„Nu am, moarte, cu tine nimic…” Bocitul profesionist moare încet-încet

ian. 14th, 2021 | By | Category: Postcard

Anul care a plecat a luat cu el multă durere, sicrie şi plânsete. A fost însoţit de un cortegiu funerar în care tristeţea şi suferinţa au purtat haine de doliu. Moartea şi teama de ea ne-au zădărnicit Calea, Adevărul şi Viaţa şi ne-au pus panglici negre pe suflet. E greu să vorbesc despre un an aflat aproape în moarte clinică, dar cum unii dintre noi au trecut pe lângă umbrele întunericului şi pe lângă zeul Hades, cel aducător de nenorociri, poate că vom şti cum să ne îmblânzim lacrimile. Aşa cum făceau odinioară bocitoarele care, prin cântecele lor de jale, puteau să mai elibereze sufletele încărcate de durere.   

Bocitoarele, substantiv intrat de zeci de ani în colecţia arhaismelor, cu toată semantica lui funebră ca un giulgiu mortuar, au o istorie străveche, născută odată cu moartea. Anul acesta înfiorător, 2020, mi-a amintit că ele au existat cândva şi că, în unele locuri izolate, ritualul acestora este încă viu, dar muribund, deoarece ultimele femei care mai pot boci la înmormântări sunt de-acum bătrâne şi nimeni nu va continua o astfel de tradiţie. Cel puţin, în România. Şi asta, pentru că lacrimile şi durerea sunt proprii oricăruia dintre noi, fiecare îşi strigă sau înăbuşă în el însuşi jalea, şi nu avem nevoie de suporturi surogat care să ne înlocuiască sau susţină suferinţa. Dar originile şi istoria lor, prezente cândva în cele mai multe colţuri ale lumii, nu numai în România, merită amintite ca o limbă străveche, aflată pe cale de dispariţie. Jelitul profesionist, plătit, despre care se vorbeşte şi în Biblie, este o ocupaţie cu vaste rădăcini în culturile egiptene, chineze, mediteraneene şi în Orientul Apropiat. Elogiile înlăcrimate, exprimate în versuri, uşor cântate în  armonii cu finalul cuvintelor şi al vocalelor mult prelungite, individualizate în funcţie de biografia celui dus, sunt menţionate şi în epopeile antice din primele secole î.Hr., iar astăzi sunt întâlnite transfigurat, în poezia modernă cultă. Unul dintre volumele de referinţă în acest domeniu este culegerea de bocete a lui Ion Pop Reteganul din 1897, intitulată BOCETE. ADECĂ CÂNTĂRĬ LA MORŢĬ. Adunate de Ioan Popu Reteganu, publicată de Tipografia „Aurora” A. Todoran. Exemplu: Draga mea, măicuţa mea, / Ce m-oi face fără ea? / Draga mea, draga mea! / Că fata ce n-are mamă, / Până-i lume nu-i vigană! / Iară care n-are tată, / Până-i lume, niciodată./ Draga mea, măicuţa mea! / Că mama, cât îi de rea, / Trage pruncii lângă ea, / Dar tata, cât îi de bun, / Îşi aruncă pruncii-n drum. / Draga mea, măicuţa mea! Sau: Temeteu cu iarbă verde, / Maica mea-n tine se pierde! / Temeteu cu iarbă arsă, / Maica mea-n tine se-ntoarsă! //; Dragii mei preoți cinstiți, / Faceți bine, îngăduiți, / Nu mă duceți așa tare, / Că-i destul ziua de mare / Ca să-mi pot lua iertare / De la mic și de la mare.

Trei zile de mai trăia / Zăceam eu şi cetea ea

Aceste lamentaţii lirice şi interpretele lor au existat până în secolul XX, în regiuni etnografice ca Oltenia, Banat, Moldova, Transilvania şi ilustrează atitudinea faţă de moarte la români. Alături de muzica polifonică (simbolizând nunta) şi de moaşele de altădată (naşterea), meseria de bocitoare (moartea) este specifică, printre altele,  regiunii Balcani. Însă, există şi un contraexemplu al reacţiei în faţa morţii, de data asta amuzant, şi invoc aici chipul singular în lume al Cimitirului vesel de la Săpânţa, Maramureş. În acest spaţiu funerar, crucile colorate de pe morminte sunt inscripţionate nu cu cântece populare de jelanie, ci cu versuri nostime care descriu viaţa defuncţilor, realizate de meşterul Stan Ioan Pătraș. Referitor la Stan Ioan Pătraş, se spune că acesta s-ar fi inspirat din cultura dacilor ce considerau moartea ca pe un eveniment vesel, idee care, de la Ovid Densușianu încoace, prin numeroase cercetări, se confirmă, strămoşii noştri nevăzând în moarte un eveniment atât de teribil. Exemplul cel mai des invocat: Sub această cruce grea, / Zace biata soacra-mea, / Trei zile de mai trăia / Zăceam eu şi cetea ea./ Voi care treceţi pă aici / Încercaţi să n-o treziţi / Că acasă dacă vine / Iară-i cu gura pă mine, / Da aşa eu m-oi purta / Că-napoi n-a înturna. / Stai aicea, dragă  soacra-mea.//

 

Că doar Pintea n-o peritu’, / Ci un pic o hodinitu’…

Bocitoarele compun versuri sau litanii pe loc, specifice vieţii celui care este condus  pe ultimul drum, fiind convinse că aşa, prin jelanie, îi ajută sufletul să ajungă în ceruri mai repede, mai împăcat. Cântecele de moarte sunt interpretate pe o melodie  monotonă, întreruptă de strigătele de durere și plânsetele zgomotoase ale femeilor specializate în acest ritual. În prezent, bătrânele care mai pot jeli profesionist, cu lacrimi, foarte puţine la număr, nu mai sunt chemate la înmormântări, deoarece acum bocesc rudele şi cei apropiaţi, în special în mediul rural. Iar în Europa occidentală, unde procesiunile funerare sunt foarte sobre, desfăşurate în tăcere şi linişte, nu se întâlneşte un asemenea obicei ce ţine de cultura, identitatea şi influenţele interculturale ale fiecărui popor.

Pentru că specificam că bocitoarele îşi adaptează vaietele în funcţie de biografia defunctului, aduc în atenţie bocetul dedicat haiducului Pintea Viteazul (1670 -1703), originar din Ţara Lăpuşului, născut într-o familie de nobili care a ctitorit Mănăstirea Nicula din județul Cluj şi a dăruit călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge. Pintea, un om instruit, cunoscător al mai multor limbi străine și al tehnicilor militare, diplomat şi bun negociator, a fost considerat de  istorici „unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea” (Nicolae Densuşianu, 1883). Datorită luptei pentru dreptate şi a faptelor lui de vitejie legendare („viteaz ca acela n-o fost altu-nime”) i s-a dedicat următorul bocet, cântat în grai ardelenesc: Că doar Pintea n-o peritu’,/ Ci un pic o hodinitu’…/ Da’ în locu’ unde-au dormitu’/ Floricele-au răsăritu’/ Doară c-alea n-a fo’ flori. / Ci mândreață de feciori./ ‘Ciia-o fo’ cu el pân țară, / De-o strâns Pintea oaste iară,/

Din Gutâi și Țibleșu’, / Și tăt Maramureșu’

Bocetele culte, cu autor, nu fac parte din ritual, nu se cântă la procesiuni funerare, dar păstrează acelaşi lirism trist, narativ şi sunt creaţii în versuri cu ritm şi rimă. Şi acestea alcătuiesc, prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor, un univers emoţional şi sensibil. Cum sunt, de pildă, Bocetul lui Ioan, cel fără mormânt, autor Adrian Păunescu, şi Bocet, poezie scrisă de Nichita Stănescu. Nu mai dași pe la icoane, / d-aia te-ai pierdut, Ioane … / Singur ți-ai făcut dreptate / cu cuțitul pe la spate, / de-ai belit la drumul mare, / cum trecea, pe fieșcare… / Nu-ți șterseseși din făptură / cașul încă de la gură / Hămesit cum fuși de foame / te-ai crezut haiduc, Ioane. (…) / Și te-ai potrivit la șoaptă / minte crudă și necoaptă, / calea-n codru de-o luași / plin de visuri și de cași / Dară iarna n-o știui, / nici ce-abate vântul șui … / Treișpe lupi te-au încolțit, / foamea de și-au izbăvit / și ți-au încălzit cu dinții / carnea ta și ochii minții, / de te duci cu pași desculți / legănat în treișpe burți. (N.Stănescu, Bocet, fragment, 9 ian.1955)

 

Jelitoarele (moirologii), în lume

În Balcani, jelitoarele profesioniste continuă o tradiţie străveche, precum în Grecia, de pildă. Când a murit tatăl său, fotografa Ionna Sakellaraki a aflat de bocitoarele din satele îndepărtate ale Peloponezului, pe care le-a filmat şi înregistrat pentru studiul său The Truth is in the Soils (Adevărul este pe pământ), prin care a documentat vieţile mai multor moirologi (gr.: „Moíra” – destin și „lógos” – limbaj). La grecii antici, Moira reprezenta forţa constantă a destinului, o trinitate a zeiţelor care torc firul vieţii, denumite: Klotho (Naşterea), Lahesis (Zilele Vieţii) şi Atropos (Moartea). Ele sunt cunoscute în mitologia populară românească cu denumirea de Ursitoare. Acestor moirologi li se cere să cânte și să jelească la ceremoniile funerare din Grecia, introducând astfel familiile în ritualurile complexe ale cultului tradițional al morții. Ele sunt angajate să jelească persoane pe care nu le-au întâlnit niciodată şi interpretează „cântece de destin”, un fel de improvizații şi imprecaţii  verbale, precizează Ionna Sakellaraki, în cadrul tezei ei de doctorat şi al unei expoziţii foto deschisă la Berlin. Moirologia s-a întemeiat pe baza corurilor tragediilor antice grecești, în care solistul începe cântecul şi este urmat apoi de cor. De-a lungul secolelor, acest meșteșug a fost realizat doar de femei.

 

„Şi bărbaţii plâng câteodată”

Nordul catolic al Albaniei moşteneşte şi el obiceiul funerar al folosirii jelitorilor de profesie. Tradiţia, cu unele particularităţi specifice, are loc în satele Hot, Grudë,  Triepsh și Kojë din regiunea Malësia. Ceea ce este specific acestei regiuni, este faptul că bărbaţii sunt aceia care bocesc, exprimând durerea printr-un dans ritualic.   Jelitorii albanezi blestemă această fantomă (moartea) care bate din uşă în uşă, dar şi moartea bruscă, urmare a unui accident. Bocitul se face cu multă emoţie, profesioniştii plângând amarnic pentru viaţa fără viitor, pentru omul care a fost smuls de moarte şi nu va mai fi printre cei vii, lipsit de lumina soarelui şi a lunii. Şi aici, cântecele de moarte interpretate pe un ton elegiac, cu exclamaţii de durere frecvente, sunt vaiete cu improvizaţii personificate, adaptate acelui moment impresionant, în care sunt amintite nu numai aspecte din viaţa celui plâns, ci şi casa, munții, mormintele, ca expresii ale dorului şi tristeţii. Aceste poeme lirice au menirea de a uşura şi purifica sufletul celor îndureraţi, devenind o artă a catharsisului. Bocitorii îi spun defunctului să transmită gândurile bune celeilate lumi şi că va fi pomenit mereu în dorul fraţilor, surorilor, al mamei îndoliate.

 

Bocetele ca sarcină de partid

Dovezi ale jelitoarelor profesioniste se găsesc și în Egiptul antic, unde două femei ce jucau rolul zeiţelor-surori, Isis și Neftis, ajutau la pregătirea morților. În  întreaga lume există astăzi plângători și oratori profesioniști, dar trebuie spus că își practică meseria destul de diferit, în funcție de contextul cultural. În Germania, oamenii sunt angajați să țină un discurs, amintind participanţilor la ceremonie despre aspectele emoţionante din viaţa decedatului. În unele locuri din Africa, profesioniștii sunt plătiţi pentru a vărsa lacrimi. Romanul „Drumurile morții” al scriitorului sud-african Zakes Mda spune povestea unui jelitor profesionist, Toloki, care merge de la o colonie la alta, în timpul Apartheidului din Africa de Sud. În Rajasthan, India, există o tradiție de aşa-zisă exploatare, prin care femeile din clasa inferioară trebuie să îşi exprime durerea pentru bărbații bogați, ceea ce nu este chiar acceptabil pentru membrii familiei aristocrate, din cauza diferenţei sociale. China are o lungă istorie a jelitorilor profesioniști, care datează din timpul dinastiei Han. În ultimii ani, acest tip de profesie a fost reînviat, după ce, în tot timpul revoluției culturale, a fost interzisă. Pe lângă lacrimi şi durere, jelitorii oferă spectacole de teatru pentru morți, pentru a ușura atmosfera comunității aflate în doliu. Unul dintre cei mai cunoscuți interpreţi profesioniști din țară, Hu Xinglian, a explicat unui post de radio american: „Există oameni care nu sunt în stare să plângă. De aceea îmi ofer inima să cânt melodii care impresionează la înmormântarea cuiva drag din familie”.

Dar există o lume, în genere comunistă, unde oamenii muncii se încolonează ca să plângă cu hohote, conform sarcinii de partid. De la Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Kim Ir Sen şi Kim Jong-Il, moartea iubiţilor lideri a căpătat nuanţe  dintre cele mai groteşti. Bocetul de masă, stupid, lipsit de sens, avea loc nu numai pe străzi şi în pieţe, ci continua şi acasă, într-o patologie inexplicabilă. Funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au copiat pas cu pas jelaniile de coşmar de la înmormântarea lui Stalin. Iar un ceremonial nebunesc, kafkian, paroxistic, în care oamenii ce-şi rupeau hainele de pe ei au jelit într-o isterie generală, cu accente chiar comice, s-a petrecut la moartea lui Kim Ir Sen şi a lui Kim Jong-Il. Bocetul devenise aici carnavalesc şi burlesc.

 

Neuitarea

Comemorarea unui om drag care a plecat în lumea „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” se face prin pomenirea lui în zilele cunoscute ca Zilele morţii, momente în care se dau ofrande însoţite de lumânări aprinse, colivă şi bucate pentru sufletul celor răposaţi, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. Pomenirile au loc sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne şi dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor). Aceste zile sunt cunoscute în popor ca Moşii de iarnă şi Moşii de Vară, când se fac danii pentru pomenirea părinţilor, moşilor şi strămoşilor adormiţi. În Biserica românească, în Joia Înălţării Domnului, se face pomenirea eroilor, martirilor şi a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, pentru ca şi sufletele celor care s-au jertfit să se înalţe,  cu Domnul, în slava cerească. În Biserica Romano-Catolică, comemorarea tuturor  morţilor se face, aproximativ din sec. XI, în ziua de 2 noiembrie. Pe un ton grav, preotul cântă „Veşnica Pomenire!”

 

Anul 2020 a fost un an teribil care s-a zbătut între viaţă şi moarte, iar acest articol, inspirat de anchilozarea adusă de pandemie şi de amintirea oamenilor dragi, a fost unul înlăcrimat, în care nu bocitoarele au plâns profesionist.

Maria Dobrescu

**

Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Număr de vizualizări :223


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro