Marcel Petrişor

oct. 14th, 2021 | By | Category: La Țintă!

La cîte nu mi-a dat dezlegare Marcel‽ Întîi, mi-a arătat că am dreptul să păşesc cu stîngul cînd, imberb, îmblăteam pasul de defilare cu cel de fofilare. M-a ajutat să pricep libertăţile limpezi, si implicit pe aceea de a rămîne legat de el pe viaţă—şi-acuma şi pe moarte—ca de maestrul primei mele tinereţi. Încrederea lui în mine a-ntărit-o pe a mea, făcînd-o insuportabilă luzărilor. Lîngă el am priceput că farmecul poveştilor le face adevărul, şi că nici un alt adevăr nu se poate pune cu-al poveştilor. Era un povestitor miraculos (odată, dar asta a fost mulţi ani mai tîrziu, a întîrziat vreo oră la o întîlnire intelectualo-simandicoasă, scuzîndu-se că-i întîrziase instalatorul, care, cînd a venit să-i repare robinetul de la bucătărie, în timp ce fierărea pe-acolo, i-a spus că-n ziua aia trebuise să-şi interneze soacra la Fundeni, avea ceva la bilă, dar, la ce poamă fusese în tinereţe, nici nu era de mirare că-i scîrţîiau toate celea, mai puţin melniţa care-i mergea ca Porţile de Fier, că se furase de la tac-so pe la şaipe anişori, chiar aşa o chema, dom Marcel, Anişoara, şi a trecut dintr-unu-ntr-altul pînă l-a priponit pe Chiose, cocoşatul de socru-miu, a dracu’ de şaibă, n-aveţi dumneavoastră una s-o-nlocuim? da’ şi lui Chiose i-a tot pus la coarne pînă s-a gîrbovit rău bietul om. Ştiţi cum e să ai gîrbovi prin familie, trebuie să le cari televizorul, butelia… Da, ştiu cum e cu cocoşaţii, îi răspunde Marcel, că la cîte gîrbace am luat la puşcărie, şi eu şi o sumedenie de oameni pe care îi ţin minte vii… Şi dă-i şi spune-i instalatorului cum şi ce la Jilava şi la Aiud, şi cheia franceză a ăluia, scîrţ şi scîîrţ, ca uşa lui Păcală, ştii povestea, Nea Costele, nu, dom Marcel, cum e? Şi Marcel îi zice din Dulfu, o bagă niţel şi pe soacra lui Costel în poveste, îi taie de pe spate o curea de piele, că rîdea Costel de nu mai scîrţîia nimic, nici vîntul nu mai adia, dar pînă la urmă a gătat trebşoara, că s-a vădit meşter de omenie şi Marcel a putut să vină, fudul ca oricare cu robinetele în regulă, şi să ne povestească astea timp de vreo oră, cu pipa mai aprinsă, mai nu, pe cînd noi uitaserăm de Wittgensteinul pe care-l discutam cu o anterioritate foarte trecută, că mierea de pe buzele lui Marcel ne era balsam şi nimic alt nu ne mai trebuia). Cu poveştile ne obişnuise din liceu. Aveai, n-aveai treabă, fugeai să-l asculţi, că în vreo clasă, că în curtea liceului, unde puteai să şi fumezi dîndu-te pe după plopi, să nu te vadă Popeasca sau te miri ce popîndăi de-ai ei, că era directoare şi avea sumedenie. Marcel călătorea mult — după paişpe ani de temniţă aspră, tot pe drumuri s-ar fi  dus, dar doar spre est, tov. Petrişor, că dumneavoastră nu prezentaţi încredere să vă dăm drumul în direcţia opusă, îi spunea vocea boborului cu centură cu diagonală purtată pînă şi-n baie — aşa că a umblat prin marea Uniune Sovietică din Georgia pînă-n Kamciatka, unde scuipi şi saliva se face pietricică pînă să ajungă la pămînt, dar în Siberia se încumetase pînă într-un sat de maladeţi pe care Pax Brejneviana, în mărinimia sa, îi repartizase departe de Liubianka, în miezul zăpezilor, unde şi-a înţărcat dracu copiii şi unde poţi ajunge doar cu gîndul ori cu troica, dar eu voiam să-i cunosc pe cei cîţiva scriitori disidenţi de care auzisem prin cotloane, aşa că, teleap-teleap, două zile cu troica, iar cînd am ajuns în izba celui mai rău dintre ei, dacă stateai să le numeri cicatricele, mi s-a părut că am ajuns în rai, atîta bogăţie era în omul ăla, cu care am stat la lafuri preţ de-o săptămînă, şi care, cînd să plec, mi-a pus pe umeri şuba lui, eşti nebun, o să îngheţi fără ea, nu pot să te las să pleci fără să-ţi dăruiesc ceva, şi altceva n-am, şi m-am simţit ca un pitic, zice Marcel, şi i-am dăruit şi eu ce aveam, o cravată rozalie, iar el s-a topit de fericire (mă, am şi acum acasă şuba aia, peticită dintr-o mie de blăniţe, are vreo cincizeci de kile, cum s-o port şi unde, aici, la noi?); şi prin Mongolia, unde, -ntr-o primitoare iurtă, după un hectolitru de kumîs, cumătrul casei i-a dat consoarta consoartă să-i fie peste noapte — la loi de l’hospitalité chez eux  — numai că aia era dată cu trei straturi de seu de oaie pe tot trupul ei balcîz, că nopţile acolo-s reci-reci, dar nu atît de reci cît să cedezi estetic; şi prin China, unde a bătut la uşa unei case ţărăneşti, şi a cerut apă — în mandarină îi zice „ció” —, şi aşa am zis şi eu, şi ţăranca mi-a adus apă fiartă, nu, nu, am zis, vreau „ciô”, la care aia mi-a adus o găleată cu apă de spălat motoare, şi pînă să priceapă, săraca, ce voiam, am mai încercat de două ori, că mandarina e melodică şi are şase feluri de „cio”, după cum mi-a explicat un culturalnic oficial care m-a însoţit în cele şapte oraşe pe care le-am vizitat, tot oficial, şi în fiecare clou-ul era marele show „Detaşamentul roşu de femei”, la care a trebuit să stau smirnă de şapte ori şapte, mă, pricepeţi? 49 de ore de agitaţie pentatonică te fac tare ca piatra, nimic nu te mai clinteşte după aia. Şi cum le potrivea Marcel, fiecare loc ne devenea viu şi apropiat, plin de oameni şi, ăia, de poveşti şi chinuri şi de-un umor pe care, dacă ai dormit vreodată în vreo gară îngheţată, îl pricepi pe dată. Şi cum să nu le înflorească, pe ici, pe colo? Dar unde le-nflorea, grădină se făcea.

 

Pe Marcel l-am întîlnit într-a noua la „Iulia Hasdeu”; nu-mi era profesor, nu-mi amintesc cum ne-am vazut pentru primaşi dată, dar, uite-aşa, mi-a dat pe mînă cenaclul literar al liceului — pe mînă e-un eufemism, că eram scund şi-al naibii, însă aveam mină bună — şi m-a botezat Furculiţă. Aşa îi porecliseră şi pe Kierkegaard, aşa şi pe tine, îmi impune Marcel. Du-te, Căline, pune mîna pe cărţile danezului, fii de acord, că tu scriseseşi alea, nu? şi, înfoiat, întoarce-te printre micimani şi luminează-i şi pe ei; iar de nu, marcelăreşte-i! Şi, aşa, mi-a făcut Petrişor (că aşa-i ziceam în liceu), program de viaţă, că fugeam ca iepurul de la negriciosul Sfînt Augustin şi grasul de Toma de Aquino la traducerile mirabile ale lui D.D. Roşca din Hegel ori la Kant ori la Nietzsche (la mustăcios, cînd mi-era de gagicăreală şi trebuia să mă pregătesc cu citate). Iar cînd m-au chemat la secu prin ’82 să-l dau în nu ş’ce vileag pe Marcel, că dacă ne povestea în liceu despre colectivizarea agriculturii, că dacă era anti-comunist, că dacă nu ne-a înrăit de mici împotriva Partidului, i-am răspuns oral ţopîrlanului de locotenent în civil bej că nici vorbă: Marcel ne dădea probeleme adevărate, de suflet şi minte, despre omul ca fiinţă umană, tov. locotenent, despre moraliştii disetiemişti  francezi (ăştia ce-s, o sectă, dom profesor? mă întreba, nepregătit, sfredelitor dar şi măgulitor urîtu’ ăla cu ochi apoşi; nu, tov., sînt din secolul şaptesprezece, aşa se zice pe franceză; aha, de ce nu ziceţi aşa? mulţumesc; şi şi-a notat), despre Don Quijote şi burtica scutierului lui, despre ce se vorbea la sinoadele bizantine, că anume cîţi îngeri pot încăpea pe vîrful unui ac, sau că de ce cel de sus le poate pe toate, mai puţin să refacă fecioria pierdută a fecioarelor, ha-ha!, asta-i tare, dom’le, vorbeau popii despre aşa ceva? aşa ne spunea Petrişor, ca să ne ţină mintea trează; şi după vreo două ore de flamboaiante poveşti, întinse din Versailles, prin Ocişor şi Bucureşti, pînă-n Kamciatka, împotriva sfaturilor familiei şi ale prietenilor, anume că la secu vorbeşti cît poţi de spartan, îmi deschisesem baierele poveştilor ca Marcel, interlocutorul cam ostenise şi nu mai putea urmări firele baroce care se întretăiau ceva de speriat, ca într-o poveste argentiniană, şi ca să mă pună la cazne, mi-a zis, vă rog eu frumos, puneţi în scris ce mi-aţi zis; tot aţi înregistrat astea, de ce nu puneţi secretara să le transcrie?; mai bine le scrieţi dumneavoastră, şi-a şi scos hîrtie şi pix (merci, pix am) din sertarul vechi al biroului vechi cu plăcuţa argintie pe care era ştanţat numărul de inventar, şi m-a lăsat singur în birouaşul de la etajul şase al Miliţiei Capitalei, aia de pe Victoriei, chit că geamul dădea înspre Eforie, să scriu ce zisesem, să pricep de ce Dumnezeu îi pronunţă cu vocea tunătoare cele zece porunci (zece, nu?) lui Moise în nebula din vîrful muntelui, după care i le dă tot pe alea zece înscrise în piatra tablelor. Şi-am tot scris, şi ce frumos scrisesem, domnule, păcat că mie nu mi-au dat o copie, dar n-aveau indigou, oricum, eu n-aveam, şi cum nu m-am învrednicit să-mi văd dosarul la CNSAS, pot doar să sper că am primit premiul secret de proză al Securităţii pe 1982. După ce securistul mă întrebase atîtea, l-am întrebat şi eu care-i problema cu Marcel Petrişor? E legionar, dom profesor. M-a umflat rîsul pe bune: hai, domne, legionari în 82? Eeee, nu ştiţi dumneavoastră cîţi mai sînt. A doua zi am pus-o pe Tedi să-l sune, el a zis că, da, se întîlneşte cu bunică-mea în Icoanei, că era cald şi frumos afară, să schimbe reţete de murături, aşa că m-am întîlnit cu Marcel în parcul atîtor amoruri efemere, care acum adăposteşte statua lui Adrian Păunescu, doamne-ajută-ne!, i-am povestit tărăşenia cu securistul şi l-am întrebat ce aveau cu el. Mă, ăştia vin de trei ori pe săptămînă, pe la patru dimineaţa, îmi răscolesc toată biblioteca şi restul casei, şi pînă la şapte trebşoara-i gata, lasă totul vraişte şi pleacă; da’ ce caută?; manuscrise de samizdat; au găsit vreodată ceva?; ei, şi tu… Mai tîrziu am aflat de la alţi duşmani ai poporului, aciuaţi la Europa Liberă, că Marcel era principalul traficant de literatură pe neplacul regimului către vest. Dar atunci, că el nu-mi pomenise nimic de astea, i-am zis că secu îl acuza de legionarism; aici, dragă, au dreptate. Asta m-a copleşit. Omul ăsta ar fi putut să mă ducă de nas la paişpe ani, să mă facă şef de cuib sau mai ştiu eu ce, să mă pună să port cruce şi să mi-o car prin lume fonfănind pe nas ca popii, dar n-a făcut-o, deşi astea erau lucrurile în care, cu inima verde şi genunchii roşii, credea adînc. Abia atunci am înţeles ce noroc avusesem să-l am de dascăl, ce om generos şi extraordinar era, să mă lase pe mine, un ţîşti-bîşti, să dibui libertatea şi credinţa, cum se vor fi tocmind ele, de unul singur. Nu-mi stă în fire, dar înaintea lui Marcel îngenunchez.

 

Marcel, care trecut prin maşina de tocat oameni a gulagului românesc, eliberat în 56, dus la Cluj, unde s-a apucat de strîns culturalnici şi studenţi să se alăture revoluţiei din Ungaria, rearestat, condamnat la moarte la 27 de ani, cu pedeapsa în timp comutată la „pe viaţă”, apoi iarăşi eliberat, la amnistia generală din 64. Marcel, care a apucat să-şi facă facultatea în anii 60, să traducă o droaie de volume din franceză (şi rusă, şi georgiană…), să scrie, pînă la sfîrşit, două duzini de cărţi, ultima apărută anul trecut, înainte ca Dana să moară de covid la Paris, şi înainte ca el să treacă tot prin covid, vara asta. Cele mai copleşitoare dintre cărţile lui rememorează iadul gulagului — Marcel, memorialist fără pată, ca Ion Ioanid, Soljeniţînul român. Marcel, care a predat la „Iulia Hasdeu” şi la „Spiru Haret” franceza şi universala, ba pînă şi, în anii 80, şi ore de atelier, nimic ridicol în asta din urmă, că a gătat în doi, cu un consătean la fel de straşnic ca el, o biserică în Ocişorul lui de baştină. L’Ocişor-les-deux-Eglises, un sat de şaizeci de fumuri, aşezat pe malul Crişului Alb, la vreo treizeci de kilometri de Brad-ul auriu, sat de poveşti la foc de seară, jumate rai si pe de-a-ntregul Macondo, pe care l-a înfrăţit, cînd se crăpa de 1990, cu Bruxelles-ul, drept pentru care sătenii au primit de la naşii belges ca la cinci frigidere pe cap de locuitor. Marcel, care (rimează cu Ştefan cel Mare, şoseaua-n lungul, jurul şi -potriva căreia am crescut) m-a luat la optşpe ani pentru o săptămînă să-i văd satul. Pe Valea Jiului ne-am oprit la o bisericuţă, în care a intrat cu pas apăsat, dar parcă din ce în ce mai uşor, aproape nu mai atingea covoarele prin naos, iar cînd a ajuns în faţa altarului s-a prăbuşit şi a rămas, muşuroi, în rugă mută, multă vreme. Credinţa lui e de-atunci stîlp necredinţei mele jucăuşe. La Ocişor m-a dus pe mirabili coclauri, mi-a arătat plante-flori-alte verzituri-animale, pe care le chema pe nume în română, latină şi germană, de mi-a umplut harta pînă a-nceput aceea să dea pe dinafară ca laptele fierbînd, din oală, şi apoi m-a trimis să bat din poartă în poartă şi să le întreb pe nane, că bărbaţii erau duşi la beţia de muncă cu coasa, cum a fost cu răscoala lui Horuţ, iar acelea îmi puneau la masă cîte un codru de pîine şi o stacană cu lapte numai spume călduţe şi-mi arătau cu degete noduroase, unde, în urmă cu două veacuri, fugiseră stră-străbunicele lor cu copiii şi cu bruma de scutece în codru, despre cum le ţineau spatele oamenii lor, să nu cumva să le şi îi înhaţe imperialii împopoţonaţi care veniseră să înăbuşească în sînge visul milenar de libertate al poporului român. Şi cu fiecare nume de floare, cu fiecare poveste a acelei fabuloase memorii orale, cu fiecare biblie din cele optsprezece pe care le avea biblioteca tatălui său, popă ortodox, deci iobag, că asta eram noi în Ardealul de-atunci, mă, iobagi! (multe în limbi neştiute, dar cartea sfîntă se păstrează la loc de cinste, că o poţi citi ori ba!), cu fiecare adormire-pe-dată sub duna care să fi avut ca la douăzeci de kile, cu fiecare gest care se pierdea în ceaţa luminoasă a propriei aure, satul îmi creştea, numele răsăreau din pămîntul băltit de sînge, dar atît de proaspăt că avea loc tot universul în el, ba mai şi rămînea niţel Lebensraum. De acolo venea Marcel; acolo, faute de pire, îl îngroapă azi.

 

Marcel, care era pur şi sfînt, căci ieşise din puşcărie împăcat cît să-şi aibe sufletul la el, şi-n el, pe Dumnezeu — dar nu vă camuflaţi de tremurînde milă şi stupoare sub cine ştie ce patrafir, că nu era nici onctuos (ca popa Calciu, pe care îl iubea cu inima toată, ca fraţi ce trecuseră prin moarte-mpreună), nici letalmente catar ca Robespierre ci, din speţa lui Rabelais şi a lui Creangă fiind, era vîrtos la pulpe şi în umor; ca Danton, era bonom, entuziast şi de un curaj nebun, ieşea cu pieptul şi frontonul în faţă, îi plăcea să rişte, îi plăcea să rupă hartane din viaţă, şi s-o spună, şi cum spunea, aşa şi făcea, cum, cînd s-a însurat cu Dana, şi i-a zis, tu aduci casa, eu, maşina, trei zile pe săptămînă stăm împreună, restul — ca-nainte, s-a vădit chezaş datinilor bune, ce vreţi‽

 

Marcel, care din supravieţuire a făcut o artă căreia charisma lui i-a dat viaţă-viaţă în ţara unde ismeneala patriotardă, ortodoxă de-ţi vine să BORăşti, ori prestijul personal ori de gaşcă ţin loc de real, unde, pe-atunci, consumai cît să fii consumat şi explodai ca să fii, unde pînă şi infinitul puţea a benzină, a catran şi-a fum de mîndre camioane, unde colonizaţii erau încolonaţi la multilaterale servituţi, la psihoza cozilor la lapte, la pîine, la sine, să fie răzuiţi pînă dincolo de os, fantome aşteptînd metempsihoza, întoarcerea, alarma de dimineaţă să le cînte „Deşteaptă-te, române!”.

 

Marcel, pe care mi l-a trimis providenţa în cea mai grea zi de armată, cînd terminaserăm perioada de instrucţie şi primiserăm o picătură de ţuică pro patria, dar picătura aia a umplut paharul comilitonilor mei de diribau, mai bine de jumătate dintre ei cunoscuseră puşcăria pe dinăuntru, erau ştiutori, iar cunoaşterea e putere, şi cei mai cunoscători nu mai dădeau pumni şi şuturi, ci săltau paturile de fier cu care aruncau în ceilalţi, iar în colţul halimalelor stăteam eu, ţinîndu-mă de cotorul Scrinului negru, disperat la gîndul că eu cu ăia o să trebuiască să-mi petrec pe şantierele patriei următorul infinit, cînd m-a chemat un gardist la poartă, că am un vizitator, şi l-am urmat, tremurînd din toate celea, pînă la camera de gardă, o oază caldă într-un martie îngheţat, unde Marcel trona umplîndu-şi pipa. Şi m-a îmbrăţişat ca ursul, şi mi-a ascultat pricea şi-apoi mi-a zis: mă, ăia-s băietani de la ţară, sînt simpli; cînd se-mbată, dau să omoare. Dar să ştii, Furculiţă, că ăia mai răi, ăia care aruncau cu paturile, ăia sînt sarea pămîntului. La greu, pe ei te sprijini, nu pe şaişpe volume de malahie de Proust. Şi m-a liniştit.

 

Marcel, îngerul meu.

 

Călin-Andrei Mihăilescu

Număr de vizualizări :327


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro