulative clare: se acordă persoanelor juridice de drept privat (1) și (2) anume acelora care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică. Grupul de reformare a U.S.R. a luptat și se luptă cu succes pentru ca U.S.R. să fie o persoană juridică de drept privat, sub autoritatea legală a OG 26/2000, legea asociațiilor și fundațiilor. Am reușit să aducem argumentele pentru intrarea în legalitate a U.S.R. într-un proces inițiat, în 2017, nu de Grupul de reformare a U.S.R., ci de un pretins reprezentant legal al U.S.R., cel care, în dosarul 18753/299/2017, a cerut instanței de judecată înscrierea în Registrul Special al Asociațiilor și Fundațiilor a ”mențiunii privind faptul că petenta a fost înființată și recunoscută ca persoană juridică română de utilitate publică prin Decretul nr.267/1949”. La fond, cererea a fost respinsă, la fel și la apel, conform Hotărârii definitive nr. 500 din 18.02.2021, pronunțată în dosarul 18753/299/2017. Adică s-a dreptate celor din Grupul de reformare a U.S.R. care au susținut de 6 ani de zile că U.S.R. este persoană juridică de drept privat, că Decretul 267/1949 este abrogat, că U.S.R. se supune reglementărilor OG 26/2000.
Cum retorica găunoasă și incitările de tip legionar nu pot șterge hotărârile juridice definitive, repetăm, cu calm și cu claritate, că există o singură Uniune a Scriitorilor din România, persoană juridică de drept privat, înființată de mari scriitori, încă din anul 1908, și nu printr-un decret comunist, o asociație care funcționează conform legii OG 26/2000. Numai în aceste condiții legale, scriitorii pot beneficia de indemnizația de merit!



Ficțiunile apocaliptice, mască după mască

feb. 17th, 2021 | By
Ficțiunile apocaliptice, mască după mască

Între ficțiunea și trăirea sfârșitului lumii există mereu o relație complementară ce potențează atât feluritele forme de utopie socială, cât și diferitele mecanisme de (auto)exilare. Imaginea literară multiplicatoare din proza latino-americană a secolului XX devine tot mai mult o forma mentis prin care și autorul, și cititorul pot da un sens și o semnificare oglindirii de sine în oglindirea lumii aflate sub dictaturi și fanatisme. Recenta cercetare publicată de Rodica Grigore la editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, ”Tigrul și steaua” , ne oferă argumentele conceptuale, imagologice și stilistice prin care ficțiunea ori narațiunea apocaliptică seduce publicul pentru a-i oferi șansa ideatică a unei exorcizări. Cu atât mai mult astăzi, când ne confruntăm cu măștile unei apocalipse post-libertariene și post-consumiste, tiparele narative ale sfârșitului lumii ne conduc mereu și mereu spre o imagine a lumii care își devoalează, mască după mască, limitele, fanatismul și fatalismul retoric. Apocalipsul nu e numai o temă literară, ci, mult mai grav, lumea din care facem parte și pe care, de cele mai multe ori, o cauționăm prin tăcerile și lașitățile noastre, fără a antrena gândirea critică, spiritul critic.



Scriitorii, jurnaliștii și editurile față cu copia digitală și infrastructurile virtuale  

oct. 26th, 2020 | By
Scriitorii, jurnaliștii și editurile față cu copia digitală și infrastructurile virtuale   

În epoca tehnologiei 5G, imaginea este idolatrizată, blasfemiată ori repudiată mai degrabă pentru felul în care ea este depozitată, livrată sau accesată de infrastructurile virtuale care cartelează și formalizează conținuturile până la golirea lor de spirit identitar sau critic. Dependența de rețea, de marketingul neuronal al mediilor electronice a condus deja la poziții dominante ale marilor proprietari de infrastructuri virtuale. Doar o structură politică puternică cum este Uniunea Europeană a mai putut să cenzureze, etic și economic, dictatura Big Tech. Când ajungem să comentăm, în contextul revoluției 4.0. și al pandemiei, despre infrastructura fizică și cea virtuală ajungem inevitabil la imaginile noastre și cele reflectate prin și de spațiul public despre cei care realizează și controlează aceste infrastructuri cu ajutorul ori prin controlul pieței și al statului.