Duminică, 14 martie 2021, la Biserica „Sfinții Petru și Pavel” Bărboi – IAȘI, se va desfășura o mică slujbă de pomenire, la 202 ani de la nașterea scriitorului Alecu Russo.
„Scrisoare deschisă” adresată de ALECU RUSSO celor prezenți
Dragi creștini-ortodocși,
Prezența Dumneavoastră aici, în sfântul locaș „Sfinții Petru și Pavel” Bărboi-Iași, la praznicul aniversării mele, a celor 202 ani de la nașterea mea, și în prezența preacuvioșilor Părinți, Preot Paroh Constantin Andrei, Preot Pavel Antoci, Preot Theodor Irimia și Preot Profesor Constantin Grigoraș, mă onorează!
Și-n acest ceas aniversar, permiteți-mi să vă familiarizez, puțin, cu ceea ce numesc încorsetata mea viață pământeană care a durat, cu voia Domnului, doar patru decenii!
M-am născut la 17 martie 1819, tot pe pământ românesc, în ținutul Prodăneștii-Vechi, pe Valea Răutului.
Pe tata, Evghenie Iancu Russu, mi-l amintesc, cu adâncă tristețe, și îl iert. Am fost la căpătâiul lui cu puțin înainte de a-și da obștescul sfârșit. Deși, la acel moment, eram deja dezmoștenit.
Despre mama mea însă, dintr-o vrednică și numeroasă familie, născută Donici, nu-mi mai amintesc nimic. Și nu e vina mea, ci a acelora care m-au lăsat să cresc, fără familie și fără iubire.
Dar astăzi, vă amintesc, Dumneavoastră, celor aflați în preajma mea, că „avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul trecutului”. Datorie sacră!
Rămas orfan de mamă, din voința tatălui, am fost internat în Pensionul „François Naville” din Vernier-Geneva, acolo unde mi-am petrecut, inclusiv vacanțele, pentru că nimeni nu mă mai dorea în sânul noii familii. Anii au trecut, am învățat o brumă de carte, fără o calificare anume, deși am învățat, destul de bine, câteva limbi de circulație europeană.
Cu elanul și îndrăzneala adolescentină, chiar cu modeste mijloace financiare, mi-am îndeplinit dorința de a călători și de a cunoaște Franța, Germania și Elveția.
Călătoriile și lecturile m-au determinat să scriu versuri, proză, teatru, amintiri. Însă, după ani de pribegie, printre străini, am simțit îndemnul să revin acasă, în țara mea, printre ai mei. Era în 1838.
Dar, să vedeți ce mi s-a întâmplat, la graniță. Am fost în amănunt verificat de vameși, deși mă știam curat sufletește. Inspectorii vienezi însă mi-au controlat și printre hârtii. Și ce credeți că au descoperit? Un imn și un epitaf, La mort d’Alibaud (14 strofe). Grav!
E drept, în anii flușturateci au adolescenței mele, fără o îndrumare care să mă ajute să discern între ce e bine și ce e dăunător în viață, m-am lăsat impresionat de acest rebel revoluționar francez.
De altfel, am simțit atracție spre acest tip de manifestație. Nemulțumire în fața celui mai mic obstacol existențial. Și, în consecință, voi avea mult de suferit în toți anii care vor urma.
Dar știți dvs. cine a fost acest Louis Alibaud, născut în 1810, în Franța? Un militant revoluționar care a atentat la viața Regelui Franței, Louis-Philippe I!
Și ce coincidență?! Pe amândoi îi chema Louis!
Din nefericire, pentru îndrăzneala sa, acest Louis Alibaud va fi ghilotinat în ziua de 11 iulie 1836, în timp ce tizul său, Regele Louis-Philippe, va domni 17 ani, și-și va găsi sfârșitul, undeva, în Anglia anului 1850.
Ce să faci, nu-i nimeni nemuritor!
Știu, dragilor, mă veți privi, peste secole, cu suspiciune, dar nu sunt chiar atât de vinovat – cum se pare!
După ce mama mea a murit, biata, după o epidemie de holeră, cumplită suferință, eu, copilul Alexandru, am rămas un orfan însingurat. Era în 1829.
Am înțeles eu, atunci, ce înseamnă durerea morții? Există termen de comparație?
Cam da! Ia să ne gândim, puțin! Dumneavoastră, generația anilor 2020-2021, traversați o… pandemie… virusul sars cov-2… care face ravagii…
Dar, și mai mult, la Istorie, am învățat că în timpul Primului Război Mondial s-a murit, pe capete, soldați și civili, de-a valma, de tifos exantematic, gripă – așa-numită – spaniolă și de holeră!
Acum, aș putea dormi somnul cel de veci împăcat. Dumneavoastră înțelegeți ce înseamnă a pierde ființa care ar fi putut, nu numai să mă iubească, ci să mă formeze pentru viață. Câtă durere, să rămân orfan de mamă, când nici măcar nu împlinisem vârsta de Zece ani!
Tatăl meu, Cavalerul Iancu Rusul, s-a recăsătorit foarte curând. Era încă tânăr, voinic și ambițios. A vândut moșioara din ținutul Prodăneștilor-Vechi. La 1839, deținea deja moșia Dorna din ținutul Sucevei. S-a căsătorit cu Maria Rosolimo (grecoaică, de origine), văduva fostului consul francez la Constantinopol, V. Lapierre (cu care a avut o fiică, Paulina). În noua familie Rusul, eu nu mai eram dorit. Se născuseră trei fete și un băiat: Cleopatra, Aspasia, Polixenia și Ahilev. Și toată iubirea va fi canalizată către aceștia.
Despre mine, ce pot spune? Un străin printre străini.
Voi crește lipsit de iubire – și printre străini.
Adolescent fiind, dorul de Moldova ardea în mine. Ca o flacără vie. Da, mă chemau umbrele trecutului. Mi se înfățișa în suflet Moldova cea veche, „pădure deasă și mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta și în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăți locul”!
Cum de s-a aprins în mine spiritul revoluționar? Puteți înțelege? Din neiubire și din înstrăinare!
Așadar, voi reveni în Țară, la moșia tatălui meu, din Negrișoara (Neagra Mare), Suceava. Dar nu voi zăbovi mult. Se pare, nu eram agreat, pentru că nu mă implicam în treburile moșiei. Nu fusesem educat în acest sens. Îmi plăceau plimbările pe munte și discuțiile cu bătrânii. Tovarăș de drumeție mi-a fost și Vasile Alecsandri. Am cules mult folclor. Din această perioadă, 1839, datează și legenda Piatra Teiului!
Cădeam adeseori în contemplare. Mi-era greu să mă integrez în familie și în societate. Firesc, flacăra nemulțumirilor se va aprinde. O ceartă de familie se va finaliza prin decizia (drastică) de a fi desmoștenit. „Mama” mea vitregă nu va fi deloc străină de această decizie. Fatală decizie! Și iată-mă, singur și sărac – lipit pământului!
Disperat și umilit, mă voi adresa domnitorului Mihail Sturdza, prin două suplici (scrisori) insistente, de a mi se oferi un post „oarecare”, numai să pot supraviețui.
Ce așteptam eu, de fapt? Un mijloc de existență. Nu eram un ușuratec, dar mi-era greu să mă integrez în societatea timpului.
Și după suficientă așteptare, voi obține ceea ce am cerut. Un post, cu adevărat, „oarecare”, postul de asesor la judecătoria din Piatra-Neamț, cu o indemnizație de 450 lei/lunar. Mă voi prezenta la post, începând cu data de 4 octombrie 1841.
Recunosc, nu-mi plăcea deloc rolul de asesor. Cu regret, în vara anului 1844 (iulie 4), contractul meu lua sfârșit. Am greșit? Negreșit. Și nu de puține ori în viață.
Descumpănit, dezorientat, fără simț practic – așa am fost întotdeauna. Așa vor trece anii, în lipsuri și strâmtorări. „Fără speranță din partea familiei mele de care multe împrejurări mă vor despărți pentru totdeauna”.
Prin testamentul încheiat la data de 13 iulie 1844, tatăl meu a lăsat moștenire familiei sale din a doua căsătorie, totul. Atât averea „moștenită”, inițial, cea din timpul primei căsătorii, cât și cea „agonisită” în timpul celei de a doua căsătoriei. Totul, Mariei Rusul și celor patru copii ai lor. În total, 10.000 de galbeni, ce urmau a fi distribuiți în cinci părți.
Din 1844 și până în 1859, au urmat ani zbuciumați: conflictul generat de reprezentarea pieselor satirice Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră, și exilul la Mănăstirea Soveja (1846); implicarea în revoluția de la 1848, întemnițarea de la Dej și Cluj; colaborările la reviste literare, scrierile literare și prieteniile de suflet; încercarea nereușită de a administra averea fiicei lui Alecu Hrisoverghi sau a moșiei Mircești. În adevăr, așa cum a descoperit arhivistul Traian Ichim din Iași, în 1854, am acceptat chiar rolul de „epitrop”, pentru orfanii Mariei Rusul.
Tot prin strădania meticulosului cercetător Traian Ichim, în Arhivele Statului din Iași, s-a aflat că străbunii mei din Basarabia se înrudesc cu familiile Rosetti, Donici, Costachi Negri, Gane. Și mă mândresc cu faptul că un străbun al meu, pe linie paternă, Toader Carp a fost stolnic, iar bunicul meu, Toma Rusul a fost postelnic. În paranteză fie spus, numele „Carp” și „Rusu(l)” sunt la origine niște porecle, așa cum se obișnuiește, de secole, prin părțile noastre străbune și binecuvântate. Confirm, de asemenea că străbunii mei au deținut moșii nu numai în ținutul Lăpușna, ci și în ținutul Fălciului.
La 1832, tatăl meu Iancu Rusul trăia în Moldova, în ținutul Sucevei, la locul numit Ocolul Muntelui, având în arendă, și în tovărășie cu un alt moldovean, moșia Dorna. Cu precizarea, pe bază de arhive (descoperite de Traian Ichim), că din 1839, moșia va aparține numai tatălui meu.
Toată recunoștința mea, meticulosului istoric literar Lucian Predescu, cel căruia îi datorez studiul care înglobează „opera” modestă a vieții mele (Editura „Cugetarea”, București, 1942).
În fiecare an, pe 17 martie, gândul mi se îndreaptă spre Codrii Bâcului – „salba de smarald a Basarabiei” și înspre inima satului copilăriei mele, acolo unde triumfa, cândva, un falnic păr cu fructe dulci și zemoase.
În fiecare an, de 17 martie, inima-mi tresaltă de dor pentru mama mea care zace undeva, într-un loc necuvântat de nimeni, ci doar de mine!
În fiecare an, de Ziua mea, mă adresez și Dvs., celor prezenți în preajma mea, adresându-vă în pios îndemn: „Curaj, prieteni, deșteptați-mi Patria, dacă vreți să dorm în pace!”
Al Dumneavoastră, întru veșnicie, Alecu Russo!
Livia Ciupercă
