La Țintă!

Aventurile literare ale Bibliei (4) Ilf și Petrov, atei cu frica lui Dumnezeu

oct. 1st, 2019 | By
Aventurile literare ale Bibliei (4)  Ilf și Petrov, atei cu frica lui Dumnezeu

Odată cu lupta de clasă, a început în Rusia și lupta cu Biserica. Demolări de lăcașe de cult, unele filmate, bașca filmele de propagandă antireligioasă, sau transformarea bisericilor în depozite de tot soiul ori în depouri de tramvaie. Autorii satirici Ilf și Petrov n-au pierdut nici ei ocazia să le tragă și ei popilor o pleaftură în Douăsprezece scaune. Căci în afară de Ostap Bender și de aristocratul scăpătat Vorobianinov, fost mareșal al unei nobilimi locale, cu care el se întovărășește, pe urmele scaunelor văduvei confiscate la revoluție, pornește și un popă, travestit în haine civile, care a aflat de la posesoarea scaunelor că și-a ascuns bijuteriile și pietrele prețioase în tapițeria unuia dintre ele. 
Popa Fiodor e plin de păcate: mincinos, hoț, prefăcut, lacom, totuși nu rîvnește la femeia aproapelui său și nu ia numele Domnului în deșert. Așa că atunci cînd ajunge pe vîrful unui munte de unde nu mai poate coborî îl ia căința și, pe urmele Sfîntului Francisc, începe să le predice păsărilor care-i dau tîrcoale. Scena e extraordinară, chiar dacă e scrisă în registru comic. Sau poate tocmai pentru asta. De fapt, părintele Fiodor cel păcătos, care își pierde toată agoniseala în căutarea scaunelor văduvei, se întoarce tragic la Dumnezeu, pe vîrful muntelui.



Aventurile literare ale Bibliei (3) Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

sept. 19th, 2019 | By
Aventurile literare ale Bibliei (3) Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, preacurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta.
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească.



Palatul culturii cu turnulețe

sept. 10th, 2019 | By
Palatul culturii cu turnulețe

Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Zicala de mai sus e cât se poate de adevărată, doar că se bate cap în cap cu alta, la fel de valabilă: „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”. Care o fi mai „adevărată”? Cum împăcăm sacrul celei de-a doua cu profanul celei dintâi?

De la bun început, trebuie spus că nimeni nu știe cu adevărat ce e frumosul artistic. Există teorii, intuiții, păreri autorizate și decrete. Există norme și reguli. Dar, atunci când judecăm „frumosul” estetic, criteriile morale, instituționale sunt tare fragile. Oamenii (căci în instituțiile culturale sunt compuse din tot soiul de oameni, de diverse meserii și pregătiri, fără nicio legătură cu domeniul) au propriile idei în ceea ce privește arta. Pentru cei mai mulți, „arta” e „înfrumusețare”. Adică pui cuptorului o aripioară, un mileu și, gata, se transformă îi artă. Unei clădiri oribile, din beton potrivit ca un chirpici, îi atașezi niște turnulețe și, minune, e operă. Unei fraze banale îi pui niște adjective nobile și faci din banalitate bici. Asta e „arta” în concepția nepoftiților. Partea cea mai nefericită e că indivizii de care vorbesc nu au nicio experiență și nicio considerație pentru vreun act artistic. Pentru ei, maximum de plăcere e maneaua, mileul, icoana „made in Thailanda”.



Aventurile literare ale Bibliei (2)  Marii autori ruși

sept. 10th, 2019 | By
Aventurile literare ale Bibliei (2)   Marii autori ruși

Pentru majoritatea scriitorilor ruși din secolul 19, dar și de la începutul veacului următor trimiterile la Biblie, mai ales la Noul Testament, erau de la sine înțelese, indiferent dacă erau credincioși practicanți sau indiferenți față de religie. Ortodoxia era nu numai religia poporului, dar și o afacere politică a țarilor. Sufletul rusesc era de neconceput fără credința în Dumnezeu, care îi lega  pe cei de sus de cei de jos. Chiar dacă în cercurile aristocratice aveau loc discuții mai mult sau mai puțin libere despre religie și chiar dacă socialiștii vremii se străduiau să-i „trezească” pe ruși din ceea ce ei credeau că era letargia religioasă a poporului, treburile astea nu aveau efect asupra unei populații în care majoritatea era analfabetă, iar procesiunile conduse de preoți erau urmate nesmintit de poporeni.



Ipocrizii fiscale și contractul social

aug. 1st, 2019 | By
Ipocrizii fiscale și contractul social

A devenit un loc comun să comentăm bugetele culturii ce tind spre zero de la căderea comunismului și până astăzi! 2019 este, din nefericire, anul unor tăieri masive pentru cultură, atât din bugetul național, cât și din cel al primăriilor. Fondurile pentru proiecte culturale și pentru plata colaboratorilor (artiști, scriitori, muzicieni, interpreți) sunt diminuate exponențial sau lipsesc cu desăvârșire. Suferințele materiale ale creatorilor români sunt dublate de suferințe de imagine, într-un context public și politic care expediază meritocrația și ideea de elită în zone de nișă, cu accesibilitate simbolică. Contractul social al Statului român îl lipsește, astfel, pe cetățean de la accesul democratic la resurse culturale, educaționale și științifice de calitate. Motivația e deja clasică: nu sunt bani! Dar, la o repede ochire, vezi că sunt bani – cazul Europalia este simptomatic! – doar pentru interese de partid și de clan. Și atunci, cultura rămâne să fie exercitată și promovată de creatorii înșiși și de puținii manageri culturali din societatea civilă. O societate civilă pe care Statul se preface că o ajută prin înființarea unui Registru de control și prin așa-zise facilități fiscale care ascund, de fapt, scăderile dramatice ale bugetelor pentru cultură și obținerea banilor pentru cultură de la privați și societăți comerciale!



With A Little Help From My Friends…

iul. 24th, 2019 | By
With A Little Help From My Friends…

Nu mai știu cine a spus banalitatea asta, care a înflăcărat generații: „Nu te întreba ce a făcut țara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară”, dar azi îmi vine, nu știu de ce, s-o iau la bani mărunți.
Are o parte bună, inatacabilă, care ține de existența milenară a popoarelor, a națiunilor. Au trecut mii de ani peste ele, foamete, războaie, dictaturi, molime. Oamenii au fost înjumătățiți, strămutați, robiți, pedepsiți sau făcuți una cu pământul. Națiunile însă au supraviețuit, uneori cu pierderi colosale. Secretul e în această încăpățânare individuală de a supraviețui, de a lăsa urme și urmași. Un soi de dor fără sațiu, care e chiar definiția vieții. Cum au știut, cum s-au priceput, uneori mai șontâc, alteori mai peltic, oamenii au străbătut timpurile lăsând în spate dezolante peisaje după bătălie. Dar, pentru că acest articol e despre actualitatea culturală românească, pot să spun că și aici principiul încăpățânat al supraviețuirii a funcționat. Dacă oamenii ar fi fost – toți – sub vremi, atunci ne-am fi trezit azi într-un teatru de surdo-muți, încurcați într-o mimică ridicolă. Mai ales azi. Pentru că niciodată, ca azi, cultura nu a fost mai puțin subvenționată și mai căpușată de politruci și nepoții, verișoarele, cumnatele, tănticile și iubitele lor. De-ar vedea un asemenea spectacol, un om normal s-ar lăsa de meserie. De scris, de jucat, de dansat, de cântat, de pictat, de sculptat. Ei bine, nu. În conformitate cu acest secret istoric, descris mai sus, sunt oameni deciși să nu abandoneze nici lupta, nici speranța. Ei își fac în continuare meseria cu onestitate, urmăriți de hohotele ironice ale noilor îmbogățiți, de fluierăturile analfabeților funcțional și de aroganța jupânilor de la butoane.



Aventurile literare ale Bibliei (1)

iul. 9th, 2019 | By
Aventurile literare ale Bibliei (1)

Nu există carte mai citată și mai folosită ca sursă de inspirație decît Biblia, în Europa și mai tîrziu în America. William Faulkner era de părere că Sfînta Carte e cel mai mare roman al lumii. (E drept că Faulkner nu se omora cu cititul, așa că nu prea avea cu ce s-o compare.)
Literatura veche românească e plină de trimiteri la Biblie, mai ales la Noul Testament, și cum observă profesorul Eugen Negrici, încercările cronicarilor de a îndrepta morala și moravurile, din Sfînta Scriptură li se trag. Doxat în literatura noastră veche, Negrici remarcă și că în timp ce cronicarii noștri scriau texte despre istoria Țărilor Române, în Europa literatura beletristică avea deja un trecut respectabil, despre care autorii noștri n-aveau habar. Asta poate și din cauza barierelor lingvistice, dar cu certitudine din pricina izolării noastre culturale care a durat pînă tîrziu, astfel că singura carte cu autoritate pe care se puteau bizui cronicarii ca să-și scrie și mai ales ca să-și armeze narațiunile era Biblia.



Secretele unei meserii (3)

iun. 3rd, 2019 | By
Secretele unei meserii (3)

De-abia spre sfîrșitul anilor nouăzeci editurile nou-apărute în România s-au prins că aveau nevoie de redactori de carte profesioniști, dar și de șefi de departamente pricepuți, astfel încît să nu mai tragă tiraje exagerat de mari, de le rămîneau cărțile în depozite. În acea perioadă au început să dispară editurile pirat, dar s-au prăbușit și cîteva edituri cu tradiții. Atunci s-au impus pe piață editurile Nemira, RAO și Polirom, concurînd serios Humanitas. Tot atunci au dispărut cărțile tipărite pe hîrtie proastă și cu coperte ponosite. E drept însă că a crescut și prețul cărților.



Secretele unei meserii (2)

mai 20th, 2019 | By
Secretele unei meserii (2)

La Editura Cartea Românească redactori de carte erau cîțiva scriitori și critici literari de elită. Poetul și prozatorul Mircea Ciobanu, poetul Florin Mugur, romanciera Gabriela Adameșteanu, eseistul Alexandru Paleologu, criticul și istoricul literar Magdalena Bedrosian, poetul și traducătorul Sorin Mărculescu. Cu cîțiva dintre ei am avut relații amicale. Cei mai mulți dintre ei lucrau acasă. La editură veneau cîteva ore pe zi, să discute cu autorii cărților. Marin Preda, primul director al editurii, apoi George Bălăiță, care a venit după moartea lui Preda, nu țineau la respectarea programului. Amîndurora li se părea mai important ceea ce făceau redactorii decît ca aceștia să stea opt ore pe zi „la serviciu”.  Meseria asta e acaparantă, încît mi se părea aproape de necrezut că mai găseau timp și pentru cărțile lor. Ei erau primii care vorbeau prin tîrg despre noile apariții și le atrăgeau atenția criticilor asupra titlurilor ieșite din comun. Fiindcă editau și cărți care „mergeau”, dar nu era mare lucru de capul lor.



Ultimul salvat de pe Titanic

mai 6th, 2019 | By
Ultimul salvat de pe Titanic

Dacă vrem să înțelegem cam cum stau lucrurile cu „Anul cărții în România”, vă propun următoarea idee a unei povestiri nescrise și fără titlu.
Sîntem pe Titanic, în noaptea fatală, imediat după ce aisbergul nemilos și fatal a străpuns coca. E vînzoleală mare. Oamenii aleargă înnebuniți de la un capăt la celălalt al transatlanticului, echipajul se luptă cu spărtura, ofițerii încearcă să mențină ordinea. Într-o cabină mică, în vîrful navei, căpitanul și proiectantul privesc planurile, măsoară și iar măsoară. E clar, figurile lor tăiate în piatră sînt fără speranță. În cel mult o oră, cel mai mare, cel mai frumos și cel mai luxos vapor de pasageri din lume se va scufunda iremediabil. Dar pasagerii? Sînt 2000 de suflete în mijlocul unui ocean rece ca gheața. Căpitanul și secundul calculează, numărînd de cîteva ori bărcile de salvare. Mai întîi femeile și copiii. Nu sînt destule. Va trebui să aleagă.