Înţeleapta povaţă a cronicarului

nov. 29th, 2021 | By | Category: Postcard

„…că nu e alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor.”  Miron Costin

Mi-aduc bine aminte. Era mijlocul lui septembrie 1952, început de nou an şcolar. Mă aflam pe atunci elev al Şcolii primare de 4 clase de la Lespezi, târguşorul de pe malul lespezit al Siretului. Şcoală nouă, ridicată, în 1949, cu forţe locale, în locul vechii şcoli lespezene, înfiinţată în 15 noiembrie 1864, în vremea şi din vrerea lui Cuza Vodă,  distrusă în întregime în urma bombardamentului aerian nimicitor din aprilie 1944, abătut asupra întregii localităţi, transformând-o în cea mai mare parte în ruine fumegânde.

Astfel, păşind pentru prima dată în sala destinată clasei a III-a, mi-a fost destul de uşor să descopăr cu mirare pe mijlocul peretelui lateral dreapta al acesteia o inscripţie despre…cetitul cărţilor, ochios caligrafiată, ce se distingea aparte dintre celelalte „materiale didactice” atârnate la vedere. Am citit-o o dată, de două ori, am recitit-o de mai multe ori, întipărindu-mi-se întocmai în memorie. Neştiind cine este …Miron Costin, poate atunci, poate puţin mai târziu, mi-am luat inima …în dinţi şi cu un curaj împins de curiozitate, dar şi cu o oarece sfială de învăţăcel, i-am adresat îndrăgitului nostru învăţător întrebarea care mă stăpânea: Aţi putea să ne spuneţi, domnule învăţător, cine este Miron Costin, aflat sub inscripţia de pe perete? Fără a mă dojeni de nerespectarea modului de adresare cu… „tovarăşe”, aşa cum ne-a cerut de la începutul clasei I-a(!), după ce s-a uitat îndelung la aceasta şi după ce, din obişnuinţă, şi-a netezit părul cu podul palmei, a exclamat (mi-aduc şi acum tot la fel de bine aminte), cam aşa: Ehei, dragilor mei, aş vrea să ştiţi că Miron Costin a fost un mare cărturar şi cronicar din toată istoria Moldovei! Dar, fiecare la rândul lui. Despre Miron Costin veţi învăţa mai târziu, pe drumul învăţăturii voastre, dar până atunci siliţi-vă să-i urmaţi înţeleapta lui povaţă, cea a … „cetitului cărţilor”, că nu întâmplător am pus-o pe peretele clasei. Numai aşa veţi putea să reuşiţi mai departe în viaţă. Şi acest răspuns de dacăl binevoitor mi s-a „cuibărit” definitiv în minte. Ba mai mult, mi-a „încolţit” acolo şi ideea respectării îndemnului.

De la idee la  faptă n-a fost decât un singur… pas, pe care l-am îndreptat cu hotărâre spre noua bibliotecă deschisă la Căminul Cultural, şi acesta refăcut şi renăscut din…cenuşa războiului. Şi aici, surpriză(!), am aflat la loc bun vederii, aşezată chemător, deasupra rafturilor cu cărţi, aceeaşi înţeleaptă povaţă a … „cetitului”. Însă, aici, niciuna dintre cărţile de împrumut pentru a fi citite nu-l avea ca autor pe Miron Costin, cum îmi doream. A trebuit să mă mulţumesc cu mai multe cărţi de război, traduse din limba rusă, care ocupau cea mai mare parte a rafturilor bibliotecii. Să recunosc, acţiunile dinamice, pline de suspans şi dramatism ale ostaşilor şi partizanilor sovietici împotriva hitleriştilor cotropitori, sprijinite uneori şi de „joaca de-a războiul” ale copiiilor curajoşi, de vârste apropiate de a mea, aflate din aceste cărţi, mi-au deschis…pofta cititului, pe care am tot continuat-o şi în anii Şcolii secundare de 7 ani din localitatea vecină, Fotin Enescu (azi Dumbrava), fiind întărită substanţial de către entuziastul profesor de limba română, cel ce mi-a încurajat şi primele creaţii literare, apărute în reviste şcolare.

În toamna lui 1956, în urma celor patru probe de admitere, iată-mă elev într-a VIII-a al renumitului Liceu Internat „Costache Negruzzi”, aflat pe „umărul” Copoului ieşean. Aici am avut surpriza să-l  „întâlnesc” pe…Miron Costin, cronicarul, al cărui portret impunător, se afla înrămat pe unul dintre pereţii lungilor coridoare ale liceului. L-am salutat în gând cu mult respect. Şi tot aici, în bogata bibliotecă a Liceului Internat, pe lângă nelipsita lui „povaţă”, i-am aflat şi cronicile sale, colbuite de vreme şi vremuri, fiind lectură obligatorie la orele de limba română, când se predau…cronicarii.

Dar cea mai mare surpriză am trăit-o atunci când, aflat într-una dintre primele „învoiri în oraş” în zona Teatrului Naţional, am descoperit şi contemplat impozantul monument al cronicarului Miron Costin. Era mai mult decât mi-aş fi putut închipui: Magnific! Uriaş, pe înaltul soclu, cu caftan şi veşminte de epocă, cu un hrisov într-o mână şi în cealaltă cu o pană de scris, Miron Costin-cronicarul domina impunător piaţeta dintre Filarmonică şi Teatru!

Despre monumentul cronicarului Miron Costin, despre viaţa şi scrierile sale cronicăreşti am aflat (toate la rândul lor) amănunte interesante la orele de română, predate cu împătimire de către unul dintre renumiţii „dascăli” ai liceului elitist ieşean. Şi tot de atunci am aflat că înţeleapta sa povaţă despre cetitul cărţilor a fost exprimată de cronicarul Miron Costin în „Predoslovia” capodoperei sale „De neamul moldovenilor” – cartea pentru descălecatul de´ntâiu a ţerei Moldovei şi a neamului moldovenesc -, adresând –o, cu dragoste, către cetitorii ei: „Ceteşte, iubite cetitorule, aiastă, cu dragoste, a noastră osteneală, că nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”, povaţă prin care Miron Costin aduce un înalt elogiu scriiturii şi lecturii.

Mai târziu, cu toate că am îmbrăţişat o devenire inginerească, am continuat să păstrez intactă în cuget şi simţire povaţa costiniană, atât de trebuincioasă oricărui „trăitor de Iaşi” întru dobândirea „spiritului” inconfundabil al acestei străvechi vetre de istorie, ştiinţă, cultură şi spiritualitate românească, unde, după cum aprecia şi N.Iorga,     „ între zidurile sale sălăşluiesc comori de istorie, cultură şi artă pe care nicio altă urbe a României nu le posedă cu atâta îmbelşugare.”

Şi, astfel, am tot căutat şi încă mai caut cu aceeaşi „zăbavă” urmele înaintaşilor care s-au identificat, în pilduitoarea lor vieţuire, cu istoria şi gloria acestei foste capitale a Moldovei; cronicarul Miron Costin, fiind unul dintre ei.

Aşadar, să „zăbovim”, aruncând, fie şi  o scurtă privire,  peste biografia şi creaţia cronicărească a lui Miron Costin, dezvăluită în capitolul Epoca veche, de început a literaturii române de ev mediu întârziat (sec. XVI-XVIII) al monumentalei monografii „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, elaborată de strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu, reeditată şi îngrijită prin copiere intactă de Iosif Constantin Drăgan, Ed. Nagard, 1980,  (pag. 22-28), din care spicuim: „Se născuse în 1633 (30 martie, n.n), ca fiu al postelnicului şi mai târziu al hatmanului Alexandu Costin. Copilăria o petrece însă în Polonia unde se refugiase părintele său, înrudit, prin căsătoria cu o nepoată, cu Miron Barnovschi, dar neplăcut lui Vasile Lupu. La Bar, în Podolia, Miron Costin urmează la şcoala Iezuiţilor. (…) În 1648, după împăcarea Costineştilor cu Lupul, Miron Costin este un tânăr învăţat, ştiind latineşte, leşeşte, având noţiuni de italiană, putându-se probabil înţelege şi ruseşte, era nimerit ca sol, fiind trimis în 1653 la Cameniţa, la starostele Potoţki, să ceară sprijin împotriva lui Gheorghe Ştefan. La rândul său şi acesta, avându-l în slujbă, îl va trimite sol în Muntenia”.

De aici încolo, ascensiunea în rang nobiliar a lui Miron Costin este una rapidă: sluger, paharnic şi pârcălab de Hotin (1660-64), sub Gheorghe Ştefan, mare comis (1664), sub Istratie Dabija, vornic al Ţării de Sus (1667), sub Iliaş Alexandru şi mare vornic al Ţării de Jos (1669), sub Duca Vodă. În 1671, domnitorul Ştefan Petriceicu „îl trimite în solie la hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei), cu care Miron Costin avea strânse relaţii.”  

În 1672, a avut răgazul să scrie poemul filozofic „Viaţa lumii”, considreat prima sa operă originală, în a cărei Predoslovie voroavă la cititor arată în româneşte ce este „stihul”. Unele dintre versurile poemului, după cum se afirmă, „au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche”, precum: „A lumii cînt cu jale cumplită viața / Cu griji și primejdii cum este și ața / Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare / O lume vicleană, o lume-nşelătoare”, preluate şi astăzi în folclorul românesc.

În 1674, ajunge mare logofăt, sub D.Cantacuzino, care-l trimite în misiuni diplomatice la Constantinopol şi în Polonia, unde Ioan Sobieski ajunsese rege, iar în vremea lui Ruset Vodă  îi înmânează solului polon Ioan Gninski „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei”(Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă, epistola „demonstrează romanitatea poporului nostru şi latinitatea limbii, pentru a obţine sprijinul polonez în eliberarea de sub jugul otoman”. Conţinând „date despre istoria, geografia şi organizarea politică a românilor”, lucrarea lui Miron Costin devansează „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir, din 1714-1716.

În 1675, scrie „Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace…”, acesta sfârşindu-se „cu moartea lui Ştefăniţă Lupul (1661), dar a avut totuşi de gând s´o ducă mai departe şi chiar strângea documente”, găsite de fiul său Nicolae, după moartea tatălui său.

Despre „Letopiseţul” lui Miron Costin, iată, argumentele critice ale lui Călinescu:

„Faţă de Ureche (Grigore, n.n), Miron are şi mai clare, o concepţie a istoriei şi o politică.(…) Are noţiunea cauzalităţii şi pune evenimentele moldovene în cele universale şi cicumvicine, ca să se deslege mai bine lucrurile ţării noastre.”  Şi tot Călinescu menţiona cu autoritate: “Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai nutreşte din concreteţea individuală a cuvintelor…Miron Costin observă sistematic, compune şi ceea ce iese de sub pana sa, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte. Nu mai avem de-a face cu o cronică în desfăşurarea normală a unei epoce. Lungimea valului epic este simbolizată prin capătul însuşi al frazei puse la nesfârşirea imperfectului. Descripţia este atentă şi constructivă. Cronica lui Miron Costin este un adevărat roman plin de acele amănunte familiare care dau viaţă lucrurilor moarte.”

În 1680 Miron Costin îi cere lui Ioan Sobieski să se ridice împotriva turcilor, iar după victoria acestuia, ca prizioner, sub protecţia regelui polon, desfăşoară acolo o rodnică activitate cărturărească, din care se desprinde, în 1684, Poema polonă – „un poem de 750 de versuri dedicat regelui binefăcător.” În 1685, fratele său Velicico, boier întors în Moldova, îi transmite invitaţia domnitorului Constantin Cantemir, „neştiutor de carte, dar ajuns domn prin voia boierilor”, să se întoarcă în Moldova, ca staroste de Putna. 

Din această perioadă de după 1686 datează începutul scrierii de către cronicarul Miron Costin a principalei sale opere: „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, o amplă lucrare, care, după cum se menţionează, „a rămas neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise şi publicată pentru prima dată de către M.Kogălniceanu, în 1852.” În Predoslovia acestei opere cronicarul precizează scopul lucrării de a face cunoscută etnogeneza „lăcuitorilor țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”, necesitatea cunoaşterii istoriei, precum „toate alte țări știindu începuturile sale” şi îndemnul „cetitului”; toate acestea fiind dezvoltate pe larg în cele şapte capitole ale lucrării.

Referindu-se la această operă, Călinescu subliniază statornica iubire a lui Miron Costin pentru limba şi neamul lui: “Stă doar numele cel vechiu ca un temeiu neclintit, deşi adaog, ori vremele îndelungate, ori ca străinii adaog şi alte denumiri, iar cel ce este rădăcină nu se mută, şi aşa este şi acestor ţeri, adică ţerii noastre Moldovii şi ţerei Munteneşti, numele cel drept de moşie este Român”. 

Din nefericire, după cum relatează biografii săi, dar şi cronicarul Ion Neculce, „urmare a deteriorării legăturilor sale cu analfabetul vodă C. Cantemir , capetele fraţilor Costin, Velicico şi Miron, cad sub securea călăului arvunit anume , fiind ucişi mişeleşte la o nuntă boierească de la Barboşi, lângă Roman, la 1 decembrie 1691.”

Au trecut de atunci 330 de ani, dar opera cronicarului Miron Costin rămâne la fel de strălucit pomenită în veacurile trecute, dar şi în cele viitoare, fiind „deschizătoare de noi drumuri în conturarea profilului limbii şi literaturii româneşti”, iar Cetatea Ieşilor nu-şi dezminte tradiţia împământenită şi mereu cultivată de-a lungul timpului, privind rememorarea filelor istoriei sale glorioase, exprimându-şi totodată recunoştinţa faţă de „oamenii Cetăţii” care le-au împlinit şi consemnat în hronicul acesteia.

O astfel de „filă rememoratoare” o aflăm datată cu majuscule în „cronica ieşeană”: 18/30 septemvrie 1888, care consemnează grandioasa festivitate a inaugurării monumentului cronicarului Miron Costin, susţinută de Primăria Iaşi în prezenţa a peste zece mii de participanţi din ţară şi de peste hotarele ei, îndeosebi din Polonia.

Ridicarea impozantului monument s-a datorat iniţiativei Societăţii „Miron Costin”, înfiinţată în 1887 de către V.A.Urechia, în vederea apropiatei comemorări bicentenare de la martirajul cronicarului Miron Costin, survenit la 1 decembrie 1691. Sub preşedenţia lui M.Kogălniceanu, având în componenţa sa personalităţi de seamă ale culturii româneşti: Al.Odobescu, V.Alecsandri, N.Gane, B.P.Hajdeu, N.Culianu, Melchisedec – episcop de Roman, Titu Maiorescu, V.Pogor, L.Negruzzi, V.A.Urechia – secretar, Societatea şi-a  propus strângerea de fonduri publice pentru realizarea monumentului propus, deschizând o listă de subscripţie, aşa cum s-a procedat anterior şi în cazul statuii ecvestre a legendarului Domnitor, Ştefan cel Mare, inaugurată la 5 iunie 1883. Episcopul Melchisedec, refuzând preşedinţia, l-a sfătuit cu înţelepciune pe Urechia, că „cel mai bun  amplasament pentru monumentul marelui cronicar Miron Costin este oraşul Iaşi.”

În prealabil, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901), istoric, scriitor, om politic, s-a preocupat de identificarea în cimitirul bisericii Barboşi – Roman a mormântului cronicarului, cum şi de editarea în patru volume a operei complete a lui Miron Costin.

Pentru realizarea monumentului, Societatea a înaintat comanda către talentatul sculptor de origine poloneză, Wladimir C. Hegel, şcolit la Paris, profesor de sculptură, din 1885, la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, care cunoştea destul de bine viaţa marelui cronicar moldovean, îndeosebi, pe cea din îndelungata ei perioadă poloneză. În conformitate cu preţul negociat sculptorul s-a angajat să realizeze statuia în bronz a lui Miron Costin, înaltă de trei metri şi să decoreze cu patru basoreliefuri din viaţa cronicarului soclul înalt de trei metri şi jumătate. Pentru depăşirea „impasului” survenit în strângerea fondurilor necesare, Societatea a apelat „în extremis” la regele Carol I, care a donat diferenţa, cu condiţia menţionării contribuţiei sale pe piedestalul monumentului.

La 12 iulie 1888, V.A.Urechia a dezgropat din cripta Costineştilor de pe moşia Brănişteni-Barboşi osemintele lui Miron Costin şi a fratelui său, Velicico, ucişi mişeleşte  la 1 decembrie 1691 şi le-a depus, în urma unei înălţătoare slujbe religioase, la baza soclului, peste care s-a pus „piatra fundamentală” a monumentului – necropolă, iar locul acestuia din Piaţa „Pomul Verde” a fost îngrădit cu un gard din fier forjat.

Sculptorul Hegel, terminând statuia înaintea finisării soclului, a expus-o mai întâi spre a fi admirată în holul Atheneului Român, inaugurat recent, la 14 februarie 1888.

Fastuoasa inaugurare a impozantului monument a început cu înălţătorul Marş închinat lui Miron Costin, compus special de Gavril Muzicescu. Au rostit evocări de substanţă M.Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Vasile Pogor, elogiind însemnata contribuţie adusă de complexa personalitate a cronicarului Miron Costin limbii şi culturii româneşti, în contextul european al veacului al XIX-lea. În zilele următoare ale lui septembrie 1888 s-au desfăşurat în toată Moldava, ca prinos de recunoştinţă, ample „Serbări costiniene”.

 

De atunci, ca şi până acum, când s-au împlinit 133 de ani de la inaugurare, pe placa votivă din faţa monumentului cronicarului stă însemnată în marmură inscripţia dezvăluitoare: „Lui MIRON COSTIN 1633 – 1691 Naţiunea română recunoscetoare” 

Şi aşa va sta şi-n vecii vecilor, căci înţeleapta lui povaţă  despre „ zăbava cetitului cărţilor” va continua să încolţească viguros şi în rândul generaţiilor ce-or să mai vină.

 

Mihai Caba

 

Număr de vizualizări :165


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro