Prof. univ. dr. Nicolae Saramandu, membru corespondent al Academiei Române, Facultatea de Litere a Universității din București, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, a susţinut, în luna martie anul acesta, o conferinţă online la Universitatea “Babeş Bolyai” din Cluj, cu titlul Formarea dialectelor românești.
Limba Română este o limbă romanică din Grupul italic al familiei de limbi indoeuropene ce prezintă multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. Este unanim acceptată ideea că Limba Română s-a format atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Înainte de secolul VII, când slavii au pătruns în regiunile dintre Dunăre şi Balcani, exista o unitate teritorială unde se vorbea protoromâna, însă odată cu sosirea slavilor, limba veche s-a scindat în cele patru dialecte recunoscute în prezent: româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), adică limba literară a României, aromâna (macedo-româna / macedo-vlaha), meglenita (megleno-româna / megleno-vlaha), vorbite la sud de Dunăre şi istriana (istro-româna / istro-vlaha), vorbită în Peninsula Istria. Aceste dialecte românești se întâlnesc într-un spațiu vast, din Maramureș și Carpați, în nord, până în Epir și Tesalia, în sud, din Istria, la Marea Adriatică, în vest, până la Marea Neagră și dincolo de Nistru, în est. Dacoromânii sunt continuatorii românității nord-dunărene, în timp ce aromânii, meglenoromânii și istroromânii sunt continuatorii românității sud-dunărene, se precizează într-un comunicat al Academiei Române, din 25 iulie 2018, subliniind astfel identitatea lingvistică şi istorică a celor patru dialecte. Astăzi se ştie că dacoromânii, meglenoromânii, istroromânii şi aromânii sunt o ramură a latinităţii răsăritene. Istoricii, etnologii, lingviştii sunt de acord că toate aceste patru dialecte ale limbii române provin din protoromână, adică româna comună, vorbită între sec. VI și XIII, în nordul și sudul Dunării, idiom care a adoptat limba stăpânitorilor romani. “Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani”, declara doamna academician Matilda Caragiu Marioţeanu în studiul „Un Dodecalog sau 12 adevăruri incontestabile, istorice şi actuale asupra aromânilor şi limbii lor” (1996).
Dialectele româneşti în context european
În conferinţa online de la Cluj, Acad. Nicolae Saramandu a prezentat câteva dintre opiniile sale cu privire la formarea dialectelor Limbii Române, rezultate în urma cercetărilor ştiinţifice. Domnia sa a expus proiectul “Dialectele româneşti din nordul şi din sudul Dunării în context European” ce reprezintă un nou program de cercetare, sprijinit de Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI) şi coordonat de Conf.dr. Manuela Nevaci, proiect ce se va finaliza cu publicarea volumului “Atlasul Lingvistic al Dialectelor Româneşti” (ALDRO). Echipei de specialişti, formată din11 membri, i s-au alăturat doi IT-işti de la Institutul de Informatică al Academiei Române din Iaşi, iar dr. Silviu Bejinariu a realizat deja o hartă a viitorului Atlas pe care a punctat cele 141 de localităţi din reţeaua ALDRO, ce vor face obiectul investigaţiilor pe teren. Pentru dialectul daco-român, reţeaua cuprinde 96 de centre (77 în România, 18 în R. Moldova şi Ucraina şi 1 în Serbia). De asemenea, pentru dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân, istroromân) au fost adăugate 22 de localităţi noi din Macedonia de Nord, Bulgaria, Grecia, Albania, Croaţia. Chestionarul lexical cuprinde 546 de întrebări, structurate astfel: corpul omenesc şi bolile lui, gradele de rudenie, cultivarea plantelor, păstorit, creşterea animalelor , fenomene meteorolgice. Datele dialectale culese vor fi incluse într-o platformă în vederea realizării unor hărţi digitale ce va găzdui comentarii lingvistice ulterioare.
Referindu-se la toate acestea, Profesorul Nicolae Saramandu a punctat câteva dintre teoriile cunoscute până în prezent despre formarea dialectelor româneşti. Acesta a precizat: “După o perioadă de convieţuire a populaţiei romanizate într-un teritoriu situat pe ambele maluri ale Dunării – Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară, Moesia Inferioară – strămoşii aromânilor, ai meglenoromânilor şi istroromânilor s-au deplasat în actualele aşezări începând cu secolul al X-lea. După Sextil Puşcariu, Româna comună se plasează între sec. al VI-lea (când se încheie perioada latinei vulgare şi începe perioada de formare a limbilor romanice) şi al X-lea (când are loc “deplasarea” aromânilor în sudul Dunării). Gradul mai mare sau mai mic de asemănare între dialecte se explică prin durata perioadei de comunitate în teritoriul originar comun, adică prin factorul timp”. Profesorul N.Saramandu a ilustrat şi teoria lui Al.Philippide, conform căruia după perioada Românei comune (“Româna primitivă”) s-au produs schimbări fonetice pe baza cărora lingvistul ieşean a stabilit două tipuri dialectale în cadrul dacoromânei, numite “tipul moldovenesc” şi tipul muntenesc”. De exemplu, monoftongarea ea în e, când în silaba următoare se găseşte vocala e: leage > lege, feate >fete ş.a. Demonstraţia este continuată cu schimbările fonetice ale cuvintelor cămaşă şi băşică şi în celelalte dialecte româneşti, urmată de o analiză a cuvântului râu prezent în dialectele sud-dunărene. Astfel, în dialectul aromân , există o delimitare clară între graiurile care au 7 vocale (grămostean, pindean) cu opoziţia ă –â (arău – “rău” şi arâu – “râu”) şi graiurile cu 6 vocale (fârşerot, grabovean , Gopeş-Molovişte), unde această opoziţie nu există (rău însemnând atât “rău” cât şi “râu”).
În meglenoromână, termenul pentru râu este vale. Profesorul Saramandu presupune că rău – “râu” (< lat. rivus) a dispărut din cauza omonimiei insuportabile cu rău “rău” (< lat. reus), cu sensul râu folosindu-se vale.
În dialectul istroromân, la fel ca în meglenoromână, nu există râu, termenii folosiţi fiind potoc şi rica, de origine slavă. Multe diferenţe lexicale dialectale se găsesc şi la nivelul ortografiei şi foneticii care, unele, conservă formele latine, altele sunt datorate influenţelor lingvistice slave. Există şi situaţia inversă, cum este limba bulgară care a preluat din română cuvinte ca: buza – parte a feţei, obraz; spuza, koftor (koptor) – sobă, cuptor; kolastra, faša – fâşie (şnur) de piele pentru opinci; skomen – scaun. De asemenea, un interes aparte l-au constituit, în studiile academicianului român, împrumuturile din slava veche în Limba Română, întâlnite numai în dacoromână, ca nisip – nasŭpŭ (arom. arină < lat.arena). “Dacoromâna la nord şi aromâna (graiurile pindean şi grămostean) la sud delimitează extensiunea spaţiului romanizat din sud-estul Europei, unde au luat naştere dialectele Limbii Române, concluzionează domnul Nicolae Saramandu. Dacă Transilvania este vatra lingvistică a românismului nord-dunărean (Petrivici, 1941), Tesalia montană din Pind (unde prezenţa vlahilor este atestată din sec.X, în Vlahia Mare) şi zona muntoasă din Epir (unde prezenţa slavilor este atestată, de asemenea, la sfârşitul sec.X) reprezintă vatra lingvistică a românismului sud-dunărean”.
Torna, Torna Fratre
Într-un alt studiu de-al său, “Torna, torna, fratre”, Profesorul Nicolae Saramandu declară: “Se poate considera că secolul al VI-lea reprezintă limita superioară până când s-a vorbit limba autohtonilor traco-daci în nordul şi în sudul Dunării. În secolele V–VI se încheie deznaţionalizarea populaţiei traco-dace, prin răspândirea limbii latine şi adoptarea modului de viaţă roman provincial” (V. Arvinte 1966), iar spre sfârşitul secolului al VI-lea se vorbea deja în Tracia româneşte”. Prima expresie în Limba Română se crede că ar fi celebrul îndemn “Torna, Torna, Fratre!” (anul 587) ce atestă romanizarea Traciei şi prezenţa localnicilor romanizaţi în armata bizantină. Expresia se găseşte în Istoriile lui Theophylactus Simocatta (operă scrisă de cronicarul bizantin, în anul 630) în care apar aceste cuvinte, τóρνα, τóρνα, rostite în timpul unei expediţii din anul 587 a armatei bizantine, conduse de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia), împotriva avarilor. Campania militară a avut de suferit atunci din cauza unei întâmplări lingvistice. Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului că i-a căzut sacul, zicându-i în limba părintească: “Torna, torna, fratre!” Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar soldaţii, da, şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, au luat-o la fugă, îndemnându-se în gura mare: “Torna, torna!”.
Johann Thunmann, care la 1774 a comentat textul lui Theophylactus, vedea în
“torna, torna, fratre” o probă de limbă românească: ,,Spre sfârşitul secolului al
VI-lea se vorbea deja în Tracia româneşte. Nu poate fi vreo îndoială că limba în
care s-a rostit acest strigăt era limba locuitorilor Haemusului sau ai Traciei, aceştia fiind traci romanizaţi”. Ulterior, opiniile învăţaţilor – istorici şi filologi – au
început să se deosebească, disputa continuând până în zilele noastre. Dar, punctul de vedere conform căruia “torna, torna, fratre” reprezintă, la anul 587, o probă de limbă românească, atestând romanizarea Traciei şi prezenţa localnicilor romanizaţi în armata bizantină, a fost susţinut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea de o serie întreagă de istorici şi filologi, atât români cât şi străini, printre care F. J. Sulzer (1781), Gh. Şincai (1853), W. Tomaschek (1869), R. Roesler (1871), C. Jireček (1876), A. D. Xenopol (1885), B. P. Hasdeu (1892).
“Romanitatea orientală, apărută în teritoriile stăpânite de romani în nordul Dunării şi în sudul Dunării, era unitară sub raport lingvistic şi se afla în continuitate teritorială sub raport geografic. În perioada care a urmat retragerii aureliene, societatea nord-dunăreană s-a dezvoltat în relaţii directe pe plan economic, etnografic, politic şi spiritual cu provinciile latinofone din dreapta marelui fluviu. Istoria ei nu poate fi, deci, izolată de acest mare complex”, se spune în studiul amintit mai sus. Contactele dintre romanicii din nordul Dunării şi cei din sudul Dunării, rămaşi în imperiu, nu au încetat. Ele au fost favorizate de iniţiativele de recucerire a Daciei din secolele al IV-lea – al VI-lea, datorate îndeosebi împăraţilor Constantin cel Mare (306–337) şi Iustinian (527–565). Prin edictul de la Milano din anul 313 Constantin cel Mare recunoştea creştinismul, care s-a generalizat ulterior în Dacia „ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării”. Viaţa romană nu a încetat în provinciile părăsite de stăpânitorii romani, iar vorbirea dialectelor limbii române în formele sale specifice, datorate aşezărilor geografice, graniţelor şi influenţelor istorice şi-au păstrat fundamentele şi particularităţile lingvistice, considerate astăzi un miracol al supravieţuirii.
Maria Dobrescu
Redăm mai jos Imnul-blestem al aromânilor din sudul Balcanilor care se juruiesc din generaţie în generaţie să păstreze cu orice preţ limba strămoşească şi tradiţiile care i-au ajutat să-şi conserve identitatea, “Părinteasca Dimândare”.
Pãrinteasca dimãndari
Pãrinteasca dimãndari
Nã sprigiurã cu foc mari,
Fratsã di mumã shi di’un tatã,
Noi armãnj di eta toatã.
Di sum ploclji di murmintsã
Strigã a noshtsã bunj pãrintsã,
Blãstem mari s’aibã’n casã
Cari di limba lui s’alasã.
Cari shi’alasã limba lui
S’lu ardã pira focului,
Tsi s’dirinã yiu pri loc
Sã’i si frigã limba’n foc.
El în vatra’i pãrinteascã
Fumealjia sã nu’shi hãrseascã,
Di fumeljii cãrunj s’nu bashi,
Natu în leagãnu s’nu nfashi.
Cari fudzi di’a lui mumã
Shi di pãrinteasca’i numã,
Fugã’i doara Domnului
Shi dultseamea somnului.
Părinteasca Dimândare
N-aspirgiură cu foc mare
Fraţ di mumă şi di-un tată,
Noi, Armani di eta toată.
Părintească blestemare
Părintească blestemare
Porunceşte cu foc mare
Fraţi de-o mumă şi de-un tată
Noi, Aromâni din vremea toată
De sub lespezi de morminte
Strigă ai noştri buni părinţi
Blastem mare să aibă în casă
Care de limba lui se lasă.
Care îşi lasă limba lui
Arză-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu
Frige-i-s-ar limba în focu
El în vatră părintească
De copii să nu se fericească
De familie cununi să nu sărute
Prunc în leagăn să nu înfaşe
Care fuge de a lui mumă
Şi de părintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Şi dulceaţa somnului!
