”ierburi de leac pentru nebunia fraților mei”

aug. 26th, 2021 | By | Category: Cronica de cArte

La patru ani după antologia ”Maeștrii unei arte muribunde”, care, mai mult sau mai puțin voit (nu știm), se dovește că a închis un cerc poetic, Claudiu Komartin publică ”Autoportret  în flama de sudură” (Casa de Editură Max Blecher, 2021), o carte – spovedanie, diferită, dar care speculează curajos, până la capăt aș spune, ceea ce numim ”vocea autorului”.  ”Autoportretul” e un film care trebuie neapărat revăzut, are o subtilitate cu totul lipsită de comercial, o lejeritate intrigantă, poezii care cer cu zâmbetul pe buze să fie contestate, dar care se îmblânzesc până la cucerire la o lectură atentă, cum numai revenirea o poate oferi.

Construcția unui volum de poezii este, la rândul său, un act de creație. ”Autoportretul” alternează, inspirat, registre poetice, de la tonul confesiv, dezinhibat, precum: ”Ți-o spune, în timp ce scrie,/ creația ta, destrămată sub baloții ăștia de/ milă sălcie.” sau ”scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă odată dreptate, mamă”, la versurile militante, acide, ca ecestea: ”n-are habar că la porțile orientului oamenii își/ dau palme și-n somn iar/ idiotul țării e numit eminență/ și domn/”.

”Autoportret în flama de sudură”, un titlu care, dintr-o nostalgie aprinsă, pot spune că metaforizează în stil optzecist, e un volum ce se citește unitar, o măsură a maturității poetice, textele nu sunt poezii ”adunate”, ci componente a ceea se intitulează, pe bună dreptate, un proiect autentic și organic.

Sunt zone evidente ale ”Autoportretului”  în care Claudiu Komartin realizează o cartografiere a zilelor noatre, zile care sunt istorice în cu totul alt fel decât am fi proiectat. Mai mult și mai acut de atât, trasează harta propriei experiențe de tată și fiu, o perspectivă care provoacă lirica autorului la accese de o sensibilitate pe care doar ignoranții o pot vedea patetică: ”însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine/ chiar dacă porți cămașă tatălui tău/ și nasturii de os de la butoniere/ îți amintescc că nici unul/ dintre noi nu e mai mult/ dedesubtul cărnii.”

O receptare critică nu e așteptată din partea unui (presupus) scriitor de poezie, și cu atît mai puțin din partea unuia care a citit și recitit cu un entuziast subiectivism volumul discutat. Însă, pentru sceptici, Claudiu Komartin are, la finele ”Autoportretului”, un „post-scriptum” care demonstrează cu fermitate că poezia originală, asumată, suprapusă experienței reale, poate conlocui cu poezia dorită și imaginată. Iată două flash-uri din „post-scriptum”: ”nu-mi răspunde: știm amândoi că speranța e scorojită/ și s-a retras în reci buzunare de carne aici e ultima/ stație a colapsului aici au înlocuit nirvana cu city breakurile” și ” pe mine apocalipsa m-a prins în pădure/ căutam ierburi de leac pentru nebunia fraților mei”.

Tudor VOICU

Număr de vizualizări :282


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro