Joi, 15 decembrie 2011, ora 17:00, la Librăria Eminescu din Bucureşti, va avea loc lansarea volumului “Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul”, Editura Cununi de Stele, a treia carte din seria „Cum s-a făcut…” de Carmen Muşat-Coman. Invitaţi: Anca Florea, Adrian Nicolae Popescu.
„Uite încă o deşteaptă care s-a apucat să ne înveţe cum să ne creştem copiii”, veţi spune, iar eu o să vă contrazic. Unu: nu sunt deloc deşteaptă, ba aş putea spune că din contră (câteodată). Doi: de învăţat nu vă învăţ nimic şi nici nu mi-am propus. Pentru că tot ce găsiţi în cartea aceasta ştiţi deja. Aţi mai uitat, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, şi atunci să-mi permiteţi să vă reamintesc. O voi face însă cu blândeţe – să înţelegeţi aici „ironie” – căci subiectul e delicat. N-o să vă dau sfaturi – nici nu sunt în măsură –, căci iată, eu nici acum nu ştiu prea bine cum să procedez în cutare sau cutare situaţie, n-o să afirm, bătându-mă cu pumnul în piept, că sunt mama perfectă şi că am copilul perfect. Dumnezeu mi-e martor că sunt imperfectă şi dacă adjectivul ar suporta grade de comparaţie aş folosi unul, dar nu vreau să mi se reproşeze mai târziu că am scris o carte şi nici pe aia corect gramatical. Măcar reproşul acesta să nu mi se facă, fiindcă se vor găsi destui să spună că uite, nici măcar nu e specialistă în psihologie şi ne dă nouă sfaturi, învaţă oul găina etc.
Ce pun eu aici pe hârtie sunt gânduri. Despre relaţiile părinte-copil, părinte-sistem educaţional (grădiniţă, şcoală), părinte-părinte, copil-copil. Unele au fost aşternute pe hârtie mai demult, prin anii 2000-2002, şi au fost găzduite de revista Femeia, la rubrica Meseria de părinte, altele mai încoace, prin anii de glorie ai blogului personal ce visează toiagul de mareşal… Am scris cuvântul „toiag”? Cumva din aceeaşi familie cu bâtă, ciomag, ciocan, palmă, nuia?
Protecţia Copilului să nu intre în panică, nu, nu e un titlu ascuns despre violenţă, nu mi-am bătut şi nici n-o să-mi bat copilul – nu sunt dintre cei ce gândesc că „bătaia e ruptă din rai”. Deci să nu fiu acuzată de vreo organizaţie că aplic proverbul pe ascuns, cu ciocanul din dotarea pentru şedinţa foto care, fie vorba între noi, a fost imortalizată de însuşi copilul cu pricina, cel din titlu, copil căruia nu i-a tremurat deloc mâna când a fotografiat, deci nimeni, niciodată, nu va putea afirma că se afla într-o stare de teroare.
Cum spuneam, cartea aceasta e formată din gânduri. Nu afirm că sunt înţelepte dar vă garantez că sunt de bun simţ. Le-am reunit aici când mi-am dat seama că uneori reacţionăm atunci când altcineva ne spune ceea ce noi ştim dar, din varii motive, am uitat, ignorăm. La un moment dat am asistat la o scenă între o mamă şi fiica ei de vreo opt ani. Mama îi reproşa o mulţime de lucruri, o tot certa. A luat un bileţel din coşuleţul cu proverbe bengaleze pe care i-l întindeam, l-a deschis, a citit cu voce tare, s-a uitat la mine cu o privirea rea şi mirată totodată, şi-a luat copilul de mână şi a plecat. Pe bilet scria: „Părinţii nemulţumiţi cred că numai copiii altora sunt buni”.
Acela a fost momentul în care m-am decis să pun laolaltă gândurile mele despre părinţi şi copii. Poate că o vorbă, o situaţie vă vor da de gândit aşa cum mi-au dat şi mie, la vremea respectivă. Nu cred că acum sunt o mamă mai bună, mai deşteaptă, mai înţeleaptă, însă mă străduiesc. şi îi dedic fiicei mele Ana această carte, nu pentru că datorită ei am bătut toate parcurile din Bucureşti, am trecut pragul grădiniţelor şi şcolilor, dând nas în nas cu toate situaţiile descrise, ci pentru că datorită ei învăţ, în fiecare zi, să fiu un părinte mulţumit.”, a scris Carmen Muşat-Coman.
