Andrei Dosa a debutat la Editura Tracus Arte cu volumul de poezie „Când va veni ceea ce este desăvârşit”, distins în luna ianuarie, de Ziua Culturii Naţionale, cu premiul „Mihai Eminescu”-Opera Prima, la Botoşani. „Atât de lipsită de complexe e în fond imaginaţia lui Andrei Dósa, încât ea poate reîngloba, fără teama altor poeţi actuali de a fi mai puţin cool, până şi „Epistola către Corinteni“, obsesie centrală a volumului… ”, a scris Alex Goldiş. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Pentru mine (și aici mă delimitez clar de personaj), acut și sincer înseamnă să sparg o trăire în momente foarte mici, pe care apoi le analizez. La fel fac și cu emoțiile. Încerc să văd ce e în spatele lor, care este mecanismul, angrenajul prin care ele se pun în mișcare, întârziind astfel să le numesc. Charles Olson se considera un arheolog al dimineții. Am încercat să fac ceva asemănător în unele poeme din volum. Înainte de a ”afecta” limbajul, emoțiile puternice afectează spațiul și percepția. Pe de altă parte, personajul disimulează pentru a nu-și arăta vulnerabilitatea. Este un mod de discurs larg răspândit în zilele noastre. Nu poți să-i spui cuiva direct: ”Te iubesc!” O să râdă de tine. Atunci, bietul băiat îndrăgostit va fi nevoit să-și pună la bătaie întreaga capacitate de convingere de care dispune. Literatura se rezumă până la urmă la capacitatea de a-l convinge pe cititor. Toți marii scriitori erau înzestrați cu o capacitate de convingere ieșită din comun.

Realitatea poate deveni un fundal brutal în poemele tale. De ce anumite funcţii publice sunt asociate imediat cu indiferenţa, ca de exemplu “funcţionari cărora li se rupe de tine”, „oameni la care apelezi de nevoie”?

Pentru că cele mai multe funcții publice asta reprezintă: indiferența. Mircea Nedelciu spunea în Zodia Scafandrului că s-au creat niște funcții (se referă la perioada comunistă), doar pentru a crea oamenilor iluzia că, dincolo de geamul ghișeului sunt liberi să facă ce vor și că pot abuza în mod aproape nelimitat de această libertate. Nu s-a schimbat mare lucru de la Zodia Scafandrului încoace. Diferența e că funcționarii de atunci imitau societatea represivă în care trăiau, funcționarii de astăzi imită indiferența statului, miserupismul omniprezent. Unii oameni mai au și astăzi iluzia că se află sub înalta protecția a culturilor organizaționale impuse de firmele străine și pot să se comporte cu tine cum vor.

Cititorul poate vizualiza „familia D.”, poemele surprind cinematic personajele şi acţiunile lor. Cum a decurs construirea volumului?

Prima variantă a manuscrisului, pe care l-am redactat la sfârșitul lui 2010 și l-am depus pentru concursul de debut organizat de editura Cartea Românească, cuprindea și ciclul American Experience, la care am renunțat ulterior. Au mai avut loc câteva trieri, am adăugat poezii mai recente care se potriveau de minune celor 3 cicluri din volum. Am vrut să am și două secvențe de respiro, câteva texte mai degajate, care să nu aibă nimic de-a face din punct de vedere tematic cu restul cărții și am decis să le introduc în volum sub titlul ”Exerciții de respirație”.

În ce fel se comunică din interiorul „camerei de filmat”, cu exteriorul? Care sunt blocajele sau sincopele care apar?

Este, cred, ceea ce pățesc uneori fotografii. Toată ziua cu ochii pe obiectiv, au vaga senzație la sfârșitul zilei că au pierdut ceva. Un regizor care trăiește doar pe platoul de filmare nu se poate bucura cu adevărat de viața lui personală pentru că trebuie să fie atent și să încerce să controleze clipă de clipă toate elementele (actori, decor, operatori, ingineri de sunet). La cel care scrie e și mai greu să-și dea seama cum să părăsească platoul de filmare, pentru că platoul de filmare este unul invizibil.

„Părinţii mei sunt idoli de piatră”

E un citat din cea mai veche poezie cuprinsă în volum. E scrisă în 2007. Obișnuiam să merg des acasă la prietena mea de atunci. Spațiul era destul de înghesuit. Casa avea o singură cameră (mai mare) și o bucătărie. Noi doi stăteam în bucătărie și povesteam sau beam ceai, iar părinții ei stăteau în cameră și se uitau la televizor. Ușa care despărțea camera de bucătărie avea geam. Prin geam îi vedem pe ai ei, înfundați în fotolii. Lumina televizorului se reflecta și pâlpâia pe ochelarii mamei prietenei mele. Asta îmi dădea senzația că nu sunt persoane vii. Pornind de la această imagine am creat un întreg cadru, mi-am imaginat cum copilul lor cere diferite lucruri, iar ei, fiind absorbiți de imaginile care se derulează pe ecran, îi răspund în doi peri, nu sunt foarte atenți. M-am gândit de asemenea la situația tipică a părinților care se întorc de la muncă și nu mai au energia necesară să discute între ei sau cu copilul lor, iar când acesta le cere ceva ei se îngrijorează, îl roagă să nu stea până la nu știu cât noaptea, să nu umble cu străini. Temerile lor sunt un efect secundar al lumii create de mass-media.

Care este miza acestui volum?

Ăsta-i genul acela de întrebare de care m-am ferit cât am putut eu de tare în timpul școlii: care este miza romanului Ion?; care este miza Luceafărului?, dar văd că mă întâlnesc cu ea într-un interviu.

Ai schimbat mediul pentru o perioadă îndelungată, călătorind în Statele Unite. Ce a adus nou în poezia ta contactul cu altă cultură, altă literatură?

A adus cu sine o anumită dezinhibare, mi-am dat seama acolo că poezia americană are un flow, o anvergură pe care noi cu greu o vom putea atinge. Mă gândesc că asta ține atât de spațiile vaste și, implicit, de un anumit mod de a le percepe și de a gândi în aceste spații, cât și de tradiția poetică de la Whitman încoace. În același timp a însemnat și o experiență de viață pe care sper să o pot transpune în ceva fain.

De curând, la Editura Charmides a apărut volumul de debut în poezie „Metastazele luminii” de Răzvan Gheorghe. Volumul s-a bucurat de numeroase voturi şi în cadrul topului realizat de AgenţiadeCarte, intitulat „Top Gala Tinerilor Scriitori/Cartea de Poezie a anului 2011”, situându-se pe locul al doilea printre preferinţele cititorilor. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

„Metastazele luminii” e o carte de poezie fără metastaze”, a scris Ion Mureşan pe coperta a IV-a a volumului tău de debut în poezie. Care este povestea scrierii tale?

Mereu mi-am dorit să scriu o carte. Am început-o de vreo 10 ori. Și, cam tot de atâtea am lăsat-o moartă. Se întâmpla acum vreo 10 ani. Pe atunci, încercam să fac poezie deși am cochetat întotdeauna cu ideea de a scrie proză. Ca să fiu sincer, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Și acum resimt aceeași tentație. În fine, au trecut ani de atunci. Apoi, într-o zi, am reînceput să scriu. Și am făcut-o cu o poftă pe care o cunoscusem odinioară dar, cumva, o credeam uitată. Și m-am oprit cu greu, într-o noapte. Am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost ”Metastazele Luminii”. Nu îmi dau seama câtă poezie este acolo, între cele două coperți. Nu știu nici câtă proză respiră, încă, acolo. Pesemne că uneltele sunt mai puțin importante. Scopul a fost aducerea metastazelor sub același tavan. Și nu e vorba numai despre acele metastaze care aduc moartea. Ca o paranteză, unele aduc primăvara sau, de ce nu, soarele pe cer. Nu am făcut decât să zugrăvesc fapte episodice, ca niște tripuri firești, ale realității imediate. Mi-am propus asta. Și, chiar dacă le-am tulburat puțin karma, toate personajele mele există. Comunicăm deseori.

Există trepte pe care le parcurgi pentru a ajunge la „metastazele luminii”?

Tripurile nu au trepte. Niciodată. Ele se petrec sau nu se întâmplă. Ești sau nu ești acolo. Sunt stări, de fapt, cu valoare de adevăr vremelnic. Nu trebuie decât să vrei, la rândul tău, să faci parte din ele. Și mai trebuie să ai o tastatură silențioasă la îndemână, ca să nu îți deranjezi vecinii. Totul se întâmplă lângă. Nu trebuie decât să participi. E ca într-o teorie a vaselor comunicante. Nu spun că uneori povestea îl găsește pe povestitor. Și nici că viceversa ar fi valabilă. Spun doar că, uneori, e vorba despre o reciprocă alegere. Și se petrece în imediata proximitate, chiar și într-un apartament de bloc. Apoi, Dumnezeu cu mila. Totul ține de feng shui-ul metastazelor trăite. Și de poveste ca atare.

„peştişorul de aur îţi poate da orice”

Și felinarul de la colț îți poate da, deopotrivă, multe. Mai cu seamă dacă îl știi de mic. Uneori este frustrant că unele lucruri par a rămâne întocmai la fel, necontaminate. Și un felinar ca ăsta poate fi epicentrul unei lumi. Revenind, când eram de-o șchioapă, bunicul din partea mamei mi-a promis că a doua zi vom merge la pescuit. Era pentru prima oară când îmi promitea așa ceva. Eram surescitat. În noaptea de dinainte am visat că am prins peștișorul de aur. Era galben-pai, nu putea fi altul. Și se zbătea în ac. M-am trezit fără să-l rog nimic, deși tare mi-aș fi dorit o bicicletă. Rareori am fost mai trist. A doua zi a plouat pe rupte, cu tunete și fulgere. Eu nu am mai fost niciodată la pescuit. În schimb, am un prieten care se duce săptămânal. Și despre el este vorba. Sper să reușească ceea ce ar fi trebuit să fac eu demult, pe vremea când eram de-o șchioapă, și a plouat. Ca la ușa cortului.

Inserezi în texte referinţe cinematografice, filosofice, psihologice, sau chiar personaje de desen animat. Există în experimentul tău poetic o cerebralizare şi construcţie care nu sunt accesibile inspiraţiei de moment?

Tripurile se petrec sau nu se întâmplă. Dar, când au loc, ele sunt ca niște filme. Curg imagistic. De altfel, ăsta este și motivul pentru care mi-am ales moto-ul dintr-un film. Și apoi, mi-am făcut filme cu mine. Pe de altă parte, vine o vreme când îți dai seama că Pinocchio nu a murit. Și că ar fi cazul. Că Sindbad marinarul a întreprins, din păcate, doar opt călătorii. Și ești curios ce a mai făcut în cea de-a noua, dacă ar fi fost scrisă. Că pistolarul Clint Eastwood nu mai are exact aceiași ochi de gheață, care te înfiorau odinioară, pe rândul din spate al unui cinematograf. Și că țestoasele ninja erau doar patru, bune prin excelență. Iar Chucky, o păpușă infanticidă, rea prin definiție. Este fascinantă lumea copilăriei rescrisă prin ochii unui adult. E episodică. E bine și rău, alb și negru. Ca în benzile desenate. Când am scris ”Metastazele Luminii” mi-am dat seama cât de denaturată este nostalgia unui adult care răsfoiește din nou, copleșit, Pif-ul. Deși locuim în aceleași blocuri.

Ce se întâmplă în ziua în care „chiar şi bunul Dumnezeu s-a odihnit„?

În ziua aia scurtă m-am trezit târziu. Și, ca să fiu sincer, prea multe nu s-au petrecut. Pesemne, asta a fost o problemă. Și eu sunt hiperactiv. Restul este trip. Nu trebuie să faci parte din familia Adams ca să locuiești în aceeași casă cu o mână albă. Și nici să te duci la zoo ca să auzi vrăbiile. Poți să te uiți pe geam. Sau să stai în pat. Tot în ziua aia a venit noaptea. Apoi, am ascultat hip-hop.

Poemele sunt însoţite de ilustraţii realizate de Liviu Ungureanu. Care e rolul imaginii corelate cu textul, pentru tine?

Tocmai fiindcă am dorit ca tripurile să capete conturul unor secvențe desprinse din imediat, l-am rugat pe Liviu Ungureanu să ma ajute în acest proiect. Rezultatul a fost cel dorit. El a insinuat cu mâna ceea ce eu am sperat să punctez prin cuvinte. Și ilustrațiile s-au tranformat în semne de punctuație ale metastazelor. Au dat tonusul unor alt fel de benzi desenate. Sper să colaborăm și pe viitor. Asta dacă tentația mea de a scrie va prinde un nou contur. De altfel, deasupra canapelei din sufragerie țin la loc de cinste au tablou al lui Liviu Ungureanu.

A existat vreo influenţă poetică în acest volum, a contat în vreun fel faptul că în familia ta există scriitori?

Nu. Paul Vinicius este poet pur-sânge. Adică, el chiar scrie poezie, ca efect și formă. Eu am o structură ”altoită”. Și nici nu vreau să pierd definitiv orice colaboraționism pervers cu proza. Nici să mă pun rău cu poezia. Aș fi ipocrit… Totuși, forma este diametral opusă de cea aleasă de Paul. Cred că uneltele noastre de scris sunt diferite. Ca și diversele teme asumate, de altfel. În ambele cazuri, e vorba despre suma unor experiențe trăite. Căile sunt, însă, disjuncte. Eu unul prefer să am tripuri. Pe de altă parte, nu am crescut cu Paul în casă. Și nici nu am avut dialoguri despre faptul de a scrie o carte. În definitiv, el a citit manuscrisul ”Metastazelor” la o lună după ce acesta a fost finalizat. De altfel, nimeni nu a citit textul decât în momentul în care a fost pus punctul de pe urmă, într-o noapte. Eu și Paul avem cele mai bune relații. El iubește să scrie. Și eu am redescoperit asta recent.

Mihai Mateiu a debutat, de curând, cu volumul „Oameni”, colecţia “Minutar”, Editura Casa de Pariuri Literare. “Una dintre cele mai mari virtuţi scriitoriceşti este o frazare în care intenţia nu e făţişă, explicită. Altfel spus: autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră. În ceea ce mă priveşte, nu încape nicio îndoială că volumul „Oameni” al lui Mihai Mateiu posedă această virtute. Pur şi simplu îi cred fiecare rând scris, îl cred pe cuvânt. Desigur, amândoi provenim din lumi similare, dar nu acest fapt conjunctural mă face să simt şi eu, asemenea autorului, însemnătatea ca atare a povestirilor de faţă, aceasta fiind acoperirea în aur a literaturii.”, a scris Attila Bartis. Andra Rotaru a dialogat cu Mihai Mateiu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Finalul povestirilor în acest volum este adeseori neaşteptat, schimbi registrele. Cum îţi construieşti personajele şi acţiunile lor? Există autocenzură, mizezi pe inspiraţia de moment?

Într-adevăr, în unele dintre povestiri se întâmplă ceva neaşteptat pe final. În altele în schimb e doar o schimbare de ritm, o intensificare. Se pare că-mi plac switch-urile astea!
În privinţa personajelor pot spune că nu le-am închipuit, încercând ulterior să le pun într-o situaţie sau alta – oamenii din carte au venit la pachet cu momentele în care i-am surprins. Ideea fiecărui text a venit ca întâmplare, ca personaj într-o anume situaţie. Cred că putem numi inspiraţie momentele acelea miraculoase în care, în mintea bântuind pe cine ştie unde, se înfiripă brusc o poveste, începe să pâlpâie viaţa unui personaj. Uneori e ceva brusc, ca o înflorire superaccelerată pe Discovery, alteori ceva mai lin, aproape imperceptibil. Scrierea propriu zisă e doar munca de a scoate la iveală imaginile întrezărite în asemenea momente sau perioade. Sigur, există şi inspiraţia de pe parcurs – în cazul acestor texte, ea a fost însă mai mult de ordin stilistic, legată de cum să spun un lucru, nu de ce anume să spun. Pentru a răspunde la întrebarea ta: da, mizez pe inspiraţie, dar în privinţa incipiturilor, nu pe parcurs.
Termenul de cenzură nu-mi place deloc, rezonează urât pentru mine. Îl leg de ceva impus din afară – chiar şi autocenzura are în percepţia mea tot cauze exterioare, e o reprimare dictată de teama de ceva din afară. Nu am renunţat la poveşti sau idei, nici măcar la cuvinte, de teama receptării. Am renunţat doar la ceea ce am simţit că încarcă inutil textul, că nu-i aduce nimic în plus sau că-l explică prea mult. E un control asupra textului pe care-mi place să-l simt şi ca cititor.

Abordezi teme diferite, subiecte ce au nevoie de o atentă documentare sau experienţe trăite. Ţi-e mai uşor să scrii despre ceva trăit decât să creezi lumi pe care nu le-ai cunoscut îndeaproape în viaţa reală?

Diversitatea tematică a povestirilor mele e un lucru care mă bucură mult – poate pentru că apreciez diversitatea în general şi-mi plac oamenii şi artiştii capabili să exploreze zone diferite. Unele texte din Oameni au un sâmbure trăit, altele au doar câte o nuanţă, câte un detaliu în care am pus experienţa mea. Sigur, e mai uşor să vorbeşti despre lucruri cunoscute, dar şi tentaţia creării de lumi e mare. Poate că, odată cu vârsta, te poţi depărta tot mai mult de ceea ce ai trăit – într-un fel, cred că scade acea miză strict personală a scrisului, acea răfuială cu tine însuţi.

Pe cât de tăioase sunt unele povestiri, pe atât de pline de tandreţe sunt altele, precum „bunica murind”.

Da, ăsta e un alt lucru care mă bucură. Cred că e o proporţie destul de echilibrată de texte „hard” şi „soft”. Interesant a fost că şi scrierea lor a fost una alternativă, ca şi când fiecare cufundare în violenţă, în duritate, avea nevoie de un contrabalans de calm şi blândeţe. Despre textul la care te referi un prieten mi-a scris: „e aici o sensibilitate în stare pură, fără urmă de patetism, ceea ce e al naibii de greu de scris” – dacă am reuşit asta, sunt de-a dreptul încântat.

“fiecare om simte într-un fel când îşi pierde libertatea, chiar dacă nu e pregătit să şi recunoască sau să accepte lucrul acesta”

Tind să fiu de acord! De exemplu, cred că-ţi pierzi libertatea atunci când începi să faci compromisuri – de dragul unei cariere, a unui statut social, a unei vieţi mai uşoare. Îţi aminteşti discursul pe care-l ascultă Bruce Willis în Pulp Fiction, când şeful îi spune în ce repriză trebuie să piardă meciul? Ceva de genul: „O să simţi o împunsătură. E mândria. Fuck pride! Treci peste.” Cred că toţi simt împunsătura, e un sistem de alarmă – doar că mulţi reuşesc să-l amuţească, să treacă peste. Mă uimeşte că le scapă tot ceea ce pierd când fac asta – curajul, respectul de sine, demnitatea. Să recunoşti că ţi-ai pierdut libertatea ţine de un anumit curaj, pe care nu-l mai ai dacă ai luat-o pe calea asta. Bruce Willis alege însă corect!

“cred că seducţia e ceva atât de personal încât cu greu se poate vorbi despre ea”, spune unul dintre personajele tale. Ce crezi tu? Care e rolul acesteia într-o linie narativă, atrage abordarea acestei tematici un public mai divers? Care e implicarea psihologică a scriitorului în conturarea personajelor?

Şi eu cred că e greu să vorbeşti despre seducţie, e ceva incredibil de complex şi de fin. Aş asocia-o totuşi cu intuiţia, pentru că sunt sigur că nu există forme de seducţie care să funcţioneze oricând, asupra oricui. Eu unul sunt sedus, în literatură, de formele pe care le simt cele mai potrivite pentru poveştile pe care le îmbracă. La fel ca bătrânul pe care l-ai citat, încerc să mă feresc de standarde.
Nu-mi dau seama dacă abordarea seducţiei ca temă într-o povestire atrage un public mai larg – în ciuda temei, Interviul rămâne un text literar, nu devine un articol de revistă glossy.
Legat de implicarea psihologică a autorului: e totală, fără a înţelege însă prin asta consens ideologic sau acord emoţional.

Subiectele pe care le alegi sunt ancorate în prezent. Există mize imediate şi mize pe termen lung?

Nu ştiu dacă înţeleg bine întrebarea. Subiectele sunt ancorate într-un prezent al personajelor, nu al lecturii. Mizele acestor texte sunt strict literare şi eu nu le pot diferenţia pe termene. Dar, sigur, felul în care ele sunt percepute nu mai ţine de mine.

Care e prima amintire legată de începuturile tale ca scriitor?

E o amintire superbă. Sigur, atunci nu am avut conştiinţa faptului că scriu „literatură”, dar am simţit limpede că e „altceva”. S-a întâmplat într-o seară de iarnă, chiar în preajma anului nou. Ideea textului m-a lovit în plină stradă şi, ajuns acasă, am încercat să o pun pe hârtie – au trecut câteva ore fără să-mi dau seama, lucrând cu cuvintele. A fost o bucurie vecină cu nebunia – bucuria celui care îşi găseşte un sens. Nu conta că asta reconfigura toată existenţa mea, în care până atunci mersesem în cu totul alte direcţii. Am încă acel text, dar nu-l citesc niciodată – e despre cineva care descoperă că trebuie să scrie. L-am intitulat „Cuvânt înainte” – înainte la orice avea să urmeze.

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul „Liniştea de dinaintea liniştei” de Paul Vincius. “Chiar asumându-și condiția de bărbat de 50 de ani, tot mai marcat de propriile îndoieli, de propriile amintiri, de propriile eșecuri, Vinicius pare a-și conserva junețea dintr-un/printr-un elan erotic care-l păstrează în bună formă. Acest elan e cel care pare a-l călăuzi pe poet dincolo de drumurile, tot mai înfundate?, ale realității cotidiene.”, a scris Andrei Bodiu. Andra Rotaru a dialogat cu Paul Vincius, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Inseraţi în acest volum referinţe socio-politice despre trecut, prezentul fiind prins “în întuneric/ precum moneda/unei lumi/demult apuse”

Referinţele astea apar prin scrierile mele din cauză că nu prea văd de ce aş ascunde cartea tehnică a agregatului meu de făcut poiezele, pe care l-am cumpărat de la un chinez evreu negru, martor de-al lui Iehova, care tocmai vroia să se care-ntre Buda şi Pesta, adică, pe Dunăre, pe o insulă, da’ uite, că funcţionează (el, agregatu’) şi-n ziua de azi. Îl ţin în bucătărie, cu o muşama pe el, de culoarea lu’ Calu’ bălan, da’ cu şeaua verde. E un agregat pe bază cu râme (adică, nu cu rime). Cât despre prezent, cu siguranţă îmi place mai tare Janis Joplin, decât Seven years in Tibet – şi cu sergentu’ zece. Lăsând gluma la o parte, chiar n-am nimic cu prezentu’, dacă nici el nu se ia de mine.

Detalii biografice semnificative despre “prima nebunie” sau “lacrimile unui claun” întregesc portretul celui care învaţă că e mai sigur să-şi lege “bicicleta cu lanţul” (vorbiti liber)

De fapt, nu-i vorba decât despre ceva biografie, că am uitat să vă zic că agregatu’ îmi cere, pe lângă râme, şi oarece chestii autobiografice. Cum nu prea mă îndeletnicesc cu pescuitu’, râmele mi le procur de la romancieru’ Groşan, iar chestiile autobiografice sunt chiar ale mele, că, ce să zic? – am şi eu oarecari succesuri, pe lângă agregat şi Groşan.

Amintiţi în câteva rânduri de mady. Cum v-aţi întâlnit şi cum v-a influenţat?

Păi, prin ’84, când io – întârziat, cum mi-e felu’ –, deja le spusesem zidurilor Editurii Cartea Românească că tare îmi place cum scrie Mady Marin, ea a aflat de asta de la ziduri şi, luându-mă de mână, m-a scos în lume. În lumea a bună, de pe atunci, adică la Festivalul de Poezie de la Sighişoara, unde am avut cinstea să fiu şi eu înregistrat de Securitate. Apoi, după alţi vreo 13-14 ani de prietenie scriitoricească şi antisecuristică, dintre toţi prietenii mei, ea a fost prima care şi-a amintit că-mi expirase pariul meu cu mine şi a observat că rămăsesem un poet eminamente oral, ceea ce nu prea mai era cazul. Aşa că, tot ea, săraca, m-a ţinut în „şuturi”, până i-am dat textele pentru care am şi primit premiul cel mare (de debut) la prima ediţie a Festivalului de Poezie „Virgil Mazilescu”, de la Corabia, în 1998. De acolo până la apariţia, pe hârtie, a volumului „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate”, n-a mai fost cale lungă, ceilalţi trei vinovaţi de apariţie fiind Traian T. Coşovei, Ion Papuc (cu a lui editură, „Crater”) şi Tudor Jebeleanu, care, extrem de insinuant, mă tot întreba, ţin minte, cam ce părere am io despre bărbaţii al căror număr de telefon se termină cu „69”. Recunosc că am respirat oarecum uşurat când mi-a expirat cartea de identitate şi n-am mai fost nici abonat al Romtelecom, iar la Orange m-am făcut deja precaut, să nu-mi mai livreze vreun „69”. De Mady am fost foarte apropiat până în ultimele ei momente, iar dispariţia ei mi s-a părut a fi una dintre cele mai proaste glume de întâi aprilie, cum, la fel mi-a rămas în memorie şi moartea mamei. De influenţat, ce să zic? Că eram amândoi morţi după Mazilescu? Ajunge?

Ce vă linişteşte şi nu vă dă dependenţă?

Douămiiştii. Cartofii prăjiţi şi cactuşii-n aer liber. Cărţile proaste, care nu mă liniştesc nicicum, dar nici dependenţă nu-mi dau. Octavian Soviany – care nu mă linişteşte de fel, da’ îmi dă oarece dependenţă, chit că, degeaba. Motanii de apartament şi maidanezii. Fumatu’ de fără filtru până şi-n parcuri, la aer, care mi-a dat întotdeauna dependenţă, da’ m-a şi liniştit. Buda şi Pesta, după cum ziceam, ude mereu, de la Dunăre. Trăiască fluviile prietene!

Când a apărut “ţara vinicius”?

Păi, când n-am mai avut încotro. Când, oriunde m-aş fi tăiat, tot dragoste ar fi ieşit din mine. Precum patria aia, cam iluzorie, a cuvintelor cărţilor noastre… Tristă, da’ plină de humor. Însă, mai ales, tristă.

Mai există proşti ai patriei?

Bănuiesc că da, chit că aici, cred eu, mă arăt cam obraznic, întrucât asta cam ţine de intimitatea fiecăruia şi de puterea de a te putea privi, la persoana a treia, în oglindă. Orşcum, cred io, că-s printre ăi mai talentaţi. Fiindcă, prost, prost, da’ pen’ „al patriei”, chiar tre’ să ai ceva talent.

“Naşterea e pe aproape/ cântă cocoşii”

Când traversezi experienţe extreme, ca simplă şi muritoare fiinţă – cel puţin, aşa cred eu –, începi să cochetezi puţintel cu „viaţa de dincolo de viaţă.”, chiar dacă până atunci nu prea luaseşi în calcul asemenea variantă. Şi atunci parcă s-ar desprinde ceva din tine (ca şi un cablu electric fără sens, vreo mărgeluţă albastră, vreo tablă, oarecum, întemeietoare, din vreun satelit avariat, ieşit din gravitaţie), mă rog, un fel de ceva din tine care va continua să te uite, însă într-o manieră atât de apropiată ţie, ca şi cum tot tu ai fi martorul tăcut al propriei dispariţii…

De ce “Liniştea de dinaintea liniştei”?

Fiindcă aşa mi s-a întâmplat să simt eu, despre mine, vreme de cam patru ani din cei nouă, câţi au fost necesari ca să se închege acest volum de poeme. Într-un fel, un (aproape) jurnal pe nouă ani – distanţa faţă de ultima mea carte de poezie. În definitiv, distanţa dintre literatură (aşa cum o percep eu) şi segmentul de existenţă trăită de mine, în intervalul dintre două volume, mereu, zero. Aşa şi trebuie să fie. Faptul că patru ani m-am simţit deja mort şi alţi cinci ani (neaşezaţi însă aritmetic), m-am simţit extrem de viu, bun prieten şi îndrăgostit, au făcut şi au dat titlu segmentelor acestui volum. De acolo apar şerpuirile dintre Viaţă, Moarte, Prietenie, Singurătate, Preaplin, Deşert şi Dragoste. Şi degeaba ne „regizăm” noi cărţile, fiindcă ele nu se finalizează decât atunci când ne dau de ştire că ar fi împlinite. Volumul ăsta ar fi trebuit să apară acum patru ani. Până nu s-a umplut cu trăirile necesare, nici n-a vrut să audă de tipografie. Iar titlul ăsta, la care m-am tot gândit cu smerenie, a devenit, între timp, inexact. Fiindcă „Liniştea de dinaintea liniştei” nu este numai Tăcerea de dinaintea Marii Tăceri, nici numai Singurătatea de dinaintea Deşertului, dar este şi Speranţa, şi Prietenia şi Dragostea. Este, pur şi simplu, până şi cântecul crestat al cocoşilor ăia, după care mai arunci cu câte o scurtătură, cât de îndrăgostit ai fi tu de natură, când se cam defectează şi nu te lasă să dormi.

De curând, la Editura Brumar a apărut volumul „Aceiaşi” de Andrei Novac. „Există în versurile lui Andrei Novac un dialog senin cu poezia tandră a unei vârste ce se cere exprimate şi cu vocabulele abandonate de postmodernii de succes şi întâlniri cu literaţii de odinioară, “clasicii” rostirii sentimentale: sunt şi trimiteri fugitive la confraţii pe care poetul îi iubeşte. ”, a scris criticul literar Cornel Ungureanu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul de versuri “Aceiaşi”, Editura Brumar, 2011, a apărut la o distanţă temporală semnificativă faţă de momentul scrierii sale.

Da, aşa s-a întâmplat, şi asta pentru că mi-a luat ceva timp să mă hotărăsc ce voi face cu el, în ce haină urmează să îl îmbrac. La un moment dat, am vrut să renunţ la el, dar, se pare, că nu am putut. Când am reuşit să depăşesc acest prag, volumul a prins formă şi a fost publicat. Cărţile se aseamănă cu unii oameni, adică au o poveste a lor şi volumul acesta, cum este firesc, are o poveste a lui, una care, sper, o să meargă mereu tot mai departe.

“Aceiaşi” este de un lirism neobişnuit pentru poezia care se scrie în momentul de faţă. Care sunt riscurile şi care sunt plăcerile asumate?

Mi-a plăcut, întotdeauna să fiu altfel şi nu mi-a păsat niciodată ce fac toţi ceilalţi, mai ales că poeziile pe care le-am scris au avut priză la cei care le-au citit. Mai mult decât atât, lăsând la o parte aceste lucruri, eu cred că poezia mea o să reuşească şi o să conteze. Şi, atunci, merită să îmi asum orice riscuri, cât despre plăceri ele sunt infinite. Cred în poezia scrisă prin prisma vocaţiei, fără talent şi mesaj nu există viitor în poezie.

“E în literatura lui Andrei Novac o seninătate şi un echilibru din ce în ce mai greu de descoperit în scrisul tânăr”, a afirmat criticul literar Cornel Ungureanu pe coperta a patra a volumului. De unde această serenitate în scrisul tău, urmează unui dezechilibru?

Literatura mea este una care mă scrie pe mine şi nu eu pe ea, poate că, de aici, această seninătate, cât despre dezechilibre, ele îşi au rostul oriunde, dar nu în scris, cel puţin în scrisul meu. Ar putea să mai existe o explicaţie: aceea că sunt împăcat cu tot ce mi s-a întâmplat şi, atunci, pot să scriu cu seninătate.

“ochii acestei zile nu se aseamănă în culori/ nici cu ochii de câine, nici cu cei de pisică”

Da, ei se aseamănă cu poezia adevărată, adică se confundă cu libertatea oraşelor mari sau cu singurătatea fermecătoare a cîmpurilor peste care sunt stăpâni doar vântul şi Dumnezeu. Ochii acestei zile sunt ochii fiecăruia dintre noi sunt, până la urmă, viaţa şi tinereţea prin care fugim grăbiţi, crezând că ne aparţin. Ochii rămân întotdeauna, veşnicia lor ţine, până la urmă, de faptul că ei captează şi, mai ales, ne prezintă şi ne reprezintă, prin ei sperăm, visăm şi, tot prin ei, la un moment dat, murim pur şi simplu.

“în lumea de azi,/ prea multă sensibilitate/ ar putea să te ucidă” În unele zone ale lumii sensibilitatea este un atu. Ce se întâmplă în România?

România a avut un dezavantaj faţă de ţările în care sensibilitatea este un atu. A fost nevoită să îşi întrerupă evoluţia brusc, fără explicaţii şi să accepte un regim opresiv care a distrus tot ce ieşea din tipare. Mai mult, a fost obligată să cedeze o parte din teritorii. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, intelectualitatea care a refuzat pactul cu sistemul nou instalat a fost trimisă la reeducare în puşcăriile comuniste. Şi, dacă în România se putea suferi şi muri în limba română, în teritoriile pierdute, românii nu au putut decât să moară pentru limba română. Astfel că, după cinzeci de ani de comunism, România trebuie să redevină aceeaşi ţară.

Există vreo limită scrisă în palmă?

Cred că fiecare dintre noi are un destin care poate să se împlinească. Limita scrisă în palma fiecăruia dintre noi este fiecare zi care se termină, începutul unei alteia este un cadou pe care trebuie să îl tratăm ca atare.

“Aş putea să scriu despre orice”

Scriu despre tot ce mi se întâmplă, despre tot ce văd că li se întâmplă celorlalţi, scriu despre viaţă şi despre moarte. Scriu pentru că nu aş mai putea altfel şi pentru că tot ce fac acum o să aibă un rost.

De ce “Aceiaşi”?

Pentru că, suntem aceiaşi, şi pentru că, nici măcar, trecerea timpului nu ne poate schimba. Aceiaşi, pentru că identitatea noastră este dată de valorile esenţiale ale existenţei unui om sau a mai multor oameni pe acest pământ, în această lume în care trăim, iubim şi murim. Aceiaşi înseamnă redobândirea unei identităţi pierdute cândva.

De curând, George Chiriac a debutat cu volumul de versuri “Frica circulă prin subteran”, Editura Casa de Pariuri Literare. „George Chiriac e la răsăritul soarelui pe o zăpadă încă necălcată, strălucitoare.”, a scris Nora Iuga pe coperta volumului. Andra Rotaru a dialogat cu George Chiriac despre acest debut matur, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

De curând, la Editura CDPL, în colecţia “Prezent”, a apărut volumul tău de debut, intitulat “Frica circulă prin subteran”. De la ce a pornit crearea lui?

Când mă gândesc la subteran îmi vin în minte trei lucruri distincte care se atrag foarte tare: morţi, metrouri, cârtiţe. E plin de poezie în aceste simboluri. Ştii tu cum se desenează inimioarele cu degetul pe geamul metrourilor, cum se stă dimineaţa la pândă ca să poţi lovi cârtiţa cu hârleţul în cap când ridică muşuroiul, cum morţii sunt doar nişte manechine care vorbesc prin subteran şi se gândesc dacă să-ţi inducă frică sau nu. Şi tu comunici cu morţii atunci când le citeşti mesajele de pe pietrele funerare, nu crezi? Volumul s-a născut foarte instinctual, când prin 2008 ieşeam din gura de metrou Eroii Revoluţiei şi am vrut să trec cumva strada. Nu am văzut tramvaiul şi era să mă izbească. Peste drum era cimitirul Bellu, parcă mă atrăgea ca un magnet. Sigur, mi-am imaginat că frica circulă prin subteran, pentru că oricine se teme de întuneric, de acel subsol îngheţat, de podul plin cu vechituri sau de cripte mortuare în care e musai să cobori. Să nu uităm de buncăre, de beciuri, de puţurile lifturilor, de sticle de vin golite şi de “apa de sub lac” pe care o tot cânta Ada Milea. Tot ce e ascuns, ascuns rămâne. Frica e ca un şobolan alb, se ascunde şi răsare când nu te aştepţi. Mai ales în locurile întunecate. Şi dacă ai vedea ce bine s-au adaptat şobolanii în subteranul zilelor noastre… De fapt tu eşti cel care decide dacă e momentul să îţi fie frică, pur şi simplu ea îţi circulă prin vene şi te poate demoniza uşor. Dar subteranul aparţine celor deposedaţi.

“Frica vine/frica revine”

Ca să definesc “frica vine/frica revine” mă duc cuminte ca un copil la memorie şi ea mă ajută mereu. Nu-mi mai aduc aminte exact, dar Nora Iuga zicea ceva de genul: “scrisul e ca muşuroiul de cârtiţă pe care îl bătătoreşti, dar cârtiţa iese mereu prin altă parte”. Cam aşa definesc şi eu mecanismul fricii.

Există o relaţie intensă cu un anumit cimitir din Bucureşti, precum un fetiş poetic?

Sigur că există o relaţie între mine şi cimitirul din Bucureşti, hai să-i zicem pe numele său adevărat: cimitirul Şerban Vodă, adică Bellu, în limbaj popular. Relaţia e foarte simplă, a fost primul loc care mi-a produs o anumită stare de linişte. Uneori îi invidiez pe bucureşteni că au minunea asta de cimitir. Totodată mă întristez că Bellu a intrat în harta obiectivelor turistice europene şi astfel se strică din frumuseţea lui. Iar lecturi publice în cimitire nu prea se fac la noi, că suntem încă încuiaţi. Relaţia de linişte pe care mi-a dat-o acest loc “al dorinţelor” stă încorsetată şi cu fuga mea de spaţiul social, Bellu fiind ca un fel de refugiu. M-aş face ghid turistic aici, fără să fiu plătit. Nu cred că e vorba de vreun fetiş legat de acest loc, cred că am fetişuri legate doar de anumite stări. Pot să vin la Bellu pe ploaie, să-l caut pe Gellu Naum şi să îi vorbesc despre pisici şi e totul minunat şi pot veni în mijloc de iulie să văd un grup de turişti şi nu simt absolut nimic, mi se rupe firul.

În multe poeme se regăsesc superstiţii, voci incantatorii şi personaje de basm.

Eu nu sunt un om superstiţios, dar ştiu mai multe lucruri despre superstiţii decât adevăraţii oameni care se tem de lucruri obscure. Iubesc pisicile negre, 13 nu are nicio relevanţă, marţi nu sunt 3 ceasuri rele şi oare câte oglinzi am spart? Sunt alţii care îşi fac ţăruşi, pun usturoi pe la uşi, taie găini negre – tot felul de grozăvii ca să-l alunge pe “ăla rău”. Totul e de fapt o mască, o modalitate de a înfrunta într-un fel ceea ce provoacă frică. Eu sunt înnebunit după mister şi după personajele care emană o anumită doză de frică. Până la urmă, totul e întunecat şi sobru, doar locuim în subteran. În volumul “Frica circulă prin subteran” am câeva din fascinaţiile mele: Jack [Spintecătorul], Sylvia Plath, Jim Morrison, Edward Scissorhands – sunt personaje care m-au marcat cumva prin ceea ce făceau, scriau, mureau, ucideau. E mult spus “personaje de basm”, singurele personaje de basm în care mă regăsesc sunt aproape toate din volumul “The art of Tim Burton”. Şi aşa au fost câţiva care au apreciat coperta ca fiind foarte tim burtoniană. Nu am putut decât să zâmbesc.

Şi cele mai „vamaioate” personaje din acest volum sunt pline de frică. Există vreunul seren, căruia îi este imposibil să fie temător?

Persoaneje “vamaioate” de care mă întrebi nu sunt decât nişte iluzii, nişte domnişorici oarecare pe care le-am văzut în Vamă şi mi-au trecut prin minte, nici măcar nu am schimbat vreo vorbă cu ele. Îmi place atmosfera aia de Vamă, totul pare cunoscut, dar în amănunt totul pare necunoscut. E ca o ceaţă caldă. Dar ştii tu, poveştile din Vamă rămân în Vamă. Cred că eu am mers mai mult în Vamă să văd concertele Adei Milea… dar asta e altă poveste. Personajele din cartea mea care nu se tem de lucruri întunecate sunt oameni ca mine, cu haine lungi şi negre şi cu ochii împăienjeniţi. Totul depinde de psihic şi de modul în care vezi lucrurile.

Ai confundat vreodată Craciunl cu Halloweenul?

Mie nu îmi place aşa tare Crăciunul, e doar o sărbătoare religioasă care nu are niciun farmec. E tare greu să crezi în poveşti (să nu le zic superstiţii) când în facultate ai curs de evoluţionism şi eşti fascinat de teoriile lui Darwin şi de alte teorii ateiste. Îmi place Crăciunul pentru că lumea nu umblă pe străzi, e frig şi ninge – e starea aceea de amorţeală care pe mine mă acaparează uşor. Atunci îmi iau ceva de scris şi mă trântesc în fotoliul verde pe care îl proptesc lângă calorifer. Scriu, mă uit spre pădurea de la marginea oraşului şi beau vin. Musai să fie roşu. De Halloween nu mă costumez, dar mă plimb pe străzi şi îmi place să ciopârţesc dovleci. Atunci îmi trebuie neapărăt frunze uscate, vânt, lumină portocalie şi puţin frig care să dezmorţească stările. De Crăciun şi de Halloween scriu, acesta este răspunsul.

De ce acest titlu, şi de ce într-“a cincea sosire la Bellu”?

Scrisul în cadă mi se pare fascinant, am scris cele mai bune poeme acolo. Şi muritul în cadă e plin de însemnătate. Scrisul în Bellu e ca o doză de morfină care calmează, e tare linişte şi sunt multe poveşti ascunse. Au fost câteva sosiri la Bellu în care m-am simţit bine sau se întâmpla să mă duc în străinătate şi cum aveam câteva ore libere preferam să le petrec în acel loc misterios. Era şi o muză pe acolo, desprinsă din spaţiul cvasiliterar. Volumul este un experiment, am trecut peste acest Bellu, a rămas totul închis ca într-un album vechi de fotografii.

Care sunt muzele tale literare?

Cred că e mult spus că am “muze” literare. Nu am o ordine precisă, depinde de starea în care mă aflu. Îmi place tare mult Nora Iuga, prin suprarealismul ei şi prin “erotismul morbid” pe care îl emană, cu ea o să defilez până pic pe dric pentru că o consider o scriitoare demnă de Nobel. Un “muz” poate fi şi Gellu Naum care de vreo 10 ani locuieşte la Bellu şi asta mi se pare tare suprarealist. Bine că neobosita Simona Popescu îl reeditează la Polirom şi Ada Milea îi cântă poemele. Ştefan Manasia e pe gustul meu pentru că scrie frumos şi corect despre animale (nu ca Adrian Diniş care imită la maximum poezia lui SGB). Până şi Marius Ianuş îmi place. Dar orchestra poate lua contur prin: Elena Vlădăreanu, Cosmina Moroşan, Emil Brumaru, Oana Ninu, Miruna Vlada, Octavian Soviany, Mircea Ivănescu. Cam atât.

Rodica Grigore a publicat la Editura Limes, în colecţia “Paradigme”, volumul “În oglinda literaturii”. “Prezentul volum aduce în faţa cititorilor mai multe texte dedicate unor autori din spaţii culturale diferite, tocmai cu scopul de a evidenţia, dincolo de orice posibile deosebiri de factură ori de structură, o constantă identificabilă în opera fiecăruia, şi anume capacitatea de a crede în adevărul literaturii – şi, deopotrivă, dorinţa de a-l căuta până la capăt, chiar dacă, nu o dată, drumul până la acesta este extrem de dificil.”, a scris autoarea. Andra Rotaru a dialogat cu Rodica Grigore despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.

La Editura Limes a apărut un nou volum semnat de tine, intitulat „În oglinda literaturii”. Ce reprezintă această oglindă din punctul de vedere al criteriului care a dus la construirea acestui volum?

Deşi nu obişnuiesc să procedez astfel, de data asta am să încep cu un citat. Nu din cine ştie ce pornire profesoral-doctorală, ci pentru că, în acest caz, e vorba despre un amănunt care mă va ajuta să-mi clarific punctul de pornire în mai puţine cuvinte. În tradiţia culturală niponă, oglinda e numită „răscrucea visurilor”, căci se consideră că realul şi irealul se întrepătrund tocmai aici, în acest spaţiu cu semnificaţii deosebite, unde starea de vis şi starea de veghe se dizolvă una într-alta. Astfel, ceea ce părea nălucire devine, dintr-o dată, chiar mai real (de-a dreptul mai palpabil, chiar dacă doar pentru o clipă!) decât realul. În această carte, intitulată În oglinda literaturii, am pornit (şi) de la această premisă şi am încercat să citesc ori să recitesc opera câtorva scriitori pornind de la o coordonată identificabilă în cazul majorităţii: credinţa lor în adevărul artei, plus încercarea fiecăruia în parte de a-l descoperi; deloc întâmplător, pentru a ajunge la acest rezultat, obiectul (care încetează, astfel, să mai fie un simplu obiect!) cel mai frecvent utilizat este oglinda. Se ştie, în plus, că arta a fost adesea interpretată drept „oglindă” care reproduce, în imagini pasagere, realitatea. Întrebările pe care fiinţa umană le-a pus oglinzii (sau, alteori, şi le-a pus în faţa oglinzii), au fost numeroase şi extrem de diferite de-a lungul timpului. Omul s-a folosit de imaginea reflectată pentru a construi (ori pentru a cunoaşte!) ceea ce a fost numit, uneori, cu un termen mult prea general, „adevăr”, şi care, tocmai de aceea, a devenit doar adevărul propriu. Oglinda, capabilă să instituie un spaţiu aparte, aflat la graniţa dintre dintre real(itate) şi aparent(ă), dă impresia că arată totul, deşi esenţialul e adesea ascuns: ea dezvăluie numai ceea ce se vede, ceea ce poate fi văzut, şi ascunde mult din ceea ce am vrea să aflăm. Numeroşi autori abordaţi în paginile acestei cărţi recurg la oglindiri ori reflectări, fie în oglinzi reale, fie în oglinda literaturii. În acest context, nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că imaginea reflectată reprezintă prima – şi, sigur, cea mai neelaborată – mască a fiecărei fiinţe umane, precum şi impulsul către disimulare şi evidenţiază esenţa din spatele oricărei aparenţe, oricât de frumoase sau strălucitoare ar putea aceasta să fie. Baltasar Gracián spunea că ceea ce se vede este ca şi cum n-ar fi. Am senzaţia că devin exasperantă cu citatele, ar trebui să încerc să le evit de acum încolo, însă e, aici, poate, una dintre consecinţele contemplării efectelor pe care actul reflectării (în oglinda literaturii, desigur!) le are asupra scriitorilor. Căci uneori se întâmplă ca oglinda să dezvăluie, fără cruţare, chipul lipsit de orice mască sau realitatea în ceea ce are ea mai adevărat, iar asta ţine de ambiguitatea relaţiilor complexe dintre a fi şi a părea. Nimic altceva decât lecţia esenţială pe care cititorul atent la nuanţe o învaţă la capătul oricărei (noi) lecturi.

Abordezi în acest volum romane ale unor scriitori japonezi, ţinând cont de două coordonate: tradiţia şi modernitatea.

Da, e adevărat. Acestea sunt, de fapt, marile coordonate fără de care romanul japonez ar fi imposibil de abordat. Căci scriitorii de aici au resimţit, imediat după 1868, an care marchează începutul Restauraţiei Meiji şi al „Epocii Porţilor Deschise”, această tensiune: pe de o parte sunt valorile tradiţionale ale lumii nipone, iar pe de alta, intervin numeroasele provocări ale Occidentului. Se ştie că secole de-a rândul Japonia a fost, prin excelenţă, o lume a formelor închise, o societate marcată de cultul valorilor proprii. Ei bine, după 1868 vor fi reluate legăturile economice şi culturale cu lumea occidentală, iar producţia de romane şi piese de teatru scrise după modele străine, europene mai cu seamă, va fi imensă – fără ca asta să însemne că şi valoarea tuturor textelor publicate acum e foarte ridicată. Dar perioada aceasta e şi una a preocupărilor teoretice: în 1885, Tsubouchi Shoyo publică un studiu intitulat Esenţa romanului. Problema centrală era necesitatea depăşirii limitelor literaturii nipone a epocii Meiji, prin abandonarea vechii concepţii în conformitate cu care proza ar fi un simplu instrument didactic şi ar funcţiona în conformitate cu deviza „Slăveşte virtutea şi pedepseşte viciul!”. Va trece însă destul de mult timp până când influenţele vestice vor fi nu doar acceptate formal, ci şi realmente asimilate profund în spaţiul cultural japonez. Pentru că, dacă s-a afirmat nu o dată că Yasunari Kawabata este „cel mai tradiţional scriitor nipon modern”, nici alţi autori formaţi la începutul secolului XX (Junichiro Tanizaki sau Yukio Mishima) nu se îndepărtează complet de tradiţie. Va fi nevoie de afirmarea reprezentanţilor noii generaţii, cei care încep să scrie după anii ‘50, mai ales Kenzaburo Oe, Kobo Abe şi Haruki Murakami, pentru ca recomandarea lui Tsubouchi Shoyo (care, în paranteză fie spus, ar putea fi comparată cu teoria formelor fără fond susţinută, cam în aceeaşi perioadă, dar la mii de kilometri, de Titu Maiorescu!) să fie respectată. De altfel, se vede foarte clar cum se îmbină în permanenţă dominanta tradiţională cu o serie de note ce ţin de modernitate în opera tuturor scriitorilor pe care i-am avut în vedere în cartea de faţă, de la Kawabata însuşi şi până la un autor singular şi experimental precum Kobo Abe, ori până la proza extrem de elaborată şi de subtilă a unei romanciere mai puţin cunoscute, Fumiko Enchi, sau chiar la Haruki Murakami – unul dintre autorii de care recunosc că mă simt foarte apropiată. Considerat una dintre cele mai influente voci în literatura niponă a ultimilor ani – şi, cu siguranţă, una dintre cele mai populare! – Murakami se raportează mereu la literatura occidentală, mai cu seamă la cea de limbă engleză, căci el este şi traducătorul lui Scott Fitzgerald, John Irving şi Truman Capote. Activitatea aceasta îşi pune amprenta asupra prozei pe care o scrie el însuşi şi care e marcată de temele obsedante ale Japoniei moderne, o combinaţie, poate, neaşteptată, „Jazz Age” şi „Lost Generation” în variantă orientală. Pădurea norvegiană (una dintre cărţile la care ţin mult!) este romanul care l-a impus definitiv pe Haruki Murakami în peisajul literaturii japoneze contemporane, marcând, deopotrivă, afirmarea unei orientări estetice diferite la nivelul prozei nipone a ultimelor decenii: e depăşită, de-acum, tematica istorică sau intimistă ce caracterizase generaţiile anterioare, de la Yukio Mishima la Kenzaburo Oe. Însuşi titlul acestei cărţi, Pădurea norvegiană, spune multe – cu siguranţă, mult mai multe decât am reuşit eu să spun acum! – despre permanenta îmbinare, tensiune, interdependenţă, putem să-i spunem oricum, între tradiţie şi modernitate în literatura japoneză, câtă vreme Murakami foloseşte, aici, tocmai celebrul titlu al melodiei celor de la Beatles, Norwegian Wood, („I once had a girl, or should I say she once had me…”) cu scopul de a spune lucruri esenţiale despre Japonia. Şi, desigur, nu numai despre Japonia!

În cazul unor scriitoare, adeseori a fost supralicitată abordarea feministă. Cum s-a facut trecerea de la receptarea unei opere prin acest filtru, către o percepţie modernă? Cum ai caracteriza literatura protofeministă?

A existat, e adevărat, tendinţa aceasta. Încă există, de fapt. O tendinţă care, în paranteză fie spus, a existat şi în cazul operei unor scriitori, nu doar a unor scriitoare. Ajunge să amintim, aici, cazul – celebru – al Norei lui Ibsen, piesă de-a dreptul revendicată de reprezentantele zeloase ale feminismului drept adevărat manifest al emancipării femeilor şi al luptei pentru drepturile acestora. Şi ajunge, de asemenea, să amintim reacţia lui Ibsen însuşi, cel care spunea, în 1898, că se vede silit să refuze această cinste, câtă vreme el nu a avut în vedere vreo ideologie, ci doar a încercat să exprime natura umană şi să spună câteva lucruri despre emanciparea umanului. Dar, ca să revenim la întrebare… De pildă, abordarea din perspectiva – nu o dată extrem de accentuată! – a unui feminism militant a fost supralicitată în cazul scriitoarei canadiene Margaret Atwood şi a majorităţii romanelor sale. Lucru faţă de care chiar autoarea a manifestat suficientă reticenţă şi pe care, în consecinţă, a şi încercat să-l tempereze. În fond, Atwood demonstrează, prin toate cărţile sale, că este cu mult mai mult decât o voce din corul feministelor. Şi reuşeşte să facă acest lucru chiar şi prin intermediul scrierilor de început, cum ar fi, de exemplu, romanul Femeia comestibilă, publicat pentru prima dată în anul 1969, dar elaborat, în linii mari, după cum autoarea mărturiseşte ea însăşi, încă din 1965. În fond, ca să repetăm tocmai caracterizarea lui Margaret Atwood, cartea aceasta se dovedeşte a fi, la o lectură atentă, mai degrabă, „protofeministă”, dacă avem în vedere că, pe vremea când lucra la acest roman, nu exista încă „nici o mişcare precizată şi bine definită (de promovare) a femeilor ori a drepturilor acestora”. Acuma, sigur, au existat chiar şi unele glasuri ori opinii care l-au considerat pe Euripide primul autor în opera căruia se regăsesc accente care vor fi, ulterior, utilizate de susţinătorii drepturilor femeii, însă nu cred că e cazul să ajungem chiar până în Antichitate pentru a descoperi zorii literaturii protofeministe… Adică, după cum denumirea însăşi arată, acea literatură susţinând emanciparea femeii şi militând pentru drepturile acesteia, dar care este anterioară epocii în care mişcarea feministă propriu-zisă şi-a cristalizat ideologia şi a încercat să-şi coordoneze acţiunile. Un moment important al acestei evoluţii şi cristalizări ideologice, dar şi estetice, este reprezentat de apariţia, în anul 1984, a unui studiu semnat de Sandra Gilbert şi Susan Gubar, intitulat The Madwoman in the Attic (devenit în scurt timp celebru în cercurile feministe din Occident), în care sunt discutate pe larg semnificaţiile imaginii femeii nebune (închise sau nu într-o cămăruţă din mansarda vreunui castel victorian, aşa cum se întâmplă în romanul Jane Eyre de Charlotte Brontë), model impus ca atare de numeroase autoare vestice afirmate după primele decenii ale secolului al XIX-lea, cărora imaginea aceasta le servea pentru a exprima dorinţa de depăşire a condiţionărilor unei societăţi patriarhale şi înţepenite în propriile sale norme anacronice de comportament. De altfel, mare parte din literatura epocii victoriene a fost, la un moment dat, interpretată din această perspectivă, Jane Eyre sau chiar unele dintre protagonistele lui Dickens fiind privite prin grila feminismului mai mult sau mai puţin militant. Care, din punctul meu de vedere, nu ar trebui nicidecum absolutizată. Literatura este viabilă – dacă este astfel şi acea literatură care este cu adevărat astfel! – pentru că are valoare esetică, nu pentru că susţine drepturile femeii ori ale altui grup, minoritar sau nu, ori pentru că ar lupta pentru cine ştie ce… Modelul acesta interpretativ a fost depăşit, cred eu, prin lectura efectivă, nemijlocită a textelor – iar nu a cine ştie cărui manifest menit a susţine ideologia unei mişcări sau a alteia… Există, fără îndoială, o scriitură feminină, care are caracteristici bine definite, însă ea trebuie privită dincolo de cadrul mult prea strict al feminismului, care nu face, de multe ori, decât să limiteze perspectiva. E forţat să se discute atât de mult despre diferenţele dintre literatura scrisă de bărbaţi şi literatura scrisă de femei şi să se încerce descoperirea, în cine ştie ce text, a unor amănunte la care autorii sau autoarele nici nu s-ar fi gândit, la vremea când au scris… Vreau să spun că, până la urma, acestea sunt nişte false criterii: George Eliot le contrazice în mod strălucit, încă din epoca victoriană.

Există în acest volum un scriitor nucleu, ale cărui valori şi opere, a cărui putere de structurare şi destructurare sunt definitorii pentru aceste oglinzi ale literaturii?

Nu întâmplător, cartea aceasta începe cu un studiu dedicat lui Fernando Pessoa. El este, într-adevăr, scriitorul-nucleu, da, i-am putea spune şi aşa, care defineşte perfect, din punctul meu de vedere, acea capacitate aparte de a descoperi adevărul. Poate şi pentru că adevărul pe care îl caută este acela al poeziei, în care nu oboseşte să creadă şi a cărui esenţă ştie să o identifice chiar şi atunci când pretutindeni par a domni aparenţele… Exemplu unic de scindare heteronimică în individualităţi creatoare fundamental diferite, Pessoa a creat, prin întreaga sa operă, o elaborată ficţiune menită a demonstra că experienţa pluralităţii eului nu e nimic altceva decât o altă modalitate de a privi în oglinda literaturii (şi deopotrivă a sinelui) pentru a descoperi, în profunzimile sale, eternul adevăr al poeziei.

Am mai vorbit împreună despre Pessoa şi am spus şi cu acele ocazii – şi, iată, spun din nou! – că el este important pentru mine în mult mai multe feluri şi din mult mai multe motive decât aş putea să explic acum, aici, în câteva rânduri. Probabil tocmai deoarece este atât de important îmi este şi greu să spun în clipa asta până la capăt şi foarte convingător de ce se întâmplă astfel, sau am, şi acum, acea reţinere pe care o ai uneori faţă de ceea ce contează cu adevărat… Octavio Paz spunea undeva că poeţii nu au o biografie personală, opera e singura biografie la care pot ei visa, iar afirmaţia aceasta se susţine mai cu seamă în cazul unui autor cum e Fernando Pessoa, unic nu doar prin uluitoarea sa capacitate de invenţie poetică sau prin mesajul transmis, ci şi prin discreţia pe care a manifestat-o întotdeauna în privinţa propriei existenţe (care rămâne legată de atmosfera Lisabonei). Visând încă de la început să descopere centrul în jurul căruia să-şi structureze viziunea poetică, Pessoa a înţeles de timpuriu că, în cazul său, acest centru va fi întotdeauna multiplu. Deci, a recurs la complicata strategie a creării unor măşti lirice – esenţial diferite între ele – în spatele cărora să se poată ascunde, însă de fiecare dată tocmai cu scopul de a se putea exprima, astfel, mai adecvat şi mai exact. În plus, într-o însemnare a autorului, datând din anul 1915, publicată în Paginile intime, adunate după moartea sa, Pessoa accentuează imaginea oglinzilor (care, mai târziu, îl vor înspăimânta pe Jorge Luis Borges!), privite de fiinţa umană ca mijloc de autocunoaştere: „Mă simt multiplu. Sunt asemenea unei camere cu nenumărate oglinzi fantastice care oferă reflectări false ale unei realităţi anterioare care nu se află în niciuna dintre ele şi care, totuşi, se află în toate.” Captiv al unui eu pe care nu-l poate nici identifica şi nici exprima până la capăt, Pessoa găseşte soluţia salvatoare în construirea unei realităţi poetice paralele, menite şi să umple golul creat între el şi sine. În acest fel, poetul devine el însuşi, împreună cu fiecare heteronim în parte, un actor menit să-şi poarte masca, întrevăzând singura unitate posibilă tocmai în această existenţă plurală, chiar dacă, uneori, măştile par a nu ascunde, în spatele lor, niciun (alt) chip real. Sau, după cum scrie unul dintre heteronimii săi, Álvaro de Campos, în Tutungeria: „Când am vrut să-mi scot masca,/ Ea mi se lipise de obraz./ Când am tras de ea şi m-am uitat în oglindă,/ Eram deja bătrân…”

Unii dintre scriitorii incluşi în acest volum au avut parte de-a lungul vieţii de interpretări eronate sau unilaterale, din cauza implicării în viaţa politică ori a biografiei lor. Este şi cazul lui Yukio Mishima: “orice excentricitate a scriitorului a devenit, deşi în mod neîntemeiat, unitatea de măsură de care critici de cele mai diverse orientări s-au folosit pentru a-i evalua literatura”.

Aşa e… Scrierile lui Yukio Mishima au avut adesea parte de interpretări eronate sau unilaterale, atât în Japonia, cât şi în Occident. Pe de o parte, pentru că, în anii ‘60, când faima sa de prozator începea să se impună în adevăratul sens al cuvântului în lumea occidentală, în Japonia aceasta intrase deja într-un con de umbră, în primul rând din cauza opiniilor sale politice considerate anacronice şi / sau excesiv conservatoare, ori a anumitor atitudini publice pe care le-a manifestat. Pe de altă parte, pentru că, nu o dată, opera literară a autorului Templului de aur a fost judecată exclusiv din perspectiva biografiei, astfel încât, da, „excentricităţile” scriitorului (dacă e să le spunem astfel) s-au transformat într-o arbitrară unitate de măsură a criticilor de orientări extrem de diferite. Considerat, chiar şi de către Yasunari Kawabata (primul laureat japonez al Premiului Nobel pentru Literatură – în anul 1968, la exact o sută de ani de la Restauraţia Meiji!), drept cel mai talentat dintre prozatorii niponi ai întregului secol XX, numele său aflându-se de mai multe ori printre cei propuşi pentru prestigiosul Nobel (fără, însă, a-l şi primi!), Yukio Mishima a scris nu doar romane, ci şi piese de teatru Nō sau Kabuki – desigur, într-o manieră modernă, utilizând vechile strategii dramatice sau stilistice doar ca pretexte pentru subtilele creaţii care l-au impus în spaţiul cultural japonez. Iar aici e una dintre problemele legate de receptarea sa: Mishima a scris şi foarte mult (operele sale complete însumând nu mai puţin de treizeci şi şase de volume!), inclusiv foiletoane, dar numai o parte a operei sale a fost tradusă în Occident. Inevitabil, dat fiind volumul extrem de mare al unei astfel de opere, inegalităţile stilistice sau inconsecvenţele narative ori anumite scăderi ale nivelului estetic afectează unele texte ale scriitorului. Care, însă, rămâne unul dintre romancierii extraordinari ai secolului trecut, pe deplin comparabil cu marile nume ale literaturii occidentale. În plus, s-a discutat foarte mult despre îndelung plănuita – şi foarte în amănunt pusa la cale – sinucidere a lui Mishima, ca şi despre unele dintre apariţiile sale publice sau discursurile pe care le-a rostit în anumite situaţii. Şi toate acestea au avut darul de a crea o adevărată „legendă” a scriitorului (chiar mai cunoscută, în unele cercuri, decât opera sa), de a-l transforma, cumva, într-un soi de „personaj”, a cărui existenţă – reală, însă… – a avut darul de a umbi, cel puţin în anumite perioade, receptarea adecvată a creaţiei sale literare.

În literatură este suficientă doar inteligenţa? Există diferenţe în cazul bărbaţilor faţă de femei?

Nu ştiu dacă inteligenţa este suficientă în literatură. Nu sunt convinsă că e suficientă – că ar fi singura calitate ori caracteristică suficientă! – nici în viaţă… Dar e greu de spus, în acest domeniu, ceva care să aibă o valabilitate absolută, câtă vreme eu nu cred, n-am crezut niciodată, în reţetele perfecte sau în proporţiile unice şi exacte care, menţinute întotdeauna, să fie în stare să garanteze cine ştie ce realizare – în orice domeniu. Cu atât mai puţin în literatură. Unde, ca şi în viaţă, desigur, lucrurile sunt întotdeauna mult mai nuanţate… Şi, fără îndoială, mai complicate. Iar ele, ca şi unele situaţii cu care ne confruntăm fiecare din noi zi de zi, reclamă nu doar inteligenţa, ci şi înţelegerea faţă de ceva sau de cineva, compasiunea, intuiţia, căldura… Nu cred că toate acestea ţin neapărat de natura feminină ori de cea masculină.

“Ce-ar mai putea aduce nou un scriitor provenit din spaţiul cultural latino-american”, acum?

Mă cam pui în încurcătură, căci asta e o întrebare căreia mulţi critici, fie dintre cei de pe continentul latino-american, fie din Europa sau din Statele Unite au încercat să-i găsească răspunsul potrivit – cel mai potrivit… Şi nu puţini au considerat că, după extraordinarele opere ale marii generaţii a boom-ului latino-american al anilor ‘60 – ‘70, va fi greu, dacă nu cumva imposibil, să mai apară ceva nou-nouţ din acest spaţiu cultural, unii dintre ei neezitând să răspundă întrebării pe care mi-ai adresat-o: „(Mai) nimic!…” Numai că romanul se dovedeşte a fi, cel puţin în această parte de lume, un teritoriu de unde ne putem aştepta mereu la surprize, el fiind o veritabilă Pasăre Phoenix ce reuşeste să renască – şi să convingă! – chiar şi atunci când forţele, formele (sau formulele) narative păreau a-i fi secătuite. Mi-e greu să răspund la această întrebare – sau, mai bine zis, mi-e greu să răspund fără să am tendinţa de a mă lungi excesiv – şi pentru că e vorba despre un subiect care mă interesează în foarte mare măsură, despre un domeniu literar, ca şi un spaţiu cultural de care sunt foarte legată şi care rămâne unul al pasiunii mele statornice… Romanul latino-american contemporan aduce, cu fiecare nouă generaţie de scriitori care-l reprezintă, ceva din vitalitatea specifică doar acestei lumi şi despre care s-a vorbit atât de mult mai cu seamă în legătură cu operele majore ale lui Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa sau Julio Cortázar. De altfel, acestea sunt şi numele invocate cel mai frecvent atunci când se aduce în discuţie – şi, adesea, se pune sub semnul întrebării – capacitatea prozei continentului sud-american de a mai spune, astăzi, ceva nou, câtă vreme cu aşa predecesori, orice autor din noile generaţii trebuie să se raporteze la marile modele şi, fără îndoială, la marile cărţi apărute, în ultimele decenii, în acest spaţiu cultural. Şi interesant rămâne faptul că, fără să uite vreo clipă extraordinarul roman Un veac de singurătate, al lui García Márquez, şi fără să ignore scriitura experimentală impusă de Juan Rulfo, ori excelenta tehnică a ambiguităţii din cărţile unui Juan Carlos Onetti, de pildă, însă şi fără să se teamă de permanentul succes de librărie reprezentat de fiecare nouă carte a unei scriitoare cum e Isabel Allende, noii reprezentanţi ai literaturii latino-americane ştiu cum să-şi găsească şi să-şi afirme vocea proprie şi propria individualitate. Este şi cazul celor patru romancieri pe care i-am privit, în carte, mai cu seamă din această perspectivă, grupându-i, de altfel sub titlul Instantanee latino-americane contemporane. Este vorba despre Laura Restrepo (din Columbia), Daína Chaviano (din Cuba), Alonso Cueto (din Perú) şi Evelio Rosero (tot din Columbia). Fiecare dintre ei aduce nu neapărat ceva fundamental nou ori nemaiauzit şi nemaivăzut, câtă vreme miza lor nici nu e aceea a noutăţii cu orice preţ, însă cu siguranţă avem de-a face, în toate aceste cazuri, cu o reevaluare şi cu o excelentă nuanţare a mai vechilor strategii narative. Şi, de fapt, ei au dreptate, câtă vreme nu doar noutatea absolută contează! Deloc întâmplător, atât Laura Restrepo, cât şi Evelio Rosero se prezintă drept veritabili descendenţi şi continuatori ai filonului psihologic, al cărui model pe continentul latino-american (unul dintre modele, desigur…) a fost impus de cutremurătoarele romane ale lui Ernesto Sabato. Pe de altă parte, în textele aceloraşi autori regăsim accente ale literaturii autenticităţii, ori anumite detalii care ne duc cu gândul la proza lui Mario Vargas Llosa – de care e imposibil să uităm si atunci când vorbim despre peruanul Alonso Cueto. Numai că, dacă la Llosa aveam, adesea, de-a face cu lumea bună din Lima, într-un roman cum e Ora albastră, de exemplu, găsim faţa opusă şi realităţi fundamental diferite ale acestei lumi – şi nu-ţi face griji, pentru că n-am să încep acum să şi povestesc romanul pe care l-am amintit, însă aceasta este una dintre posibilele lecturi pe care i le putem face. Cazul lui Evelio Rosero e, cumva, diferit, pentru că ceea citim în Armatele, cartea sa apărută în anul 2007, ar putea foarte simplu să se întâmple şi în San Salvador, Guatemala sau Nicaragua, nu neapărat în Columbia, locul unde este plasată acţiunea. Căci violenţa şi suferinţa pe care le aduc în viaţa oamenilor obişnuiţi nesfârşitele confruntări armate dintre grupări sau grupuri militare ori paramilitare spun, în fond, foarte multe despre lumea contemporană. Astfel că, fără a căuta neapărat ori numai şi numai noutatea, romanul latino-contemporan al ultimilor ani convinge – ca şi acela al generaţiilor anterioare de pe acest continent. Poate mai cu seamă prin curajul noilor autori de a se raporta la opera unor atât de străluciti predecesori şi de a-şi asuma pe deplin influenţa acestora – de care ar fi şi imposibil ca cineva să reuşească să scape complet… Dar, în egală măsură, prin capacitatea lor de a aduce în prim plan aspecte şi realităţi ale lumii contemporane la care, cel puţin uneori, ar fi mai simplu – ori, cine ştie, mai convenabil – să nu trebuiască să medităm (prea des)…

Volumul conţine 7 capitole distincte: “FERNANDO PESSOA. ADEVĂRUL POEZIEI”, “ROMANUL JAPONEZ ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE”, “SCRIITURA FEMININĂ DINCOLO DE FEMINISM”, “STORIE, FICŢIUNE ŞI REMEMORARE ÎN ROMANUL BRITANIC”, “VISUL AMERICAN DE LA UN CAPĂT LA ALTUL”, “FASCINAŢIA POVESTIRII”, “PORTRETE NECONVENŢIONALE”. Ce va mai urma?

Am discutat, în această carte, creaţii esenţiale ale câtorva dintre maeştrii romanului japonez, ale unor scriitori britanici sau americani de la Evelyn Waugh la William Golding sau Graham Swift şi de la F. Scott Fitzgerlad la E. L. Doctorow ori Hubert Selby Jr., dar şi ale mai multor scriitoare, cum sunt Iris Murdoch sau Angela Carter, privite dincolo de grila feminismului. De asemenea, sunt incluse, aici, şi eseuri ce au ca punct comun ceea ce eu am numit „fascinaţia povestirii”, evidentă în cazul lui Julio Cortázar şi care va fi reluată, apoi, nu de puţini continuatori (latino-americani şi nu numai) ai manierei sale de a scrie; dar sunt prezente şi câteva „portrete neconvenţionale” (nu atât ale omului, cât, desigur, ale operei): Nikos Kazantzakis, John Fowles şi Margaret Atwood. Axată pe evaluarea resorturilor intime ce determină configurarea adevărului estetic, cartea aceasta nu ocoleşte nici lirica modernă, cazul lui Fernando Pessoa fiind, fără îndoială, după cum subliniam deja, cel mai potrivit exemplu în acest sens. E vorba, ca să spun adevărul până la capăt, privindu-mă, acum, la rândul meu, în oglinda acestor pagini, despre acei scriitori şi acele opere de care mă simt apropiată şi care, în felul lor, citite din punctul meu de vedere, spun şi ceva despre mine. Căci alegerea acestui cuprins e, fără îndoială, şi una subiectivă, iar eu, aşa cum spuneam şi mai înainte, nu cred în reţetele perfecte – nici măcar în ceea ce priveşte alcătuirea sumarului unei cărţi. Ce va mai urma?… Îţi mulţumesc mult că mă întrebi asta, dar, o să te amuzi, trebuie să recunosc că în clipa de faţă nu m-am gândit încă! Vreau să spun că acel capitol numit, în general, „al planurilor de viitor”, e destul de neprecizat. Nu că aş ezita să vorbesc despre proiectele care vor urma dintr-un soi de superstiţie – deşi, recunosc, uneori realmente prefer să spun mai multe după ce un anumit lucru s-a înfăptuit, iar nu înainte… Însă pentru moment (iar acum iată că trec într-adevăr la confesiuni!), cred că am să încerc să mă gândesc un pic la vacanţă – pentru că şi aşa se apropie… – şi, de asemenea, am să caut să mă bucur de lucrurile mici şi simple pe care, de multe ori, porniţi în căutarea marilor adevăruri, se întâmplă să le mai şi uităm… Îmi doresc să am parte de sănătate şi de linişte, de pace şi, da, de puţină tihnă – pentru ca, după aceea, să-mi pot face, cu răbdare, şi planuri de viitor, să citesc şi alte cărţi sau să le recitesc pe cele pe care le iubesc de multă vreme, pentru a descoperi, în alte oglinzi, cine ştie, poate că aceleaşi adevăruri. Ale literaturii şi ale lumii în care trăim.

Alexandra Suciu a absolvit secţia de Artă Decorativă şi Design-Universitatea Nicolae Grigorescu din Bucureşti, a câştigat premii importante naţionale şi internaţionale, a lucrat în industria modei în România şi America. De peste şapte ani locuieşte la New York, unde îşi continuă cariera cu succes. Andra Rotaru a dialogat cu Alexandra Suciu despre cum poţi reuşi într-unul dintre cele mai competitive ora

Ai urmat cursurile liceale la N. Tonitza, apoi secţia de Artă Decorativă şi Design-Universitatea Nicolae Grigorescu din Bucureşti. După o perioadă de activitate intensă în industria modei în România, viaţa şi cariera ta au luat o turnură neaşteptată, ajungând în America.

Am avut marele noroc ca mama mea să creadă în mine şi în talentul meu de când eram mic copil. De la trei ani ştiu că am fost pusă în faţa albumelor de artă, iar în scurt timp arta a devenit viaţa mea. Nu am avut o copilărie precum ceilalţi copii de vârsta mea, dar nu regret miile de ore de studiu. Am ştiut dintotdeauna că vreau să devin artist şi am ştiut dintotdeauna că am talent. Mi-am urmat cursul firesc al vieţii, am studiat la Liceul de Artă ”Nicolae Tonitza”, apoi imediat la Universitatea de Arte “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

Am studiat toate tehnicile de exprimare în arta plastică, de la pictură, grafică… chiar şi sculptură, până la animaţie şi textile, creaţie vestimentară. “Moda”, cum zicem noi, m-a fascinat prin multitudinea căilor de exprimare a artei, “Arta Vie” cum îmi place mie să o numesc.

Încă din timpul anilor de studiu am colaborat cu o companie de publicitate (Promotion Company), unde am coordonat imaginea şi costumele pentru mari evenimente – Festivalul George Enescu, Turneul Stella Artois, lansarea Seat/Porche, Festivalul Bucureştilor şi lansarea Europa FM.

Am participat la numeroase concursuri de artă şi modă, pe care le-am câştigat în mare parte.

Unul dintre premii a fost la concursul “Tineri designeri”, organizat de Doina Levintza şi Prima Tv; în urma acestui pemiu câştigat am făcut stagiu la Doina Levintza. Ea este unul dintre marii designeri ai României, întotdeauna a reprezentat bunul gust, talentul artistic şi nu s-a compromis.

După terminarea facultăţii mi s-a oferit un post de designer vestimentar la o firmă de modă în ascensiune (ulterior a devenit brandul Pipper Jeans), şi în 6 luni am devenit designer principal. Atribuţiile mele erau coordonarea întregilor colecţii, a echipei de designeri şi chiar comunicarea cu firmele şi fabricile din ţară şi din străinătate. A fost o experienţă deosebită ca la 23 de ani să pot călători şi reprezenta compania în China.

La scurt timp am plecat în America, unde printr-o fericită coincidenţă mi s-a oferit un post de designer principal la o mare firma de modă din New York City, Judy’s Group. Am lucrat ca designer principal la cele trei importante branduri ale corporaţiei: John Meyer of Norwich, Emily şi NYP suits.

Cariera în fashion mi-am continuat-o la o altă companie ce deţine un nume important pe piaţa americană, brandul Ninety, unde am lucrat aproape 4 ani. În acest timp am avut onoarea să colaborez cu firme precum Steve Madden, Rampage şi CPW.

Care au fost provocările unei astfel de schimbări în viaţa ta profesională? Cât de greu este pentru o femeie să reuşească în America?

Mi se părea un pas firesc să lucrez la o companie de anvergură dintr-unul din cele mai mari centre de modă din lume. Mi-a plăcut aceasta provocare de a “cuceri Lumea”, de a cuceri “o Cetate şi mai Mare” decât pâna atunci.

La început a fost dificil să înţeleg politica şi sistemul de operare a fiecărei firme. Fiecare companie funcţionează după reguli interne proprii, neşiute de nimeni şi neexplicate de nimeni. S-a aşteptat de la mine să mă integrez din prima clipă, să dau un randament maxim, dar am avut puterea şi voinţa să o fac, ceea ce i-a impresionat pe mulţi.

Timpul a fost o altă mare provocare. Timpul din New York pare că este mai rapid decât timpul real, de aici şi expresia “New York minute”. Totul se desfăşoară cu o viteză năucitoare, contra cronometru.

Duritatea cu care se treatează problemele – altă provocare. Nu există scuze şi explicaţii. Fiecare persoană poate fi înlocuită, iar asta creează un stres nebun.

Dar provocarea cea mai mare a fost stilul de modă american. A trebuit să mă adaptez la o civilizaţie şi cultură care pune accent mai mult pe comfort, pe o frumuseţe subtilă, prin simetrie. Şi nu o spun într-un sens negativ, chiar îmi place foarte mult conceptual, dar a fost un pic greu să fac tranziţia de la stilul românesc şi european care este total diferit – culori mult mai vii, opulenţă, asimetrii – la stilul pragmatic de aici.

Ca femeie să reuşesc în America cum să zic că mi-a fost? Nu ştiu dacă în plan profesional este mai greu ca femeie sau ca bărbat. Cert este – ca şi femeie singură în New York, nu mi-a fost uşor. A trebuit să iau toată viaţa de la capăt, nu aveam liniştea şi comfortul vieţii din România.

În 2009 mi-am deschis propria firmă, Alexandra Art&Design. Mă ocup de tot ce ţine de artă şi design, am avut expoziţii, evenimente, prezentări de modă, mă ocup şi de grafic design şi branding.

Există şi alte domenii care te inspiră sau care au avut un aport major în conturarea unui stil propriu profesional?

Un designer adevărat este un artist care îşi exprimă ideile prin veşminte, face din corpul uman suportul pe care îşi etalează opera. Eu cred că trebuie să fii mai întâi pictor, sculptor, grafician ca să poţi înţelege şi aplica regulile esteticului.

Muzica, teatrul, dansul, spectacolul de lumini al străzii mă inspiră.

Adrenalina unui spectacol de modă la care am participat când aveam 15 ani m-a influenţat să vreau să devin designer.

Am vrut să fiu parte din acea mişcare continuă, din agitaţia şi strălucirea unui show.

Chiar şi expoziţiile mele de pictură au ceva din atmosfera spectacolelor de modă.

Ai avut vreun mentor, artişti care te-au influenţat de-a lungul timpului?

Mama mea, în primul rând. Apoi, primul meu profesor de artă, domnul Constantin Kessler. Care se aseamănă cu profilul “D-lui Trandafir” al lui Mihail Sadoveanu şi care pe lângă talentul de a preda arta, avea darul de a ne preda şi “învăţătura cealaltă, sufletească” (…), nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, ci pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din “curăţenia unui apostol”.

Apoi Michellangelo, Albrecht Dürer, Picasso – nume foarte dragi mie, studiate cu mare pasiune.

În primii ani m-au influenţat creatorii de modă Alexander McQueen, Jean Paul Gaultier, Yves Saint Laurent, Valentino, iar acum Ralph Lauren şi Michael Kors.

Cât de importantă e documentarea în momentul creării unei colecţii vestimentare? Ai studiat şi la Fashion Institute of Technology din New York.

Documentarea este extrem de importantă. Documentarea pieţei actuale şi studiul istoriei artei şi/ sau modei.

Ca să fii un designer de succes trebuie să ştii exact cărui segment de piaţă i te adresezi. Trebuie să ştii ce mod de viaţă duc persoanele care o să poarte creaţiile.

Un designer adevărat este un artist care îşi exprimă ideile prin veşminte. Trebuie să aibă un gust format şi o cultură vastă. Istoria artei, a modei pot fi surse de inspiraţie infinite. Chiar şi documentarea despre natură este importantă. Cele mai esenţiale concepte tot în natură le putem găsi: armonie, simetrie, ritm, textură, echilibru, proporţie…

Trăim totuşi într-o lume modernă şi trebuie să ne folosim de ustensilele adecvate.

La Fashion Institute of Technology am studiat aplicarea modei în programe grafice pe computer “Computer Aided Design for Fashion Design – Apparel”. Am studiat Adobe Illustrator, Photoshop, Lectra şi altele. Fiecare program este foarte complex şi este cerut de mai toate companiile de modă din New York.

Care sunt tehnicile cel mai des folosite în cele mai recente expoziţii ale tale? În ultimii an ai avut 5 expoziţii personale în New York.

Am avut 5 expoziţii în anul 2009 şi am participat la alte două evenimente în 2010 şi 2011.

Anul 2009 a fost un an plin: SOHO, NYC – expoziţie de grup; Gild Hall Hotel, Financial District, NYC- expoziţie personală; Ava Lounge Dream Hotel, Midtown NYC- expoziţie personală; Plaza Hotel, NYC- expoziţie de grup; Gild Hall Hotel, Financial District, NYC- expoziţie personală.

În 2010 şi 2011: Alex Fund -Montgomery Place, Upstate NY şi M.A.R.A Society, Essex House-Central Park South, NYC.

Mi-am dedicat mult timp din viaţă exclusiv pentru a crea, picta, pentru a mă regăsi pe mine ca artist plastic. Am simţit că menirea, sufletul meu este de artist şi că asta voi simţi întotdeauna. Am vrut să mă exprim fără bariere de cultură, domenii, fără să fiu influenţată de aspectul financiar, de industralizarea sufletului.

Motto-ul meu “Arta este inovaţie”, m-a împins să creez tehnici noi, “m-am jucat” cu diferite materiale pe care le-am combinat cu acrilice şi le-am aplicat pe pânză, obţinând efecte bi şi tri dimensionale. Am folosit tehnici din modă, broderii, bijuterii în aplicaţii pe pictură, creând texturi unice.

Picturile clasice m-au fascinat dintotdeauna – am studiat şi exprimat în acest stil în trecut, dar am ales ca în această serie de picturi să abordez stilul abstract ancorat în realitate.

M-am inspirat din experienţele mele din viaţă (New Yorkul fiind Babilonul modern), m-au inspirat oamenii pe care i-am întâlnit (mii de oameni cu care interacţionez zi de zi, străini, prieteni, duşmani), locurile pe unde am călătorit şi m-au fascinat (Insulele Hawaii).

Ai lucrat o perioadă şi în industria modei, ai câştigat diferite premii internaţionale şi ai reuşit într-o lume extrem de competitivă. În momentul de faţă locuieşti de peste 7 ani în America. Au existat şi avantaje datorită faptului că veneai dintr-o ţară care multora li se pare “mai exotică”?

Faptul că trăiesc în New York, Manhattan, a fost un mare avantaj. Că provin din România? Nu prea! “Străinii” nu ştiu prea multe lucruri bune despre România sau despre şcoala românească, şi asta o spun cu tristeţe. Încă avem o stigmă asupa ţării noastre şi ar trebui să luptăm din greu să o îndepărtăm. Eu iubesc România şi mă mândresc că sunt româncă. Îmi pare rău să o spun, dar am întâmpinat greutăţi datorită faptului că americanii nu ştiau despre România decât că a fost o ţară comunistă. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult decât un american ca să demonstrez că sunt mai bine pregătită profesional decât ei, că sunt competitivă şi că, de fapt, ei pot avea încredere în munca şi talentul meu.

Despre moda din Franţa sau Italia au auzit americanii, dar despre cea din România nu…şi e mare păcat.

Care sunt tendinţele modei în NY? Câte s-au schimbat şi câte au rămas la fel în România?

Moda din New York şi Europa au început să se intercaleze, îşi împrumută din tendinţe şi caracteristici. De exemplu, moda din New York a preluat din culorile vii ale modei din Europa, iar cea europeană a preluat anumite siluete mai degajate ale modei americane.

Ambele s-au schimbat foarte mult în ultimii 5 ani. Dacă înainte era o diferenţă foarte mare între cele două “lumi”, acum au devenit aproape o lume universală. Multe companii americane şi-au deschis reprezentanţe în România (Tommy Hilfiger) sau produsele lor sunt căutate şi vânate de cumpărătorii români, fiind aduse în ţară prin diverse mijloace (Ralph Lauren, Victoria Secret, Juicy Cuoture, Bebe).

Designerii americani sunt influenţaţi din ce în ce mai mult de moda europeană. Adeseori sunt trimişi în Paris sau Milano la târguri de tendinţe pentru a se documenta sau există firme specializate care călătoresc în toată lumea, participă la târguri de tendinţe , modă, şi chiar fac cercetare în ‘moda străzii’, apoi le prezintă firmelor interesate din New York.

Ceea ce este foarte interesant şi important în New York este că există un nucleu al modei, un întreg cartier (Fashion District), unde se găsesc marea majoritatea a companiilor, concentrând tot ce este legat de industria modei într-o singură zonă (care se întinde între Fith Avenue şi Ninth Avenue, de la strada 34 până la strada 42). Nici un alt oraş din lume nu are o concentraţie de companii de modă şi talent într-un singur district. Fashion District este cunoscut încă de la începutul secolului 20 ca centru al producţiei de îmbrăcăminte, ca design de modă în Statele Unite şi chiar în întreaga lume.

Să menţionez că New Yorkul este o capitală a Modei şi prin “Fashion week”, o săptămână întreagă unde îşi prezintă colecţiile marii creatori ai lumii şi care dictează cu repeziciune ce este în modă şi ce nu.

În România este cu totul alt sistem.

Tendinţele sunt schimbătoare în aparenţă (culori, ţesături), dar ceea ce este esenţial este stilul de modă. Stilul de modă american este bazat pe coordonare, pe siluete clasice. Eu îl iau pe Ralph Lauren drept reprezentantul tipic american, el este unul dintre idolii mei.

Ceea ce îi caracterizează pe creatorii americani este complexitatea produselor lor, începând de la îmbrăcăminte până la accesorii care se armonizează într-un concept unitar.

În România designerii se focalizează pe un anumit segment al pieţei şi nu au o viziune de ansamblu.

Ai încercat să combini moda în artă şi arta în modă. Către ce te-au condus?

“Moda în Artă şi Arta în Modă” – ce frumos spus! Una fără alta nu pot exista în viaţa mea.

La Editura Cartea Românească, în colecţia “Proză”, a apărut volumul “Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. „În cazul lui Stelian Ţurlea, dexteritatea narativă – sau profesionalismul, cu un cuvânt la fel de discreditat, în chip bizar, în lumea literară dâmbovoiţeană – face ca autorul să pianoteze la fel de atrăgător în partitura pur aventuroasă a pubertăţii (romanele cu Daniel), ca şi în cheia sentimentală a maturităţii încă ingenue, în situaţii dramatice porecum cele din decembrie 89, ca şi în psihoza introvertirii traumatizate, în contextul anchetei detectivistice, ori în tipare de basm potrivite cu organismul interlop al mediului valah de tranziţie.”, a scris Dan C. Mihăilescu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Titlul volumului este preluat din versuri ale formaţiei Viţa de vie.

Titlul volumului e preluat doar aparent din versurile acelui cântec pe care îl menţionezi, e o poveste mai amplă pe care e bine s-o lămuresc. „Te voi răpi la noapte” e o arie celebră din opereta „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, cei din generaţia mea şi mai vârstnici au fredonat-o intens în tinereţile lor. Cântecul a devenit atât de popular, încât a fost preluat de numeroşi cântăreţi de muzică aşa-zis uşoară, formaţia „Viţa de vie” fiind numai una dintre ele, e posibil să fie cea mai recentă, în orice caz cu un succes mare. Cum eu doream şi doresc în continuare ca printre cititorii mei să se numere cât mai mulţi tineri, am preferat să trec acest motto al cărţii ca amintind de „Viţa de vie” pentru că spune mult mai mult generaţiilor noi decât opereta în cauză…
Ce înseamnă pentru dvs. succesul sau gloria? Ce înseamnă pentru personajul romanului “Te voi răpi la noapte”?
Nu mi-am pus niciodată problema gloriei, dar mi-am pus-o pe cea a succesului unei cărţi. Şi nu cred că există vreun scriitor în lume care să dea drumul pe piaţă unei cărţi fără să-i dorească succes. Prin urmare, vreau ca acest roman scris, ca şi altele, dintr-o răsuflare, să aibă succes. În ce priveşte personajul romanului, cred că întrebarea trebuie pusă altfel – sau deloc. Ileana e o ziaristă tenace care vrea să reuşească, în orice face, nu numai în meseria ei. Dar sunt atât de mulţi oameni în jurul nostru care doresc şi fac aşa ceva, încât nu e caracteristic, pur şi simplu asta e structura ei.

Ileana Caragea este un personaj pe care cititorii dvs. îl ştiu deja din „Arunc-o pe soră-mea din tren”. Credeţi că aţi consumat deja tot potenţialul acestui personaj sau o veţi mai readuce în alte romane?

La foarte scurt timp după apariţia romanului, George Arion a binevoit să-i facă o cronică foarte elogioasă – pentru care îi mulţumesc din nou – în care spunea că, dacă o voi mai purta ca personaj pe Ileana Caragea şi în alte scrieri ale mele, ea are toate şansele să devină cea mai cunoscută şi mai îndrăgită femeie-detectiv din literatura noastră poliţistă actuală pentru că are un potenţial enorm, încă nedezvăluit pe deplin. M-am bucurat mult că George Arion a intuit asta, pentru că vreau într-adevăr să nu renunţ la Ileana. Când şi cum va fi din nou într-o carte, nu vă pot dezvălui acum. Pur şi simplu încă nu ştiu.
Care au fost primii cititori interesaţi de ceea ce aţi scris dvs.?
Nu ştiu. Ar trebui să întrebaţi editura sau librăriile. Probabil cei interesaţi de romanele poliţiste. Fireşte, prietenii mei, care nu pierd niciun roman semnat de Stelian Ţurlea.
Atunci când persoane din viaţa dvs. devin personaje de roman, cum reacţionează? Care a fost cea mai neplăcută situaţie de până acum?
Sunt uimiţi, unii se bucură, chiar sunt mândri că au ajuns într-o carte, alţii nu reacţionează. Sunt convins că nu le displace, oricum ar fi zugrăviţi. Aşa că n-am trecut prin vreo situaţie neplăcută.

Cum e să scrieţi din perspectiva unui personaj feminin?

Am mai spus asta cândva, am mai fost întrebat: cum ai reuşit să intri în pielea unor femei? Răspund ce am mai răspuns, adică nu vreau să mă dau mare, vorbind despre puterea scriitorului de a se transpune şi tot felul de chestii de-astea. Prefer să spun că nu ştiu, pur şi simplu asta am vrut, mi-am imaginat şi presupun că mi-a ieşit, din moment ce sunt întrebat. Nu cred că e mai greu decât abordarea vieţii din punctul de vedere al unui bărbat sau al unui copil. Şi nu e prima oară că o fac. Arunc-o pe soră-mea din tren! are tot personaje principale feminine. Darul Ioanei, la fel. Trei femei – de asemenea. Şi nici nu văd de ce perspectiva ar trebui să fie alta.
Volumul surprinde foarte bine realităţi ale vieţii din România dar şi aventuri extraordinare dintr-o lume nu atât de similară. Credeţi că există şanse să se oprească în curând aceste tare ale societăţii?

Nu cred. De asta finalul e pesimist. Şi nu pentru că n-ar exista legi, sau ţara n-ar fi guvernată ca lumea, ci pentru că lumea s-a pervertit teribil, la noi şi oriunde, şi este din ce în ce mai greu să înlături, cum spui, tarele. Asta nu înseamnă să renunţăm la speranţă şi să nu ne mai batem. Iar o carte, toate cărţile în care sunt descrise realităţile astea fac bine. Sunt convins. E ca un fel de exorcizare.

Care au fost modelele sau scriitorii care v-au influenţat să vă documentaţi pentru acest periplu “detectivistic”?

Marii clasici ai romanului poliţist pe care îi recitesc şi recitesc de nenumărate ori cu aceeaşi plăcere ca la prima lectură, cu decenii în urmă, şi continui să mă minunez cât de convingător, cât de limpede, cât de direct, fără farafastâcuri, ştiau să scrie.

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut un nou volum de poezie semnat de Nichita Danilov, intitulat “Imagini de pe strada Kanta”, Colecţia “Neo”. “Un volum de excepţie, dovada irefutabilă a unei vigori creatoare de invidiat, cu mici bijuterii poetice”, a scris Alexandru Muşina despre acest volum. Andra Rotaru a dialogat cu Nichita Danilov, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

“Apocalipsa declanşată pe străzi” predomină anumite străzi. Ce se întâmplă însă pe strada Kanta?

În aparenţă, nimic deosebit. Trec tramvaie, maşini, se ridica praful, vântul mătură frunzele şi chipurile oamenilor, rostogolindu-le în rigole. Desigur, cred că înţelegeţi, este vorba de chipuri lăuntrice, dar şi de măştile pe care fiecare dintre noi le avem întipărite pe faţă. În interiorul lor sufletul arde ca o lampă pe jumătate stinsă, în timp ce, prin orificiile deschise, se revarsă fumul ars al unor vremuri trecute. Măturătorii şi oamenii străzii, alături de haitele de câini, completează acest decor citadin, străbătut de o anumită nelinişte şi nostalgie. Cam aceasta ar fi în mare atmosfera ce învăluie strada Kanta.

Nunta câinilor pe care o observaţi la un moment dat ia o turnură neaşteptată ulterior. Nunta, sacrificiul şi naşterea îşi urmează ca în orice alt regn calea.

E drumul vieţii şi-al morţii şi travaliul pe care îl cunoaşte trupul ducându-şi crucea pe acest itinerar. Simbolul crucii în Imagini de pe strada Kanta e vioara. Iar cel al chinului interior, al degringoladei în faţa existenţei, e muzicantul vagabond, ce bate în lung şi în lat străzile, cântând pe sub ferestrele laminate, căutându-şi un loc de refugiu. Nunta câinilor, dincolo de pitorescul şi grotescu ei, e şi o nuntă cerească… Destinul e dominat de insinct sau poate invers. Ne e dat să avem cu toţii aceeaşi soartă, să parcurgem acelaşi cerc al existenţei, fie că facem parte din regnul vegetal sau animal. Ba chiar şi regnul mineral străbate aceeaşi cale. În acest sens, nunta reprezintă nodul gordian. Punctul de bifurcaţie, unde se termină o parte din destin şi începe un altul, deschis altor perspective.

Cadrul în care se desfăşoară poezia din acest volum se aseamănă cu un cadru pe care şi-l poate alege un regizor, în care recuzita se schimbă, dar locaţiile revin pe parcurs.

Cred că e vorba nu de locaţii, ci de obsesii. De anumite idei şi stări care revin în peisaj, fie şi sub forma unor umbre… Destinele sunt supuse legii hazardului, care, în absurditatea lui, devine previzibil. În ce sens? În sensul că stările noastre au recul în inconştientul colectiv, declanşând anumite întâmplări, pe care gândurile şi trăirile noastre le accesează. Între aceste două lumi există, ca să mă exprim în termeni matematici, o corespondenţă biunivocă. Pentru un ochi avizat, există şi câteva conotaţii livreşti în acest poem, de esenţă existenţialistă… Finalul cu cei şapte căţeluşi roşcaţi născuţi într-un subsol, face trimitere la poemul Cântecul căţelei al lui Esenin, dar sunt şi linii ce se intersectează, cel puţin aşa am eu impresia, cu Omul negru al aceluiaşi poet.

Uneori pasivitatea faţă de un subiect anume poate fi mai intensă decât acţiunea propriu-zisă, de exemplu în poemul “Popas”.

Nu ştiu dacă e vorba de pasivitate sau de detaşare. De o privire ce împinge lucrurile spre capătul perspectivei. Nu spre indiferenţă interioară, ci spre neant. Asta pe de o parte, pe de alta, după cum spuneţi dumneavoastră, pasivitatea creează tensiuni. E un întreg ghem de forţe acumulate în pasivităţile noastre. În lipsa noastră de reacţii se află tensiuni şi frustrări neobişnuite. Care, din când, iau foc…

Care a fost motivul central de la care a pornit închegarea volumului? Cât de dificil a fost să inseraţi notele ironice alături de cele sumbre?

Volumul a fost scris într-o perioadă foarte încordată din viaţa mea. Eram în interiorul unui conflict mediatic. Am avut, la un moment, chiar impresia că se urmăreşte linşajul meu. Asta s-a întâmplat spre sfârşitul anului trecut şi la începutul acestui an. Anul 2010 nu mi-a fost favorabil. Singura realizare a fost publicarea romanului Ambasadorul invizibil, apărut la Ed. Polirom. Scris, în cea mai mare parte, în prima parte a aceluiaşi an. Cu toate că volumul a avut parte de cronici elogioase, s-a scris foarte mult despre această carte, eu nu m-am putut bucura aproape de fel de el. Chiar şi la lansarea care a avut loc la târgul de carte de la Bucureşti nu m-am putut prezenta, din pricina diverselor probleme pe care a trebuit să le rezolv. Încercarea de linşaj mediatic a pus capac peste această stare de lucruri. Eram disperat. N-am avut parte nici măcar de sărbătorile de Crăciun… Dar cum pe lumea aceasta există un echibru în toate, deodată din întuneric a venit şi o rază de lumină pe care eu nici n-am simţit-o. şi atunci am început să scriu din nou. şi spre surprinderea mea, am început să scriu poezie, aproape fără nici un efort. În ceea cea priveşte întrebarea a doua, lucrurile stau destul de simplu. Spiritul uman, chiar atunci când face apel la lucrurile grave, le face prin intermediul ironiei. Trebuie să existe şi un zâmbet în interiorul beznei. Un acord şăgalnic, un scârţâit de uşă, ceva care să spargă şablonul şi monotonia. Altfel, gravitatea ar deveni amorfă. Inserţiile de ironie sunt ca un contrapunct, necesar să schimbe perspectiva. El se naşte natural, în funcţie de cerinţa interioară a textului.

“Dar umbra al cărui trup/e sufletul ce se pregăteşte/să se risipească în lumină?”

Nu ştiu, aceasta-i întrebarea pe care adesea mi-o pun. Poate că noi nu suntem decât umbre ale unui trup alcătuit de nenumărate trupuri. Legat de aceste versuri, e valabilă şi ipoteza: umbră a cărui suflet ne e trupul ce se pregăteşte să intre în ţărână?

Experienţele “a priori” şi “a posteriori” se întâlnesc în fiecare dintre capitolele volumului. Care este rolul „misticului” în rezolvarea dilemelor?

În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul e a priori şi a posteriori. Nu există între ele graniţe. Destinul, ca şi timpul, lucrează cu simultaneităţi. Doar percepţia noastră limitată asupra universului face să percepem fragmentar tot ceea ce este linie sinuoasă, dar continuă. Misticul sau metafizicul nu rezolvă dilemele, ci mai degrabă le potenţează, făcându-ne să trăim mai intens misterul… Noi ne naştem şi murim, dar dilemele rămân…

De ce “Imagini de pe strada Kanta”?

Vreme de zece ani am locuit pe această stradă. Acolo am scris, stând în balcon şi având o largă perspectivă asupra intrării în oraş, romanele Tălpi, Maşa şi extraterestrul, Locomotiva Noimann şi Ambasadorul invizibil, apărute la Polirom. Tot acolo am conceput Capetele de rând şi Centura de castitate. Când m-am mutat, în amintirea acelei străzi şi cu nostalgia ei, am conceput şi imaginile de care pomeniţi…