Teodora Vasilescu s-a născut pe 4 decembrie 1996, la Curtea de Argeș. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de lingvistică aplicată. Acum studiază comunicare interculturală. Textele ei au fost premiate la mai multe festivaluri din țară și publicate în reviste și antologii literare. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu poeta Teodora Vasilescu.
Poeziile volumului tău de debut, „Fragil și aproape absurd” (Tracus Arte, 2021), se citesc unitar, ca un lanț al emoției. Care e povestea volumului? Cum ai adunat textele și cât și cum ai lucrat la ele?
Este un volum care a crescut cu mine. Poeziile au venit când aveam nevoie și au stat până când le-am adunat în Fragil și aproape absurd.
M-am apucat de scris poezie în perioada liceului, iar ani de zile mi-a fost cea mai la îndemână voce, chiar dacă nu luam în calcul posibilitatea debutului. Recent, după o perioadă în care am avut o relație stranie cu scrisul, lucrurile au început să se așeze. Poeziile au stat multă vreme într-un document word la care evitam să mă întorc. Se strângeau multe cuvinte, iar uneori deveneau sufocante – Scrisul era sigurul mod de a mă reseta. Într-o zi, m-am hotărât să adun poemele care mi se păreau mie mai bune. Le-am citit și reciti de multe ori. Mi-am făcut curaj, le-am trimis și am primit cuvinte frumoase despre ele. Domnul Silviu Stancu, căruia îi mulțumesc, a fost printre primii oameni care au citit forma aceasta oarecum finală. Cosmin Perța și Felix Nicolau, apoi Teodor Dună, când manuscrisul a ajuns la editură – toți au avut un rol important & magic în felul în care volumul a devenit realitate.
„lângă mine e doar un spațiu gol/ unde nu stă nimeni niciodată și unde din când în când/ mai vine/ Tata/ Ta/ Ta/ Ta” (p. 19). E poezia un spațiu în care ne putem expune vulnerabilitățile fără teamă?
Da, poezia chiar poate să devină un spațiu în care ne putem expune (și) vulnerabilitățile fără teamă. Poate să devină o casă în care să ne întoarcem de fiecare dată când avem nevoie de siguranță, o casă în care să ne mutăm sau în care să invităm oameni. Câteodată, o casă din care plecăm. Pentru mine, poezia a devenit un spațiu în care pot să fiu curajoasă uneori. Aici găsesc puterea în vulnerabilitate, iubirea în ceva-ul interior pe care-l caut constant și, poate, fix lucrul care-mi lipsește în viața de zi cu zi: speranța într-o posibilitate, oricare ar fi ea.
„sunt un ghem de 5 metri de emoție dacă vrei să vezi cât/ mă întind trebuie doar să mă arunci în aer” (p. 14). Ar putea fi versurile acestea o definiție a volumului tău?
Ar putea fi o definiție a volumului, a mea. În Fragil și aproape absurd mă joc cu limitele de tot felul. Văd cât pot să mă întind până când începe să doară/ văd cât pot să mă întind până când începe să fie bine. Îmi las puterea în mâna cuiva care mă poate arunca în aer ca pe un ghem (de emoție). În poezie nu mai e teama aceea de absurd, de neajuns. Intensitatea pe care o simt este aceeași care îmi dă putere să scriu. Volumul e despre pauze, despre așteptări, despre o lipsă care devine suportabilă, o minge aruncată la fileu, o fată care stă la geam și se gândește la cum e viața atunci când începe, în sfârșit, s-o trăiască. E despre oamenii-emoție, despre gesturile-emoție, despre fantomele-emoție. Teodora e un personaj – undeva la limita dintre amintiri și lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, aproape de un vis pe care și-l creează singură.
„sunt forța cu care oamenii aleg să nu meargă mai/ departe” (p. 54). Care sunt puterea magică și slăbiciunea ascunsă pe care ți le adaugă poezia?
Pentru mine, poezia este în sine o putere magică, dar și un fel de slăbiciune ascunsă – devine din ce în ce mai vizibilă în emoție. Puterea magică este călătoria/ posibilitatea unei alte lumi/ unui alt om. Pot să simt totul prin poezie, pot să iubesc sau să urăsc cu o libertate pe care nu am găsit-o nicăieri altundeva. Nu e o mască care pune o barieră între realitate și lumea interioară, ci frumusețea din ambele.
Iar atunci când mă gândesc la slăbiciune/ slăbiciuni, pot spune că în poezie e o vulnerabilitate aparte a singurătății. E un preaplin care te lasă să te miști în voie, dar și o lipsă care se adâncește chiar și dincolo de suportabil. Uneori.
Cum ai simțit apariția debutului tău poetic în vremurile complicate care ne guvernează? Și ce păreri ai primit până acum despre „Fragil și aproape absurd”?
Debutul m-a transformat, așa cum vorbeam mai sus, într-un ghem de emoție. Am lăsat cea mai fragilă parte din mine să iasă din casă, să cunoască lumea, să fie văzută. Au fost oameni care mi-au scris, m-au felicitat, au vibrat la versuri din carte. Am apreciat toate lucrurile astea. Nu știu exact cum să reacționez, dar e o bucurie pe care nu o pot asemăna cu ceva ce am mai simțit până acum. De cele mai multe ori, încerc să mă depărtez de poeziile din volum. Alteori, simt că acolo am scris tot ce puteam scrie, și asta mă atrage ca un magnet. Este și nu mai este parte din mine.
Am primit multe păreri care m-au bucurat. Sunt recunoscătoare și mă emoționează de fiecare dată.
Felix Nicolau și Cosmin Perța au scris cu entuziasm pe coperta patru a volumului tău. Prilej cu care te întreb dacă ai modele literare, scriitori și scriitoare care te inspiră?
Cuvintele scrise de Felix Nicolau și de Cosmin Perța pe coperta volumului sunt extrem de prețioase pentru mine – și le mulțumesc! Nu știu dacă pot spune că am modele literare sau modele în general, sunt într-o perioadă de căutări de tot felul. Mă inspiră poezia, mă inspiră toți scriitorii și scriitoarele pe care am avut ocazia să-i cunosc sau să-i citesc, mai ales în ultima vreme, de când am debutat.
Cum și unde scrie Teodora Vasilescu? Și, deși abia ai debutat, spune-ne, te rog, dacă există material și viziune pentru un nou volum și dacă e vorba tot de poezie?
Teodora scrie la ea acasă, unde e multă liniște. Scrie pe drum, în metrou, în parc. Scrie când se echilibrează și când e tristă, când încearcă să simtă câte ceva sau când simte prea mult.
Debutul mi-a dat, cred eu, mult curaj. Am mai tot scris poezii de atunci. Cu siguranță, dorința de a mai scoate o altă carte cândva crește din ce în ce mai mult într-un loc optimist din sufletul meu. Și mi-aș dori enorm să devină realitate.
