Garabet Ibrăileanu, mentorul „Vieţii Româneşti”

mai 21st, 2021 | By | Category: Postcard

De numele lui Garabet Ibrăileanu, cel pe care Istoria literaturii române îl consideră, deopotrivă, critic şi istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar şi romancier, se leagă indisolubil activitatea revistei „Viaţa Românească”, apărută la Iaşi, la 1 martie 1906, ca vestititoare a unei „noi primăveri literare”, al cărei „adevărat redactor şi animator a fost”, după cum îl apreciază, cu recunoscuta-i prestanţă critică, însuşi, George Călinescu.

Într-adevăr, „Viaţa Românească”, străbătută, de ideea promovării „unei culturi naţionale”, a adoptat prin programul ei – „poporanismul”, curentul literar susţinător al apropierii de popor, care recomanda colaboratorilor săi să observe „necruţător viaţa, aşa cum este ea”, fără însă a abandona în nici într-un fel „criteriul artistic”, înscriindu-se, astfel, în traiectoria exigentă a combaterii „formelor fără fond” aparţinătoare „Convorbirilor literare”, revista Junimii lui Titu Maiorescu, apărută cu aproape jumătate de veac mai înainte, tot la Iaşi şi tot la 1 martie, dar 1867. Dar, după cum acelaşi strălucit critic G. Călinescu observa: „nu orice fel de viaţă trebuie să-l intereseze pe artist, ci accea pentru care percepţia îi e mai acută şi anume viaţa naţiunii, <viaţa românească>”. 

Între cele două reviste de mare însemnătate pentru întreaga cultură şi literatură românească nu s-au întrevăzut schimbări majore de opinii, decât cele provenite din schimbarea propriu zisă a „spiritului” vremilor istorice în care ele au funcţionat. Cu toate că, ulterior, mulţi dintre istoricii şi criticii literari care s-au aplecat asupra activităţii revistei „Viaţa Românească” au întrezărit-o ca „o publicaţie democrată în felul gherist, o promotoare a socialismului internaţional şi umanitarism”, până la urmă aceştia au trebuit să admită că ideea de bază a revistei era cea a „dreptăţii sociale”, pentru care au militat  „poporaniştii”, adevăraţi democraţi naţionalişti, „cultivatori ai literaturii vii scrise de români despre problemele românimii.”

Sub conducerea redacţională a lui Garabet Ibrăileanu, Viaţa Românească a apărut, cu „sincopa” primului război mondial (1916 – 1920), până în 1930, când redacţia revistei s-a mutat la Bucureşti, iar din 1933 acesta s-a retras în favoarea lui Mihai Ralea.

Din grupul „poporaniştilor” au făcut parte: Constantin Stere, Paul Bujor, Octav Botez, Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, D.D.Pătrăşcanu, Jean Bart, Dumitru C.Moruzi, Radu Rosetti, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Alice Călugăru şi din 1920, chemat la Iaşi de către G.Ibrăileanu, George Topîrceanu. Demn de menţionat este şi faptul că în rândul colaboratorilor Vieţii Româneşti s-au regăsit numele prestigioşilor scriitori ai vremii: I.L.Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, N.Gane, Alex. Vlahuţă, G.Coşbuc, Şt.O.Iosif, Oct.Goga, D.Anghel, Cincinat Pavelescu, T.Arghezi, Ionel şi Alex.O.Teodoreanu, Otilia Cazimir, A.D.Xenopol, Gr.Antipa, C.I.Parhon ş.a.

Dar, pentru a înţelege mai bine şi mai în profunzime rolul lui Garabet Ibrăileanu, ca mentor al Vieţii Româneşti, se cuvine să întreprindem o incursiune în biografia lui.

Compilând mai multe surse biografice, începând de la Istoria lui George Călinescu, trecând pe la Al. Piru, Al. Dima, Mihai Drăgan, Titi Tudorancea, Ioan Holban şi până la mai recenta lucrare a profesorului ieşean Antonio Patraş, biografia lui Garabet Ibrăileanu se încheagă sinuos, cu repere temporale semnificative, demne de reţinut.

S-a născut, în urmă cu un veac şi jumătate(!), la 23 mai 1871, în localitatea Târgu Frumos, nu departe de Iaşi, în familia nu prea înstărită a lui Teodor şi Maria Ibrăileanu, cu origini armeneşti. La un an după naştere se mută cu familia la Roman, unde locuiau bunicii dinspre mamă. De aici, la vârsta de 5 ani, în 1876, familia se mută la Poiana lui Iuraşcu, „acolo unde tatăl său împrună cu nişte rude luase în arendă o moşie.” Aici, la 17 septembrie, după ce a dat naştere fetiţei Maria, sora lui, mama sa moare. După un an, tatăl său „optimist din fire” se recăsătoreşte şi, la vremea învăţăturii, în 1878, îl înscrie pe Garabet la o şcoală din Bârlad, apoi la una din Roman, deoarece acesta „arendase moşia de la Băceşti, din apropiere.” Îmbolnăvindu-se, este retras din şcoală, dar o va continua în perioada 1879-83, când încheie ciclul primar şi apoi pe cel secundar, în 1887, la Gimnaziul „Roman Vodă”. Din nefericire, la 17 septembrie, survine şi moartea tatălui său. Rămas orfan de ambii părinţi, Garabet ajunge sub tutela rudelor „care voiau să-l facă un cheferist”. Norocul i-a venit din partea unei mătuşi „care îl ajută să se înscrie la liceul Codreanu din Bârlad”. Aici, tânărul liceean, „întâlnindu-se cu ideile socialiste”, împărtăşite cu mai mulţi colegi, în 1888, înfiinţează societatea culturală „Orientul”, cu o durată efemeră, destrămată în 1889. Nedescurajându-se, în iunie 1890, fondează foaia „Şcoala Nouă”, în care va publica, cu pseudonimul Cezar Vrajă, numeroase articole, poezii, cugetări, traduceri. Ulterior, a publicat şi în ziarul „România viitoare” din Brăila. Terminând liceul bârlădean, în toamna anului 1890 îşi dă bacalaureatul la Universitatea din Iaşi şi se înscrie la Facultatea de Filozofie, Istorie şi Literatură, iar ca „boboc” student „frecventază cursurile tuturor facultăţilor, fără a-şi afla locul”.

Drept urmare, în anul următor, susţine admiterea la Şcoala Normală Superioară, optând pentru secţia istorico-filozofică. Până la obţinerea licenţei în ştiinţe istorico – filozofice, din 1895, Garabet Ibrăileanu s-a remarcat ca un prolific colaborator la numeroase ziare şi reviste ale vremii, între care: Munca, Adevărul şi Critică socială, Evenimentul literar, Lumea nouă, în care a publicat articole cu conţinut politico-social, dar şi ca un participant activ al cercului socialist din Iaşi, unde a susţinut conferinţe axate pe problematici sociale. N-a fost de mirare că încă din 1894 a devenit redactor al ziarului Lumea nouă, fiindu-i apreciate patosul şi însufleţitoarea sa activitate redacţională.

Cu toate că, în 1896, primeşte un post de profesor suplinitor la Gimnaziul de băieţi de la Bacău, preferă să rămână în Iaşi din două motive: primul, cel al cunoştinţei cu Elena Carp, cu care se va căsători mai târziu, în 1901, şi al doilea, cel al colaborării cu ilustrul profesor lingvist Alex. Philippide la întocmirea Dicţionarului Academiei. Cititor pasionat, traduce şi prefaţează romanul Bel-Ami de Guy de Maupassant, care va apare la Craiova.

În 1899 se prezintă la postul din Bacău, dar în anul următor se transferă ca profesor de română la mai recentul şi vestitul Liceu Internat „C.Negruzzi” din Iaşi, unde îl va cunoaşte pe Calistrat Hogaş, viitor director al acestui prim liceu model românesc, înfiinţat în octombrie 1895, cu care va lega o strânsă prietenie. După căsătorie, instalându-se în casa de mai din vale de Liceul Internat, se dedică scrisului, colaborând cu mai multe publicaţii, între care  Noua Revistă Română a lui C.Rădulescu-Motru.

Profesional, după ce a fost suplinitor la catedra de Filozofie a Liceului Naţional Iaşi, în 1902, obţine titularizarea susţinută în faţa lui Titu Maiorescu şi devine profesor la Liceul Militar din Iaşi. Tot atunci în familie se naşte şi Maria, unicul copil. Împreună cu soţia, în 1904, întreprinde o călătorie în Europa, vizitând Austria, Germania, Elveţia şi Italia. La întoarcere va colabora cu revista Curentul nou din Galaţi. Împlicat tot mai puternic în presa vremii ca publicist, la 1 martie 1906, după cum s-a menţionat, apare primul număr al revistei „Viaţa Românească”, avându-i directori pe Constantin Stere şi Paul Bujor şi secretar de redacţie pe Garabet Ibrăileanu. Casa lui Ibrăileanu devine sediul redacţiei şi al cenaclului revistei până în 1908, iar după mutarea redacţiei, cenaclul literar va continua în acelaşi loc.

La 1 sept. 1908 devine profesor suplinitor la catedra de Istorie a literaturii române moderne a Fac. de Litere de la Iaşi. În 1909 editează volumele: Spiritul critic în cultura românească, care va fi apreciat de G.Călinescu drept „o admirabilă demonstraţie de volubilitate sofisticată şi o beţie de idei,(…) cu o înrâurire covârşitoare mai ales în sociologie” şi Scriitori şi curente, conţinând observaţii valoroase despre clasicii literaturii române. Pentru scurtă vreme se internează la sanatoriul Sfânta Elisabeta de la Bucureşti. În 1911 se destăinuie biografic în Amintiri din copilărie şi adolescenţă, volum care va fi publicat postum. Spre sfârşitul anului, pierzând calitatea de suplinitor în favoarea lui Eugen Lovinescu, cu doctorat la Paris, se înscrie la doctorat, pe care-l susţine în 1912 cu teza: Opera literară a d-lui Vlahuţă, pentru care primeşte titlul de doctor. Având ca introducere la teză eseul Literatura şi societatea, în care doctorandul „aruncă o lumină nouă asupra raportului dintre artist şi societate prin teoria selecţiei”, titlul obţinut cu strălucire îi conferă lui Ibrăileanu titularizarea în postul de profesor la aceeaşi catedră. De aici încolo, potrivit biografilor săi: „viaţa lui Ibrăileanu se va împărţi între revistă şi Universitate”, deţinând profesoratul la catedră până la îmbolnăvirea şi sfârşitul vieţii sale.

Despre Profesorul Garabet Ibrăileanu s-a confesat în „Evocări” şi studentul său de odinioară, Gavril Istrati, devenit la rându-i un renumit profesor la facultatea ieşeană: „El m-a introdus în laboratorul poetic al Luceafărului nostru. Erau un om de-a dreptul fermecător. Avea atâta convingere în tot ce spunea, încât nu se putea să nu fii de acord cu el. Tot ce ne comunica era rezultatul unei judecăţi desăvârşite. Expunerile sale orale depăşeau paginile scrise. El era iubit şi, în inima noastră, nu putea concura cu nimeni.” 

În 1916, intrarea României în război de partea Antantei, bulversând şi întreaga viaţă culturală, face ca Viaţa Românescă să-şi întrerupă apariţia până în 1920. În tot acest răstimp Ibrăileanu publică în cotidianul „Momentul” şi scoate  revista săptămânală „Însemnări literare”, în plus mai ţine şi un „curs popular” despre literatura română la Institutul de Anatomie. Odată cu reapariţia Vieţii Româneşti îşi intensifică, deopotrivă, şi activitatea publicistică, editând volumele: Note şi impresii (1920), După război (1921), Scriitori români şi străini (1926), cuprinzând „observaţii valoroase despre clasici şi contemporani”, bucurându-se de o bună primire a criticii literare şi a lumii universitare. Redactează într-o primă versiune romanul Adela şi îngrijeşte o nouă ediţie a poeziilor lui Eminescu (1927), prefaţând-o în spirit critic inconfundabil, care apare în 1930. Tot atunci publică şi volumele: Studii literare, Privind viaţa şi o Culegere de aforisme.

Referindu-se la „ciudăţeniile” şi „sterotipiile comode” ale lui Garabet Ibrăileanu, iată cum îl „portretizează” marele Călinescu: „era un om care fugea de lumina zilei, dormind ziua şi veghind noaptea, convorbitor încântător, intelectual fin ce răzbate peste limitele culturii sale, mic cetăţean care nu încercă lupta inutilă pentru cucerirea unui rafinament artificial, mulţumit cu cărţi în orice ediţii ca un simplu proletar, cu o masă acoperită cu muşama, cu un şal pe umăr şi cu Pastorala lui Beethoven cântată la patefon.”

În mai 1933 apare  Adela, roman de profundă analiză a sentimentului iubirii, care, deşi receptat cu oarece „nuanţări” critice, i-a adus autorului Premiul naţional de proză.

În anul următor, în aprilie 1934, agravându-i-se starea sănătăţii, pleacă la Bucureşti, unde a suportat o urgentă intervenţie chirurgicală. Pentru recuperare, în toamnă se internează la sanatoriul Casa Diaconeselor din Capitală. Aici, mai târziu, în noaptea de 10 spre 11 martie 1936 , Garabet Ibrăileanu, împăcat cu sine, a plecat Dincolo. A doua zi, pe 12 martie, corpul neînsufleţit al Profesorului a fost incinerat în sunetele  muzicii divine ale Pastoralei beethoveniene. Ulterior, după dorinţa ieşenilor, urna cu cenuşa marelui dispărut a fost depusă în mormântul din apropierea Bisericii Cimitirului ieşean „Eternitatea”, socotit un adevărat Pantheon românesc.

S-au împlinit de atunci 85 de ani…

Posteritatea celui ce a fost Profesorul literat şi critic Garabet Ibrăileanu a căpătat deplină strălucire în 1948, când Academia Română îl declară membru post-mortem. Despre viaţa şi opera sa s-au ostenit de-a lungul timpului, cu asupra de măsură mărturisitoare, ilustre personalităţi culturale, între:  care Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Al. Philippide, Tudor Vianu, I.I.Mironescu, C-tin Ciopraga ş.a. Iată şi o apreciere a poetului T. Arghezi: „Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literelor româneşti publicaţia cea mai de seamă, s-a identificat cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse, unul de azur.”

Recunoscătoare, Universitatea ieşeană, cea dintâi a României, l-a aşezat pe prestigiosul ei Profesor, Garabet Ibrăileanu, pe un soclu înalt, oferindu-i cinstea de a „prezida” Aleea Personalităţilor, aflată în piaţeta din stânga monumentalei clădiri, iar Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere, întru omagiere, îi poartă numele. La fel şi Liceul nr.2 de fete, mutat ulterior pe dealul Copoului, are pe frontispiciul său denumirea: Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu” Iaşi, iar la faţadă şi bustul  însemnatului său patron spiritual.

De asemenea, Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi a rezervat la etajul Casei Pogor  un spaţiu special destinat perioadei lui Garabet Ibrăileanu şi a revistei „Viaţa Românească”, cuprinzând volume, fotografii, manuscrise originale şi piese de mobilier.

Nici municipalitatea ieşeană nu s-a lăsat mai prejos şi a denumit distinctiv strada pe care se afla casa Profesorului, strada Garabet Ibrăileanu.

La Târgu Frumos, localitatea sa natală, în 2016, în cadrul Casei de Cultură „Garabet Ibrăileanu”, prin grija MNLR Iaşi, a fost deschis un punct muzeal „Garabet Ibrăileanu”, ce reconstituie muzeografic viaţa şi activitatea lui Garabet Ibrăileanu, personalitate complexă a culturii româneşti.

Prestigioasa revistă „Viaţa Românească”, asociată cu numele criticului Garabet Ibrăileanu, „cel care a reuşit să adune în jurul revistei numele cele mai sonore ale literaturii române”, se dovedeşte şi astăzi a fi cea mai longevivă şi prestigioasă revistă de cultură românească. Continuata ei apariţie şi după sfârşitul mentorului său, trecând prin mai multe etape, una abătută  „cu tendinţă” de vechiul regim, dar, regăsindu-şi „suflul” ce părea pierdut şi ajunsă în contemporaneitate, revista „Viaţa Românească”, ce adună azi  pe „răbojul timpului” 115 ani ai existenţei, cum şi cei câţi vor mai urma, ne va face mereu şi mereu…trimitere de gând… spre ilustrul nume al lui Garabet Ibrăileanu, eternizându-l după cuviinţă.

Citându-i unul dintre celebrele sale aforisme „Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.”, putem conchide evocator: Garabet Ibrăileanu, la cei 150 de ani de la naştere şi 85 de ani de veşnicie, continuă să treacă prin timp cu o aceeaşi strălucire precum cea a unei stele luminoase pe cer.  

 

Mihai Caba 

 

Număr de vizualizări :363


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro