Prin cîte a trecut Bulgakov, Mihail Afanasievici în scurta lui viață! A fost sărac toată viața. Uneori atît de sărac încît a făcut și foamea și umbla cu pantofii rupți. L-au lovit și boli dureroase, încît el, medicul, devenise clientul confraților săi. A fost victima unor cabale distrugătoare puse la cale de mediocritățile literelor sovietice care i-au interzis piesele de teatru și l-au împiedicat să-și publică proza. I-a scris lui Stalin și guvernului. Stalin i-a telefonat într-o noapte, dar nu i-a răspuns la scrisori. Și-a aruncat de mai multe ori manuscrisele în sobă, pînă cînd a ajuns la concluzia că manuscrisele nu ard. A lăsat un roman neterminat. Varianta finală a capodoperei sale, Maestrul și Margareta, i-a dictat-o soției fiindcă el își pierduse vederea. Devotata Elena Sergheevna e cea care a a publicat romanul după 26 de ani de la moartea lui Bulgakov. Tot ea i-a păstrat cu sfințenie toate celelalte manuscrise, la fel ca Margareta, manuscrisul Maestrului. Fără neasemuita grijă a Elenei, din opera lui Bulgakov n-ar fi rămas mai nimic. Elena Sergheevna i-a păstrat și copiile după scrisori și cele trei jurnale și i-a recuperat, parțial, corespondența de la adresanți. Despre (aproape) toate astea și despre multe altele afli din scrisorile și din jurnalele lui Bulgakov. Volumul* a fost excelentissim prefațat de Ion Vartic, încît această prefață merită o relatare separată.
Deocamdată vino după mine, cititorule. Prima scrisoare din carte e adresată de Bulgakov surorii sale Nadejda. O urare de Paște din anul 1914. Nimic special. Ultima e din 24 ianuarie 1940, către Pavel Sergheevic Popov, viitorul său biograf: „Mai trăiești, dragă Pavel? Pe mine gerurile m-au distrus de tot și mă simt rău. Sună-mă! Al tău M.” Două luni lunii tîrziu soția lui scrie în jurnal: „10 martie. 16.39. Mișa a murit.” Între aceste borne descoperi un Bulgakov care spune despre sine în repetate rînduri că n-are stofă de erou, dar care îi trimite lui Stalin o scrisoare de un curaj de-a dreptul sinucigaș, într-o perioadă în care alți scriitori erau dați dispăruți, și așa rămîneau, sau ajungeau în deportare în Siberia. Un Bulgakov căruia nici prin cap nu-i trece să se întoarcă la prima lui meserie, aceea sigură și bănoasă de medic, ci împușcă francul colaborînd pe la reviste, unde scrie de toate, sau, mai tîrziu, șomează, așa că trebuie să-și vîndă lucrurile din casă ca să aibă din ce trăi. De mobilă, scrie el, se desparte fără regrete, dar gîndul de a-și vinde cărțile din bibliotecă i se pare ucigător. Ajuns la Moscova își dorește să locuiască într-o casă decentă. Tot mutîndu-se, ajunge pentru un timp în blocul de pe strada Sadovaia, la numărul 10 – același bloc unde va trage și Woland cu slujtorii. Aici, condiții mizere și teroarea la care-l supun membrii comitetului de bloc, printre care Vasili Ivanovici, cel echipat în veston și în niște izmene dungate, și o ticăloasă Anușca, pe care Bulgakov o va nemuri sub același nume, în Maestrul și Margareta. Cu toate că poliția secretă îi percheziționează locuința și îi confiscă manuscrisele și apoi îl ține sub supraveghere Bulgakov nu se astîmpără. Face în continuare însemnări critice la adresa regimului și se plînge de porcăriile pe care le comit confrații împotriva lui. Se simte înfrînt, dar nu se oprește din scris, chiar dacă știe că n-are unde să publice. Cînd încep să-l atace și bolile medicul Bulgakov scrie în corespondență despre nepriceperea confraților săi, are însă grijă să spună și că nu toți sînt niște cîrpaci. Altfel se plînge tot timpul de oboseală – uneori chiar de epuizare –, simte că n-o să aibă viață lungă, dar în loc să-și plîngă de milă, mai totdeauna o întoarce pe umor, ca Molière în romanul biografic pe care i-l dedică Bulgakov. După ce i-am citit scrisorile și jurnalul, m-am întors pentru a nu știu cîta oară la cărțile lui, de astă dată pentru a citi „printre rînduri”.
Cristian TEODORESCU
*Mihail Bulgakov, Corespondență, jurnale, traducere, note și indice de Ana-Maria Brezuleanu, prefață de Ion Vartic, Editura Polirom, 2019