”Copilul nu ne va reproșa niciodată ceea ce credem că greșim, ci doar ceea ce credem că facem bine”

mai 26th, 2021 | By | Category: Dialogul de carte

Speranța Farca este psihanalist și conferențiar universitar doctor la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității Naționale de Arte, București. Site: https://speranta.farca.ro. Cărți publicate: ”Despre frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020; ”Leacuri pentru frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020; ”Independența copilului”, Editura Humanitas, București, 2018, ediție reeditată, adăugită și revizuită (carte publicată ca e-book pe iTunes în 2014); ”Venirea pe lume a copilului”, e-book, iTunes, 2014; ”The Newborn and his Mother”, e-book, iTunes, 2012;  ”Grădinița mea favorită! Ghid pentru părinți și educatoare” e-book, iTunes, 2012; ”Copilul meu merge la Școală! Ghidul părinților” – pdf, Institutul de Științe ale Educației, 2013; ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, București, 2010 ”Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui”, Editura Trei, București, 2009; ”Psihanaliza şi cele patru vârste ale eului. Cum devenim părinţi”, Editura Trei, București, 2003. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Speranța Farca.

Reușiți, în carțile pe care le-ați publicat, să luminați înțelegerea și celor mai puțin adaptați la universul psihanalitic, fără a ocoli pilonii științifici și fără a transforma conținutul în ceea ce numim „comercial” sau, peiorativ, „dezvoltare personală”. Care e secretul care transformă știința într-o lectură „potabilă” și, mai ales, cum ați ajuns să povestiți propria viziune psihanalitică?

– Psihanaliza nu este o invenție, ci o descoperire a modului în care funcționează psihicul nostru. Ea încearcă să urmeze demersul firesc de autocunoaștere pe care îl facem cu toții, nu e nimic artificial sau construit.

Un demers psihanalitic este reușit atunci când scoate la iveală ceea ce știm, dar nu conștientizăm. Psihanaliza are rolul de reînvia experiențe vechi pentru a le recontextualiza. Pentru aceasta, sprijină exprimarea clară a trăirilor noastre complicate. Deci este firesc ca scrierile mele să fie și ele simple.

Pentru noi, oamenii, nu este suficient să trăim pur și simplu, avem nevoie să înțelegem ce ni se întâmplă și ce se petrece în jurul nostru. Pe mine mă ajută scrisul în această decodificare. M-am ocupat cu atenție de gesturi mărunte care trec neobservate, dar care ne reprezintă. M-am întrebat de ce zâmbim, de ce râdem, de ce ne speriem, de ce ne jucăm, de ce ne îndrăgostim și mai ales, am încercat să înțeleg ce se petrece cu noi când devenim părinți.

De fiecare dată când reușesc să înțeleg motivele inconștiente din spatele actelor noastre de zi cu zi sunt fascinată de câtă sănătate și bunătate e în fiecare dintre noi. Scriind, împărtășesc această înțelegere cu cititorii mei care se pot bucura odată cu mine descoperind că nu au de ce să se ascundă, că nu au de ce să se judece aspru, că nu au de ce să fugă de ei înșiși și de copiii lor.

Toate scrierile mele sunt niște perspective care nu se doresc nici unice, nici universal valabile. Sunt doar puncte de plecare de la care cititorii pot construi ei înșiși o înțelegere de sine. Suntem atât de variați încât nimic nu ni se potrivește de-a gata.

 

 

Mărturisesc că am ascultat, în lectura soției, alături de fiica noastră în vârstă de trei luni, cartea „Ce trăiește copilul și ce simte mama lui” (Editura Trei, 2009). O lectură revelatoare, care ne-a oferit direcții neașteptate de meditație la tot ceea ce ni se petrece. Trebuie să menționez că oferiți gratuit pdf-ul cărții. De aceea, vreau să vă întreb, în goana aceasta după răspunsuri, ce repere ar trebui să aibă un cititor neinițiat pentru a ajunge la informație de calitate?

– Când nu avem nevoi presante, rătăcim, greșim, ne pierdem în drumuri care nu duc nicăieri. E firesc să explorăm nețintit căci doar așa putem descoperi și putem crea lucruri noi. Însă, atunci când avem nevoi specifice, mereu găsim calea cea mai simplă și cea mai potrivită pentru a le satisface.

Părinții bebelușilor au nevoi speciale de susținere și, de aceea, găsesc întotdeauna sprijinul care le trebuie. Unii vor descoperi cărțile potrivite pentru ei, alții vor întâlni persoane de ajutor, alții se vor angaja în activități sau contexte benefice. Fiecare va găsi ce i se potrivește personal. Nu există nici rețete și nici vreo ierarhie a elementelor de susținere căci acestea nu sunt bune în sine, ci doar potrivite sau nepotrivite cu nevoile noastre dintr-un moment anume.

Astfel, dacă dumneavoastră v-a plăcut cartea la care faceți referire se datorează faptului că s-a potrivit momentului și perspectivei de care aveați nevoie. Dacă soția dumneavoastră v-ar fi citit aceleași pasaje cu un an în urmă, v-ați fi amuzat și v-ați fi întrebat cui poate folosi așa ceva. De asemenea, dacă recomandați cartea unui prieten care e și el tătic, s-ar putea să nu vă împărtășească interesul.

Când avem nevoie de susținere, disponibilitatea noastră este atât de mare încât putem profita de orice sprijin. Când am avut-o pe prima mea fiică eram deja psihanalist și doctorand în științele educației. Cu toate acestea, îmi aduc aminte și acum cu recunoștință de o mămică cu 10 ani mai mică decât mine, care nu avea școală și nici cine știe ce competențe, dar care mi-a oferit un cuvânt bun atunci când aveam nevoie.

În susținerea afectivă calitatea nu ține de inteligență, ci de disponibilitatea binevoitoare pe care o avem pentru ceilalți.

Găsim foarte multe lucrări centrate pe gestionarea manifestărilor noastre. Acestea ne sunt de folos pentru că vedem că și alții se confruntă cu aceleași probleme ca și noi, dar efectul de schimbare pe care-l promit nu se poate produce. Cum am putea schimba felul în care reacționăm dacă nu înțelegem care sunt cauzele manifestărilor?

Comportamentele noastre sunt direcționate mai mult de mediul în care trăim decât de noi înșine. Totodată, interesul pentru reacții și pentru simptome este steril căci ele pot fi ușor înlocuite cu altele. Nu simptomele în sine sunt importante, ci ceea ce ne comunică ele despre noi, povestea pe care ele o spun și care are nevoie să fie înțeleasă.

De asemenea sunt scrieri care pot să ne deruteze prezentându-ne științific un pat al lui Procust în care vedem cu disperare că nu ne potrivim.

Mi-au venit la cabinet mămici speriate de faptul că fiii lor se găseau sub limita vârstei comparativ cu standardele actuale de dezvoltare. Copiii lor erau perfect normali, iar standardele de dezvoltare timpurie sunt bine făcute. Dar nimeni nu atrage atenția că media statistică, pe toate palierele dezvoltării, nu poate fi atinsă individual: nici un copil nu se dezvoltă mediu sub toate aspectele, la toate vârstele. Acesta nu e singurul exemplu în care cercetări științifice bine făcute pot fi greșit folosite.

E important să avem încredere în noi înșine și să luăm din mediu doar ceea ce ne face bine și ce ni se potrivește, restul poate fi bun pentru alții. Tot astfel îmi doresc să fie citite și cărțile mele: fiecare să rămână doar cu ceea ce gândise deja și cu ce îl ajută, restul poate fi considerat simpla mea părere.

 

 

De la „Angoasa primară” la „Teama de moarte”, capitolele volumului „Ce trăiește copilul și ce simte mama lui” au în centru o raportare la neliniște. Este această neliniște, cauzatoare de frică, anxietate, stres, dar și datoare de conservare și vigilență, o constantă definitorie a naturii umane?

Așa cum fiecare cercetător al psihicului uman a încercat să găsească „piatra filosofală” de la care pornește totul și care explică totul, nici eu nu am rezistat acestei tentații. M-am descoperit înțelegând dezvoltarea ca o spirală în jurul fricii declanșată de pierderea întâmplată la naștere. Dacă Freud este văzut ca fiind legat de sexualitate, eu pot fi considerată o speriată asumată!

Din această perspectivă, viața pare o permanentă căutare a „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte” originată în venirea pe lumea aceasta. Angoasa nou-născutului se distilează în teama de abandon datorită căreia învățăm să iubim și să formăm relații de atașament. La rândul ei, această teamă va determina frica de necunoscut care ne permite să fim curioși și curajoși, să formăm grupuri și comunități. Urmează spaima de moarte datorită căreia devenim creativi și preocupați de transcendență. Apoi, descoperim spaima de a ne pierde integritatea fizică și psihică care ne ajută să avem grijă de noi și de cei dragi, ne permite să reparăm și să ne protezăm neputințele (de exemplu, dacă nu putem zbura, inventăm aparate care să ne permită aceasta).

Prin urmare, toate spaimele noastre ne aduc nenumărate daruri, sprijinindu-ne dezvoltarea individuală și colectivă. Forța dată de frică are însă ca revers vulnerabilitatea din cauza căreia suntem traumatizabili și manipulabili (despre aceasta am scris în „Leacuri pentru frica de necunoscut”). Cunoașterea de sine este cea care face diferența ajutându-ne să nu fim la cheremul sorții și nici al intereselor de grup.

 

Un aspect inedit, curios și atrăgator este modalitatea prin care croiți numeroase analogii folosindu-vă de credințe populare, basme și poezie. Am întâlnit referiri la Eminescu și chiar la poetul reșițean Ion Chichere. Cum se întâmplă să aduceți literatura autohtonă în domeniul psihanalizei, așa cum, de altfel, se obișnuiește și în marile culturi?

 Scrierile mele sunt extrem de personale și de conectate cu viața cotidiană. Scriu în timp îndelungat cu reveniri dese asupra fiecărui paragraf pe care îl regândesc și îl modific de multe ori. În timpul anilor în care scriu o carte citesc multe altele, așa descopăr idei care le ilustrează pe ale mele. Sunt poeți și prozatori care reușesc să exprime în cuvinte atât de simple și de sugestive cum funcționează psihicul nostru încât e o bucurie să profităm de rodul gândirii lor.

 Sigur că pasajele citate arată și care erau lecturile mele din perioada aceea. „Ce trăiește copilul și ce simte mama lui” este scrisă când erau fetele mele mici și când le citeam basme, mituri, legende și poezii. Sigur că am impregnat cartea de toate acestea.

Noi, românii avem șansa unei culturi profunde, dar simple, aflată la-îndemâna tuturor. Avem proverbe și zicale metaforice, dar și o crestomație de situații și stări prezentate umoristic. Orice român, chiar fără studii, va face referire la un proverb, la o zicală, la o glumă de situație. La noi oricine este creator căci substratul culturii orale este foarte bogat și simplu. Autorii sunt în mare parte colectivi și anonimi, fac parte din experiența noastră trăită sau interiorizată. Poate de aceea, în cultura noastră nu apar prea multe referiri la autori anumiți.

Cuvintele din limba noastră ne exprimă foarte bine stările psihice complicate, permit contrastele și conviețuirea opuselor, dar mai ales îi permit omului să fie liber. În limba noastră nu se impun norme, nu există o morală strictă de fabulă, ci ni se prezintă cadre largi: ni se cere să fim cumsecade, iar cumsecădenia ne permite manifestarea liberă și creativă fără o raportare la așteptări fixe. Limba și cultura noastră sunt extrem de potrivite pentru psihanaliză.

 

 

Tânjim, subconștient, toată viața după raiul din uterul matern și, asemnea copiilor și părinților noștri, venim pe lume, într-un mediu ostil, printr-o separare traumatică. Se pare, de asemenea, că e imposibil să fii un părinte perfect. Totuși, chiar dacă e un subiect ce nu poate fi cuprins aici, îngăduiți-mi să vă întreb care ar fi trei lucruri cele mai importante cărora părinții trebuie să le acorde atenție și energie în gestionarea primului an de viață al copiilor lor?

 Părinții sunt perfecți așa cum sunt, cu dificultăți și cu probleme, cu calități și cu defecte. Părinții sunt oameni, nu sunt zei și nici copiii nu sunt îngerași. Sigur că este dificil să purtăm responsabilitatea unor ființe care, la început, depind întrutotul de noi mai ales că suntem nevoiți adesea să ne asumăm orb lucruri ale căror consecințe nu le putem întrevedea.

 Ca părinți însă, cred că ne putem simplifica mult existența dacă înțelegem din vreme unele lucruri banale.

1. Solicitarea intensă din primele luni de viață trece repede, și încet, încet, vom găsi timp și pentru noi – Ce e greu, trece ușor!

2. Cele mai multe dintre spaimele noastre nu se adeveresc – Dacă ne facem toate grijile din lume nu ne ajută, dimpotrivă!

3. Dificultățile pe care credem că le avem cu copilul sunt, în mare parte, probleme ce țin de copilăria noastră – Iată o bună ocazie să ne mai ocupăm și de noi!

4. Este mult mai profitabil să ne bucurăm de copiii noștri decât să ne lăsăm copleșiți de responsabilități – E o ușurare să știm că nu suntem garda de corp a copilului și nici zeul lui!

5. Copiii au nevoie să fie și nefericiți – Sarcina noastră este să ne ocupăm de fericirea noastră nu de-a lor!

6. Dacă nouă ne este bine și copiilor le este mai simplu când sunt mici – Nu trebuie să ne fie rău când ne e bine!

7. Copiii învață să aibă grijă de ei observând cum noi înșine avem grijă de noi – Copiii nu fac ce zice părintele, ci ceea ce face el!

8. Copiii au nevoie de diversitate și vor avea grijă să-și ia ce au nevoie din fiecare interacțiune – Noi suntem educatorii copilului nu ai celuilalt părinte, al bunicilor, al comunității!

9. Oricât de mic ar fi copilul, este o persoană distinctă – Iubirea nu ține loc de respect, de atenție, de disponibilitate pentru înțelegere!

10. Copilul nu ne va reproșa niciodată ceea ce credem că greșim, ci doar ceea ce credem că facem bine – Preocuparea pentru greșeală ne răpește bucuria, iar morocănoșenia ne face să nu mai fim disponibili!

Iaca și decalogul meu, ca să nu mai ziceți că nu intru în stereotipul celor „10 pași simpli” în creșterea copilului!

La final însă, vreau să repet singurul lucru cu adevărat important: părinții știu ce e mai bine pentru ei și pentru copilul lor în fiecare situație specifică. De aceea, ei pot să selecteze și să primească doar acele idei despre creșterea copiilor care le confirmă și le susțin intuițiile. Toate ideile care nu li se potrivesc, inclusiv cele expuse de mine aici, pot fi date la o parte ca fiind nenecesare.

Număr de vizualizări :2113


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro