Când lumina vine de la focurile de artificii ale cuvintelor păpădii

sept. 25th, 2021 | By | Category: Postcard

După un număr de ani care s-ar potrivi unor aventuri ale unei Alice (sau unei alte Luiza Textoris, creând-o pe Adela, în universul altui… Corin Braga) între oglinzile (altele decât cele numite de Marcel Proust „nemișcatele oglinzi ale Frumuseții”!) și minunile administrațiilor (culturale), cu acte de eroism puțin cunoscute, cu prozaicul marginalizând liricul, Florina Zaharia… se întoarce. Se întoarce la „industria” ne…liniștirii, re-vrăjirii adulților care au simțul Poeziei, care pot crede în Poezie (încă), re-vrăjirea nefiind neapărat opusul dez-vrăjirii așa cum este ea înțeleasă de unele curente socio-filosofice. „Utilizând” și… cuvinte care n-au fost spuse niciodată, „imprimate” pe oase misterioase…

 

Și… iertând se întoarce poeta: partea a treia a manuscrisului aproape că începe cu o serie de „iertări”, părți dintr-un „#jurnal iertratabil”, hashtag-urile având un rol important în crearea-visarea acestui nou volum, observându-se, desigur, încă din titlu (provizoriu?), aceasta, în simbolistica vremurilor recente fiind vorba și de o altfel de rezistență, a interiorului (probabil și a rezistenței din interiorul Răului), în fața oricăror tipuri de agresiune.

Interiorul, adică „Înăuntrul” Limbajului-om (în „#briza” apare sintagma „foarte înăuntrului”! Avem chiar un „#înăuntru”: „îmi plac toate gesturile tale intime/ când se petrec între noi/ se petrec înăuntru”, p.22), făptura însetată de „formele supreme cu care erau legate cuvintele între ele” (p.31 din manuscris), „formele supreme” care ar putea fi „marile forme” la o altă Luiza, Louise Glück, laureata Nobel din 2020, care, în „Noapte credincioasă și virtuoasă” (volum recent tradus de Bogdan-Alexandru Stănescu), în poemul „Postfață”, scrie:

„Cineva pronunță un cuvânt: Eu.

Din această curgere

marile forme -” (p.46)

Florina Zaharia, care a simțit altădată bogăția, dar și izolarea și suficiența cuvântului-univers „Eu”, forțând elegant apariția-nașterea cuvântului „Eua” (dar care s-a mai jucat și cu formula „nueuflorina”!), se „țese” de propriul trecut liric, dar merge mai departe, și către un extrem-orient (și personal), cu delicatețea universului cinematografic Ghibli (nu numai pentru că există o serie de texte „#cinematograf”!), existând aluzii și la universul lui Yasunari Kawabata, cu „frumoasele sale adormite” și „păpădiile” sale, de data aceasta scriitoarea apropiind eua de tua într-unul dintre primele texte (de fapt, se poate spune că este un singur poem întreaga carte), care se ascunde în spatele unui quasi-haiku: „tu aveai flori în ochi/ ți le udai singură” („#eua/tua”)…

Ca și Louise Glück (întâmplarea a făcut „să citesc-trăiesc” cele două cărți practic în același „timp… al lecturii”), Florina Zaharia propune o întoarcere la un anume fel de poveste (este o re-venire în-spre „povestea liricului”) în care avem o… Pătrime (de personaje…lirice), care propune o convenție: „pot să scriu un text de dragoste/ în care să nu scriu nimic despre dragoste”, unde „#plânsul-scrisul” are atributele unui personaj din filmele lui Hayao Miyazaki, un fel de monstru (a se revedea etimologia cuvântului! Și unele din filmele autorului lui „Spirited Away”, tradus la noi „Călătoriile lui Chihiro”, sau „Prințesa Mononoke”!): „plânsul,/ căruia i-au crescut mâinile/ și acum se șterge la ochi.// scrisul,/ căruia i-au dispărut mâinile/ și încă se șterge la ochi.” (p.37)

„Scrisul, scrisul, scrisul/ singura salvare…” (p.52)

La un fel de „#suprafață”, descrierea continuă (p.48): „te las să scrii/ în scrisul meu gol/ să-l umpli chiar cu/ singurătatea/ și lipsa lui de sens.// să-l duci afară, în ploaie/ în noapte/ în băltoaca lui insuportabilă/ dar mult mai luminoasă/ decât gândul.// să-l lași să plângă/ cu blândețe și cu furie/ dar cu limită/ pentru că/ mă tem că plânsul/ nu se va opri niciodată”…

„Pătrimea” aceea amintită mai conține, desigur, pe „tu”, naratorul liric, a(l) trei(le)a, sic, toți aceștia jucând după regulile oglinzilor interioare, putând fi chiar… Sufletul (Louise Glück scrie: „folosesc cuvântul «suflet» ca pe un compromis”, p.25; în acest volum, Florina Zaharia folosește cuvântul de patru ori, numai în două poeme), sufletul care se șăruiește, sufletul care poate fi altfel decât în orice definiție, sufletul întrupat în omul observat de poetul-minte, sufletul care poate fi dublat, triplat (poate și după o anumită atotputernicie):

„mă întrebam,/ în după-amiaza asta,/ cum este să ai sufletul unei adolescente/ care nu îmbătrânește niciodată,/ așa cum îl ai tu,/ cum îl ții ascuns,/ și peste el să lipești,/ ca o mască de halloween,/ celălalt suflet,/ și acolo unde s-a lipit o frunză de el,/ dacă o dai la o parte/ să îl poți vedea,/ acolo sunt liniile sufletului tău cel vechi,/ ele sunt râuri din și înspre înlăuntrul tău,/ da, tu ești carpen și nuc,/ și stejar și salcâm și aripi de libelulă,/ și cochilie de melc/ și nisip și lut alb,/ tu ești aer de balansoar,/ și miere de albină sălbatică,/ și gând,/ și ne întâlnim, da, ne întâlnim/ în sala de cinematograf,/ ne așteptăm, sau nu ne așteptăm/ și devenim întâmplare,/ devenim fum,/ clipa ne așteaptă, clipa/ ca un tren de mare viteză” („#cinematograf”, p.14)…

Despre ubicuitate ar fi și în precedentul „#cinematograf” („da, tu o să fii în mai multe locuri deodată:/ pe un mal,/ într-o cafenea bând ceai cald,/ în locul de aer din cinematograf.// toate locurile acelea sunt acolo/ scena este imensă/ conține în ea/ tot ceea ce îți dorești/ toate locurile unde vrei să fii…”, p.13), sindromul Anna Karenina este depășit, ignorat, luat peste… șine („#jurnal – între mine și el erau tristeți și singurătăți,/ nu distanțe,/ erau cuvinte uriașe/ care tăceau/ dar umpleau foile universului./ veneau și plecau din gări./ spuneau ce nu putem noi spune./ era frig,/ intrasem într-un punct mort,/ apoi am urcat în tren.” Louise Glück scrie în „Utopia”: „Când oprește trenul, a spus femeia, trebuie să te urci. Dar cum o să știu, a întrebat copila, că e trenul care trebuie?”, p.39), la urma urmelor o formă supremă ar fi și „miraculosul” (care necesită ferestre sau măcar o „#fereastră”): „aș vrea să găsesc ceva miraculos/ și să îl pun la picioarele tale/ și el să te cuprindă încetul cu încetul,/ să te mângâie cevaul ăla miraculos/ și apoi să te părăsească/ atunci când și-ar da seama că tu erai,/ de fapt,/ singurul miracol// și atunci îți citesc cu glas foarte scăzut/ și cuvintele se fac foarte mici/ și nu ajung decât în locuri izolate de pe tine,/ unde așteaptă agățate/ ca să se deschidă vreo fereastră/ și tu, fără să știi,/ nu o deschizi,/ pentru că ai putea afla/ că ceea ce numești tu afară,/ unde crezi că este frig,/ este de fapt înăuntru…”

Între cuvinte „uriașe” și cuvinte „foarte mici”, între Luize, voit sau nu, Florina Zaharia propune o… „răvășire” a sentimentelor și anti-sentimentelor („să îți răvășească mintea/ după ce îți răvășește părul”, p.4), o cerere de iertare adresată însuși Scrisului(-Plâns-et sau nu), pentru a continua salvarea Frumuseții (poate și a Inocenței, ca atare, dar și pe aceea a Frumuseții în sine), soră a Durerii, într-un fel… vitreg („…se activa un fel de tristețe/ pe care o îmbrăcam cu gesturi încetinite/ îmi puneam inima în inimă/ și porneam la drum.// dar cum plânge pielea/ nu plânge nici măcar/ copilul din parc/ nici întunericul/ nici tăietura din suflet.// nici ochii puși în locul lor sigur/ să vadă frumusețea și durerea/ în același timp.”, p.40), consacrând definitiv o Voce („cântând” altfel decât, de pildă, Janis Joplin, un fel de „Cry Baby”) ale cărei cuvinte par să se fi desfășurat pe mătasea special țesută pentru kimono-ul unei gheișe arhetip, rătăcită pe plaiuri mioritice, visând un templu într-o pagodă construită, dar invizibilă, într-o grădină a inocenței cuvintelor, templu-far (poate sunt aici și ecouri din Virginia Woolf, ca în poemele cu cameră, p.27 sau 49, dar și altele, precum într-un „#cinematograf”: „am inventat o cameră/ la început a fost o cameră mică,/ dar încet încet ea a căpătat proporțiile unui univers”, p.15): „Iertarea șapte -/ vin aici să scriu (n.a.- la far)./ deschid toate ușile și nu mă găsesc./ dar vin aici la mine./ de fiecare dată./ vin aici să scriu./ să privesc,/ să accept și să iert./ vin aici să scriu,/ cu cantitatea mea de întuneric,/ cu luptele, spaimele/ și emoțiile cele mai firești./ și firescul este echilibrul meu./ vin aici, la far, să scriu./ întunericul cade de pe mine treptat,/ în zgomote mici,/ de mărgele isterice.” (p.54 m.)

Într-un fel, dialogul cu Louise Glück poate continua, poeta ai cărei bunici paterni, Terézia (născută Moskovitz) și Henrik Glück, erau evrei maghiari din Érmihályfalva (Valea lui Mihai) în ceea ce era atunci Austria-Ungaria (România actuală), scriind: „Amintiri/ esențiale dintr-o memorie cuprinzătoare./ Puncte de limpezime într-o pâclă de ceață, vizibile cu intermitență,/ ca un far a cărui unică misiune/ e să emită un semnal.// Dar care e de fapt rațiunea farului?/ Acesta este nordul, spune el./ Și nu: eu sunt portul unde tragi în siguranță.” (p.16)

Într-un poem intitulat „Sabia în stâncă”, aceeași Louise Glück încheie așa:

„…criticii au ideile. Noi, artiștii/ (m-a inclus și pe mine) – noi, artiștii,/ suntem doar niște copii cu jocurile noastre.” (p.58)

Și în poezia Florinei Zaharia din acest volum nou mult așteptat, este joc, este și joacă, serioasă, de copil care îmbracă păpușa, este și o fetiță care tot reapare (și ca „un copil”, care poate transporta fluturi, p.20, par exemple), într-un fel sau altul, fiind de o importanță covârșitoare, dacă ne raportăm doar la aceste versuri, din „#sedativ doi”: „plânsul este un creier de fetiță/ care stă înăuntrul ei/ în inima ei/ în gesturile ei/ în trăit și în tăcut”, dar cititorul trebuie să intre în acest joc quasi-de-a v-ați ascunselea (să fie atent și la „sensul urmelor peniței pe foaia de hârtie,/ glasul cuvintelor, care începe să răzbată,/ să-ți alerge pe piele,/ ca niște furnici care se urcă pe tine…”, p. 7) în care aproape că se demonstrează că Timpul poate fi învins (prin căutare nu chiar proustian-prozaică. De altfel, într-un mic text despre frumusețea adevărată, scrie francezul: „…adevărata Frumusețe nu poate fi atât de exterioară, trebuie să o presimți și să o iubești așa cum presimți și iubești un suflet îndărătul unor umbre nesfârșite, și nu să o posezi, materială, atât de direct, atât de perfect, încât poate fi ușor contrafăcută.”): „când îmi este drag de tine,/ am în gură gustul cleiului de pe copaci/ și în nări fum de lemn de salcâm/ și aud exact cum cade/ câte-o pietricică în fundul unei fântâni/ aflată într-o curte,/ și cum face cercuri, când atinge apa,/ cercuri de forma genunchilor tăi./ și-mi amintesc de rochițele tale/ cu brâulețe înflorate./ și de nepăsarea cu care lăsai vântul/ să-ti învolbure poalele/ și de o scenă/ în care te scalzi într-un pârâu de munte/ și lași vântul să te usuce…// și știi de ce îmi mai aduci aminte?/ de cai mâncând mere, în livadă, coapte,/ căzute în iarbă/ începi? să înțelegi?/ cum îmi este mie drag de tine?” (p.17)

Confesiunea poate fi dintr-o „cameră neagră”, cu hashtag, desigur: „stau în trupul unei fetițe/ și respir lumea ei./ dacă trec de poartă e întuneric,/ e realitate.// indiferent ce ai face și ai gândi/ mereu va exista în tine o poartă/ prin care te vei întoarce la ea” (p.47)

Declarația de dragoste nu mai poate fi „cum era odată”: este un fel de „pot să te iubesc?”, în care Scrisul-Plânsul (cu un fel de tristețe, alt fel de nostalgie: „îmi plac nostalgiile…/ sunt ca niște vișine/ și gustul lor e joacă matinală”, p.19) cere o astfel de re-prezentare: „pot să îți scriu? să scriu pe umărul tău?/ un cuvânt./ ca să întorci, din când în când, capul,/ și să vă priviți în ochi.” Tristețea nu este ca la Anastasia Gavrilovici, „doar, tristețe, doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi.”, ci poate chiar o presimțire cinematografic-paradisiacă (dacă viețile noastre chiar sunt înregistrate, pentru o blândă judecată de apoi?): „dimineață am băut un pic de ceai,/ dintr-un cilindru îngust de sticlă colorată,/ cu un mâner delicat,/ având forma rotunjimii lobului urechii tale,/ așa că, atingându-ți-l,/ a fost ca și cum, involuntar,/ ți-am trimis, o mângâiere, abia schițată/ poleiala tristeții tale licurind pe-o masă,/ undeva afară,// dar între timp, am văzut-o din nou, tristețea./ cineva o mângâia/ în fața unei intrări într-un bloc,/ cu acea duioșie insuportabilă/ încât aproape că am auzit geamătul ei…” (#cinematograf, p.18)

Tristețea aceasta se poate și activa, poate fi ca un program sau ca un maestru care te poate învăța zen sau altfel cum frumusețea și durerea pot fi două surori sau, mai non-conformist, două amante; „#psihotrop doi – dimineața, când deschideam ochii/ se activa un fel de tristețe/ pe care o îmbrăcam cu gesturi încetinite/ îmi puneam inima în inimă/ și porneam la drum.// dar cum plânge pielea/ nu plânge nici măcar/ copilul din parc/ nici întunericul/ nici tăietura din suflet./ nici ochii puși în locul lor sigur/ să vadă frumusețea și durerea/ în același timp.”

A scrie cu… pielea rănită (chiar și pe oasele care pot păstra atâtea secrete, p.12; sau ca un om-floare, care te poate întreba: „nu vrei să scrii cu mine?”, p.16), a scrie chiar și cu frica (veșnică a fetiței?, de la p.50), Om-Scris, om-scriere, a tatua căutarea sufletului (prin „locurile interioare”) poate fi o provocare: „…totul ajungea în interiorul cărnii tale/ și tu te înghițeai.// am văzut/ cum îți adunai suprafețele ochilor/ degetele/ genunchii/ și pielea ta cea mai albă/ cea mai rănită/ am văzut cum ai deschis ochii/ cu ei încă închiși/ ți-am văzut cuvintele/ spuse tuturor/ cum se așezau cuminți/ pe locurile tale interioare/ și tu te linișteai.”

La urma urmelor, poate fi pur și simplu o „afacere de dor” Scrierea, prin care poți și zbura, pluti: „o să te învăț să plutești”, dar sistemul nervos are și el importanța lui: „…îți vor polei aripile în lichidul măduvii spinării,/ unde ai intrat acum” (p.11. Dar și la p.20!)! Mistica sufletrupului (să ne amintim că o altă carte a Florinei Zaharia este „Manifestrup”!) poate dicta:

„ochii mei sunt uneori năpădiți/ de aripile ochilor tăi/ atunci când îi apropii suficient de mult, / și aripile tale încep să se zbată/ ca să le facă loc ochilor mei sub ele// iar pe foile de pergament, uneori,/ pot desluși cuvintele imprimate de pe oasele tale,/ cele pe care nu mi le-ai spus niciodată,/ trupul lor.// nu ne atingem/ da, doar te privesc cum te învârtești/ cum îți înclini capul/ și atunci inima începe să-ți bată/ și să cadă ușor din tine// auzi  corzile chitarei/ scena se îndepărtează de tine/ tu ești aerul/ doar aerul.”

Da, apropo de îndepărtare, Textul este apropiere și îndepărtare, val după val, lovind și/sau mângâind intimitatea insulei care este fiecare om (aproape ca în Magritte: „# eu o să privesc amintirile cu tine – și o să ridic partea lor de sus și o să mă uit/ și insula o să înceapă să cânte/ și pe deasupra insulei/ o să vedem păsări care zboară/ cu buchete de flori/ pe care le țin la spate/ și la spate/ păsările vor purta panglici lungi de mătase…”), suprarealismul își cere tribut, personajul „Pierre” (care dă titlul primului „capitol” al cărții) contribuind, ca într-un film de Resnais, la atmosfera moderat onirică (raportat la întregul text), finalul poemului „#mă apropii și mă îndepărtez” fiind unul dintre cele mai concentrate și mai frumoase povești de dragoste: „tu intri/ și te lași înăuntru/ și pierre începe atunci/ să trăiască cei o mie de ani/ și când doarme pe fața lui de pernă/ ți-am mai spus?/ se imprimă visele/ și pierre pune fețele de pernă într-un dulăpior/ și visele se odihnesc acolo/ uneori chiar vorbesc între ele/ se îndrăgostesc/ fac copii/ niște vise mici, noi,/ dar care au într-însele adn-ul părinților lor/ și visele se pot uita și pe fereastră/ și văd cum dedesubt crește iarba/ și niște stânjenei/ și cum înflorește teiul regal/ de la fereastra lui pierre/ ca tine, așa, face flori micuțe/ care seara intră în casă/ și se plimbă/ și lasă dâre subțiri de polen/ pierre are sub o altă fereastră/ și un copăcel de iasomie/ și dimineața devreme/ pierre își afundă capul în flori/ inspiră câte puțin din mirosul ei/ inspiră încet/ și apoi expiră/ și iasomia simte caldul respirației mele/ și o privesc/ imaginea are miros de iasomie/ și ea lasă și mai mult parfum/ să vină dintr-însa/ este un miros perfect/ suntem un singur corp acum/ și ceasul de pe perete/ are acum un ticăit albastru/ inspirație-expirație/ și mă gândesc/ că data viitoare când mergem la librărie/ să citim frumoasele adormite/ și mai vreau/ ca râsul tău să îmi ajungă pe față/ pentru că atunci când tu râzi,/ acolo, în orașul tău,/ aici, la mine, păsările își fac cuib în nuc”… (pp.24-25)

În pofida multor… ne-așteptări, este o carte prin care sângele curge, luptă, poate fi cascadă sau cuvinte scrise pe un eșafod al acelei iubiri tainice: „… sângele meu a început/ să tremure încet în tine” (p.29); lovitura fatală poate fi precum cea dată de vreo eroină dintr-un film de Tarantino: „#clipa – eu stau cu capul sprijinit de mâna stângă astăzi/ ieri am stat cu el sprijinit/ de mâna dreaptă/ este așa de îndrăgostit de tine/ încât, altfel, ar cădea pe jos/ și s-ar rostogoli până la tine”… Sau, apropo de muchii tăioase, în „#psihotrop trei”: „mi-a spus:/ știi, te simt, câteodat, atât de în mine/ cum alergi/ și apoi ți se taie picioarele.”

Așadar, o carte scris-trăită la intensitate maximă (cu aceeași îndrăzneală și exuberanță a debutului numit „Goală pe străzi”), în care și Fericirii, în contrast cu Tristețea, i se dă ceea ce este, sic, al Cezarului: „#când oamenii cunosc o stare de fericire,/ așa cum cunosc eu în legătură cu tine,/ cred că,/ la un moment dat ei trebuie eutanasiați./ pentru că intensitatea unor astfel de trăiri/ îi sleiește într-atât/ încât numai starea de fericire îi mai ține în viață.” (p.35)

Carte cu atingere de sine damnat, „sinele și așa pierdut”, (cu înfrângere a unor frici și cu cutremurătoarele „iertări” din capitolul trei, ultimul, „#angoastrâns”, unde găsim scris: „întunericul e chiar luciditatea ta!” sau „partea întunecată a ființei cere artificii”!), carte „văzută” cu ochi care pot ridica „întotdeauna întunericul”, unde ne mai oprim la o altfel de definiție a scrisului înțeles și ca… sevraj (capitolul al doilea fiind „#antidepresive”): „scriu/ adică umblă un fel de tăcere prin casă/ cu care vreau să te trezesc/ și clipesc foarte des/ până când genele obosite/ încep să cadă una câte una pe tine/ */ eu vreau să exiști/ să ridic din tine cuvinte/ și să merg apoi cu picioarele lor” (p.44)

Răspunsul nu va fi vânare de vânt la întrebarea de mai sus („pot să îți scriu? să scriu pe umărul tău?”), scuzată să ne fie repetiția:

„te las să scrii/ în scrisul meu gol/ să-l umpli chiar cu/ singurătatea/ și lipsa lui de sens.//(…) mă tem că plânsul/ nu se va opri niciodată”…

Poate pentru că în „noaptea credincioasă și virtuoasă” întunericul ni se pare că este mai… îndeajuns, mai mult decât lumina!

 

A.G. Secara

 

Număr de vizualizări :426


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro