La Țintă!

Secretele unei meserii (2)

mai 20th, 2019 | By
Secretele unei meserii (2)

La Editura Cartea Românească redactori de carte erau cîțiva scriitori și critici literari de elită. Poetul și prozatorul Mircea Ciobanu, poetul Florin Mugur, romanciera Gabriela Adameșteanu, eseistul Alexandru Paleologu, criticul și istoricul literar Magdalena Bedrosian, poetul și traducătorul Sorin Mărculescu. Cu cîțiva dintre ei am avut relații amicale. Cei mai mulți dintre ei lucrau acasă. La editură veneau cîteva ore pe zi, să discute cu autorii cărților. Marin Preda, primul director al editurii, apoi George Bălăiță, care a venit după moartea lui Preda, nu țineau la respectarea programului. Amîndurora li se părea mai important ceea ce făceau redactorii decît ca aceștia să stea opt ore pe zi „la serviciu”.  Meseria asta e acaparantă, încît mi se părea aproape de necrezut că mai găseau timp și pentru cărțile lor. Ei erau primii care vorbeau prin tîrg despre noile apariții și le atrăgeau atenția criticilor asupra titlurilor ieșite din comun. Fiindcă editau și cărți care „mergeau”, dar nu era mare lucru de capul lor.



Ultimul salvat de pe Titanic

mai 6th, 2019 | By
Ultimul salvat de pe Titanic

Dacă vrem să înțelegem cam cum stau lucrurile cu „Anul cărții în România”, vă propun următoarea idee a unei povestiri nescrise și fără titlu.
Sîntem pe Titanic, în noaptea fatală, imediat după ce aisbergul nemilos și fatal a străpuns coca. E vînzoleală mare. Oamenii aleargă înnebuniți de la un capăt la celălalt al transatlanticului, echipajul se luptă cu spărtura, ofițerii încearcă să mențină ordinea. Într-o cabină mică, în vîrful navei, căpitanul și proiectantul privesc planurile, măsoară și iar măsoară. E clar, figurile lor tăiate în piatră sînt fără speranță. În cel mult o oră, cel mai mare, cel mai frumos și cel mai luxos vapor de pasageri din lume se va scufunda iremediabil. Dar pasagerii? Sînt 2000 de suflete în mijlocul unui ocean rece ca gheața. Căpitanul și secundul calculează, numărînd de cîteva ori bărcile de salvare. Mai întîi femeile și copiii. Nu sînt destule. Va trebui să aleagă.



Lipsa educației este un tip de educare

apr. 14th, 2019 | By
Lipsa educației este un tip de educare

Cum ajungi la inversarea valorilor și modelelor? Cum inhibi potențialul intelectual al unor indivizi? Scoțând educația din ecuație și expunând aceste persoane, pentru o perioadă cât mai îndelungată, la situații în care inteligența naturală și instinctul de conservare (nefiind însoțite de educație) duc la o serie de acțiuni imorale și uneori chiar ilegale dar care, în ochii altora, devin cel puțin justificate dacă nu chiar adevărate modele de urmat și exemple de reușită în viață.



Durere și plăcere

apr. 8th, 2019 | By
Durere și plăcere

Cu o oarecare uimire și cu ceva mai multă nedumerire mi-am adus aminte, după mai bine de trei luni după Revelion, că 2019 nu e numai an electoral, dar și, țineți-vă bine, Anul Cărții. Doar că, în loc să mă bucur, să îmi frec mîinile cu satisfacție că ieșim din groapa nefuncțională a Europei, eu mă întristez. E jumătatea lui aprilie și… nimic.
A auzit cineva ceva despre afurisitele astea de cărți? Poate spune vreun funcționar guvernamental cum se numește și unde crește copacul care face cărți? Pare de domeniul evidenței că micuțele obiecte cu foi înnegrite de tușul tipografic zburdă pe undeva, iar pe acolo se abat niște cow-boys care le prind cu lasoul, le domesticesc și le aduc în bătătura editurilor.
Din nefericire, cultura română literară s-a întors cu 200 de ani în urmă. Pe atunci, un nebun romantic, pe numele lui Ion Heliade Rădulescu, producea acest îndemn mobilizator: „Traducțiunile nu fac o literatură. Scrieți, băieți, numai scrieți.” Pe acest îndemn s-a construit literatura română „clasică”. Însă am ajuns, după intervalul de care vorbesc, să repetăm vechiul îndemn, doar că cu mai multă disperare și cu mult mai puțină încredere.



Secretele unei meserii (1)

apr. 8th, 2019 | By
Secretele unei meserii (1)

Ce e și ce face un redactor de carte? Pînă în anii nouăzeci, doar debutanții care se duceau cu un manuscris la editură își puneau această întrebare. În ultimii ani însă am auzit atîtea păreri bizare despre această meserie, încît cred că e cazul pentru niscai precizări.

Redactorul de carte e acea persoană care primește manuscrisul acceptat de editură spre publicare. La editurile mici, redactorul de carte e și cel care avizează publicarea cărții. La editurile mari circuitul e mai complicat, în funcție de felul în care sînt organizate aceste edituri. Nu intru în amănunte, dar după ce manuscrisul e considerat publicabil e transmis unui redactor de carte.



Unde e bucuria cuvântului scris?

feb. 28th, 2019 | By
Unde e bucuria cuvântului scris?

Până de curând credeam că în viaţa copiilor şi a tinerilor se află doar două categorii de adulţi: cei care îi încurajează să citească, le deschid şi alimentează gustul pentru lectură, şi categoria adulţilor care habar n-au că există şi o astfel de preocupare. Dar se pare că se dezvoltă şi un al treilea tip, monstruos, care oferă copiilor spre lectură opere ale literaturii universale rescrise, scurtate, ciuntite şi schingiuite, “pentru că deşi sunt frumoase, aceste cărţi sunt prea groase”. Serios? Adică le mănâncă tinerilor şi copiilor din programul de televizor şi internet, din preocupările lor atât de elevate şi formatoare de caracter? Zilele trecute mi-au picat ochii, într-o librărie, chiar pe ”Vrăjitorul din Oz”, carte care mi s-a părut suspect de subţire. Şi ce am citit pe coperta patru, un fel de argument pentru rescrierea operelor relevante, m-a îngrozit şi mi-a adus aminte, în acelaşi timp, de episodul pe care vi-l povestesc mai jos.



O victimă a festivismului literar

ian. 18th, 2019 | By
O victimă a festivismului literar

Cine clamează mutarea ”accentului, în abordarea Zilei Culturii Naționale, dinspre festivismul prevalent până acum în manifestările organizate de diverse instituții înspre proiecte și programe de substanță”? N-ați ghicit? Canonicul Gabriel Chifu, tămâiatul Varujan Vosganian, hater-ul de douămiiști Nicolae Manolescu, misoginul Sorin Lavric,  criticul vegetarian-terian Daniel Cristea-Enache, literatul din cuțite și pahare Răzvan Voncu ori avocata decretului stalinist de recunoaștere a Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română? Niciunul dintre ei, dar toți laolaltă prin gregara semnătură ”Conducerea Uniunii Scriitorilor din România, București, 14 ianuarie 2019”. Ori tocmai festivismul, atât de mult exersat de tribul literar condus de Nicolae Manolescu, a mai făcut o victimă, în cel mai pur stil manolescian-kafkian. Astfel, poetul și traducătorul Constantin Abăluță, desemnat câștigător de juriul Premiului ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoșani, a primit în cont 35000 lei, valoarea premiului, și pentru că nu a putut ajunge la decernarea premiului i s-a cerut să returneze banii și, in extremis, a fost înlocuit, iar câștigător a fost anunțat…Liviu Ioan Stoiciu. Iată o măiastră lovitură de imagine pentru promovarea scriitorilor contemporani, pusă în operă de festiviștii din Conducerea Uniunii Scriitorilor din România!



Ce-i de făcut?

sept. 23rd, 2018 | By
Ce-i de făcut?

Am crezut, acum o lună, cînd încheiam șirul de articole în care încercam să explic de ce se scrie prea puțin și cam prost în România, că, gata, nu mai am ce adăuga. Însă am primit o întrebare la care, mărturisesc cinstit, nu știu ce să răspund. Uneori, răspunsurile simple sînt bune. Alteori, nu. Un cititor (bănuiesc că e, în secret, și scriitor amator) m-a întrebat ce e de făcut dacă trăiești într-un orășel de provincie. Dacă nu există pe acolo nici un profesor de română pasionat, dacă colegii și prietenii nu citesc nimic, dacă nu ai, în toată urbea, măcar doi-trei oameni cu care să împarți această pasiune. Cum îți construiești o axiologie, cum desparți apele de uscat, notorietatea și impostura de o parte, iar valoarea și unicitatea, de alta? Cum poți fi sigur că ceea ce pui pe hîrtie sau pe taste e bun sau doar bun de aruncat la gunoi?

Grea întrebare, fir-ar mama ei! Dar, deși nu știu să răspund și nici cu gîndul nu gîndesc unde îl vor duce pe singuraticul cititor panseurile mele, am să îndrăznesc să formulez cîteva căi.



M.A.G. – Marele Adolescent Gică!

sept. 23rd, 2018 | By
M.A.G. – Marele Adolescent Gică!

Mă leagă de Maestrul George Mihăiță o viață trăită și o viață visată!
O viață trăită cu mii de fotograme și amintiri născute dintr-o dorință care îl face special pe cel care a fost pentru mine când un tată spiritual, de la care m-am încărcat cu o teribilă ambiție de a împlini construcții și gânduri (”Dane, Dane, eu când mă duc, mă duc, mă duc, Dane, și nu mă mai oprește nimeni”), când un tată vitreg, iute la vorbă, înțelegător în situații grele și imprevizibil în mărunțișul vieții (”Dane, Dane, eu vreau ceva, ceva, să sară de pe tarabă!”).
În viața noastră trăită au fost zilele de neuitat de la revista ”Salut”, cu la fel de neuitatele proiecte pe care Marele Adolescent George le-a inițiat: Ziua Adolescenților (o lege care a fost promulgată, în 1997, de Președintele Emil Constantinescu), Festivalul de teatru pentru liceeni ”Jos Pălăria”, primele concursuri post-revoluționare de baschet, biliard și de tenis pentru adolescenți, mega-festivalul ”Salut, Adolescență” din Parcul Tineretului, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, concursurile de Miss Adolescența, cu Toni Grecu și Divertis reinventând personaje de legendă, Școala de Presă ”Salut”, unde au conferențiat doi mari jurnaliști care l-au sprijinit mereu pe George Mihăiță, e vorba de Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu.



Triumful și decăderea talentului (V)

aug. 7th, 2018 | By
Triumful și decăderea talentului (V)

După cîte am pritocit pînă aici, e clar că nu-i ușor ori profitabil să fii scriitor în România. Profesia asta, căci, repet, este o profesie, pare o cursă cu obstacole. Trebuie să ocolești formalizarea și abstractizarea prefabricate din școală, lipsa publicului, trebuie să eviți capcanele admirației prostești, trebuie să navighezi printre notorietățile la modă și trebuie (și asta n-am menționat-o data trecută) să accepți că, scriitor român fiind, n-ai să faci nici o brînză. Mai rău, dacă vei avea vreodată curajul nebunesc să spui în public că ești scriitor, vei avea de suportat o compătimire ipocrită: „Aha, săracu’, e scriitor… șșt, să nu-l tulburăm… Da’, de fapt, cu ce se ocupă?”

Dar e și soare unde-i nor, vorba lui Gellu Naum. Spuneam data trecută că autorul nostru imaginar a reușit să ducă la bun sfîrșit o carte. Și că a trimis-o la cîteva edituri. Ei bine, minunea are loc. Una dintre ele îi trimite un mail prin care îl informează că i-a selectat manuscrisul pentru promovare. Autorul privește năuc în jur, genunchii i se înmoaie, iar ochii lui împăienjeniți întrevăd Nobelul. Ce altceva ar putea să viseze autorul român? El nu se încurcă cu Femina, Goncourt, Cervantes, Médicis, Man Booker. De Pulitzer ce să mai vorbim? Ce premiu cu nume urît! Păi, dacă tot intră în cursă, atunci să se ia la trîntă cu absolutul. Totul sau nimic.