O carte, două cărţi, trei cărţi…an de an sunt târguri de carte importante, atât în Bucureşti cât şi în provincie, festivaluri, concursuri etc. An de an editurile vin cu oferte editoriale bogate şi campanii pro-lectură, concursuri şi jurizări. În ciuda tuturor acestor forme de a incita la lectură (şi la achiziţionarea cărţilor), întrebarea “mai pot cărţile – scoase dintr-un context de acest tip – să vândă?” persistă. Există acele genuri de cărţi care sunt adaptate pentru marele ecran, altele care sunt incluse în producţii artistice variate (teatru, dans, muzică, video). Mai sunt cărţile care sunt promovate prin intermediul turneelor literare, mai sunt volumele “cuminţi”, cu autori la fel de paşnici şi inocenţi.
Genul de lectură la care sunt invitaţi doi critici literari să vorbească despre carte, iar autorul sau actorul invitat citeşte, pare pe cale de dispariţie. Publicul se arată mai incitat de acţiune, de dialog, de un entertainment intelectual mai altfel. În care să fie provocat să iasă din zona de confort şi să aiba acces la ceea ce se întâmplă în faţa lui. Şi, deşi nu toţi autorii au vreun farmec atunci când vorbesc în public, ba unii sunt chiar anoşti, către ce se îndreaptă autorul şi cartea? Ce formă de prezenţă/prezentare publică îi avantajează, cum îşi pun în valoare opera?
Mai ales că, un autor nu publică an de an, ci la distanţe temporale care variază. Cum mai rămâne autorul “pe piaţă” atunci când, după publicare şi perioada de “vârf”, urmează un declin?
Desigur, chiar şi în perioadele de “declin” scriitorii au parte de câteva invitaţii la festivaluri, mai sunt chemaţi la lecturi sau performance-uri, sunt antologaţi etc. Volumele (la distanţă de câţiva ani de la apariţie) se vând la preţuri reduse (deci avantajoase pentru public) sau ajung în anticariate.
Însă, aşa cum imaginea vinde foarte bine în zilele noastre, într-un “adăpost” în care sunt înghesuiţi mulţi scriitori strălucitori mai apar şi “padocuri” cu scriitori mai puţin lustruiţi din punct de vedere mediatic.
Ce înseamnă însă un scriitor bun este greu de aflat până când nu intri în toate “adăposturile”, să simţi toate aromele, ignorând un pic chiar şi cea mai strălucitoare etichetă sau “crotal”. Poate ar fi bine să se încurajeze o lectură care să pornească dinspre “periferie” către centru, pentru o destupare sistematică a blocajelor create de etichete.
Reîntorcându-mă la copilării şi copilărie, multe mai spunea povestea “Fata babei şi fata moşului”: “Când veneau duminica și sărbătorile, fata babei era împopoțată și netezită pe cap, de parc-o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ș-apoi, când venea moșneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița; că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; și că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde știe, că nu-i de chip s-o mai ție; pentru că poate să înnărăvească și pe fata ei.
Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfânt era.”
Oare nu e baba lui Ion Creangă un precursor al mass media?
Andra ROTARU
Conteaza si ce scrii, ca multi tineri scot carti pe banda rulanta, dar calitatea lasa de dorit…Daca e bun continutul isi va croi drumul pana la urma in bibliotecile cititorilor.