La patru ani după antologia ”Maeștrii unei arte muribunde”, care, mai mult sau mai puțin voit (nu știm), se dovește că a închis un cerc poetic, Claudiu Komartin publică ”Autoportret în flama de sudură” (Casa de Editură Max Blecher, 2021), o carte – spovedanie, diferită, dar care speculează curajos, până la capăt aș spune, ceea ce numim ”vocea autorului”. ”Autoportretul” e un film care trebuie neapărat revăzut, are o subtilitate cu totul lipsită de comercial, o lejeritate intrigantă, poezii care cer cu zâmbetul pe buze să fie contestate, dar care se îmblânzesc până la cucerire la o lectură atentă, cum numai revenirea o poate oferi.
Construcția unui volum de poezii este, la rândul său, un act de creație. ”Autoportretul” alternează, inspirat, registre poetice, de la tonul confesiv, dezinhibat, precum: ”Ți-o spune, în timp ce scrie,/ creația ta, destrămată sub baloții ăștia de/ milă sălcie.” sau ”scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă odată dreptate, mamă”, la versurile militante, acide, ca ecestea: ”n-are habar că la porțile orientului oamenii își/ dau palme și-n somn iar/ idiotul țării e numit eminență/ și domn/”.
”Autoportret în flama de sudură”, un titlu care, dintr-o nostalgie aprinsă, pot spune că metaforizează în stil optzecist, e un volum ce se citește unitar, o măsură a maturității poetice, textele nu sunt poezii ”adunate”, ci componente a ceea se intitulează, pe bună dreptate, un proiect autentic și organic.
Sunt zone evidente ale ”Autoportretului” în care Claudiu Komartin realizează o cartografiere a zilelor noatre, zile care sunt istorice în cu totul alt fel decât am fi proiectat. Mai mult și mai acut de atât, trasează harta propriei experiențe de tată și fiu, o perspectivă care provoacă lirica autorului la accese de o sensibilitate pe care doar ignoranții o pot vedea patetică: ”însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine/ chiar dacă porți cămașă tatălui tău/ și nasturii de os de la butoniere/ îți amintescc că nici unul/ dintre noi nu e mai mult/ dedesubtul cărnii.”
O receptare critică nu e așteptată din partea unui (presupus) scriitor de poezie, și cu atît mai puțin din partea unuia care a citit și recitit cu un entuziast subiectivism volumul discutat. Însă, pentru sceptici, Claudiu Komartin are, la finele ”Autoportretului”, un „post-scriptum” care demonstrează cu fermitate că poezia originală, asumată, suprapusă experienței reale, poate conlocui cu poezia dorită și imaginată. Iată două flash-uri din „post-scriptum”: ”nu-mi răspunde: știm amândoi că speranța e scorojită/ și s-a retras în reci buzunare de carne aici e ultima/ stație a colapsului aici au înlocuit nirvana cu city breakurile” și ” pe mine apocalipsa m-a prins în pădure/ căutam ierburi de leac pentru nebunia fraților mei”.
Tudor VOICU
