”Calvarul pe care l-a îndurat Lucian Blaga, vreme de trei ani, timp în care a lucrat din greu la traducerea lui Faust”

ian. 5th, 2021 | By | Category: Dialogul de carte

Editura eLiteratura a publicat, la sfârșitul anului 2020, cercetarea ”Lucian Blaga – traducător, traductolog”, semnată de Nicolae Mareș, scriitor, rafinat traducător al poeziei române în polonă, diplomat și scriitor. Volumul este însoțit de o prefață semnată de criticul și istoricul literar Zenovie Cârlugea. Astfel, cititorul poate urmări dosarul traducerii capodoperei lui Goethe – ”Faust”, din scrisorile și dactilogramele adunate în ”Dosarul Blaga” de către redactorii ESPLA (Editura de stat pentru literatură și artă din București). Un volum inedit prin intermediul căruia vom descoperi treizeci de documente din domeniul istoric-literar sau de estetică a traducerilor, documente care văd pentru prima oară lumina tiparului. Astfel, intrăm în laboratorul de creație și de traducere a lui Faust prin referatele ori recenziile întocmite de specialiști de seamă ai culturii românești și germane cu privire la traducerea din limba lui Kant, Hegel, Haine și mai ales Goethe în română. ”Este efortul unor investigații de peste opt ani, începute în vara anului 2012, la secția de manuscrise a Academiei Române. E vorba de 30 de scrisori și dactilograme inedite, adunate în ”Dosarul Blaga” de  redactorii cunoscutei Edituri de stat pentru literatură și artă /ESPLA/. Dosarul respectiv /A-3780/ cuprinde scrisorile schimbate de editură cu traducătorul Lucian Blaga, cât și referatele/recenziile întocmite de specialiști de seamă ai culturii românești și germane cu privire la traducerea din limba germană în română a capodoperei literaturii universale – Faust de Goethe, de către poetul, filosoful, traducătorul, Lucian Blaga. Acestea văd pentru prima dată lumina zilei în acest volum.”, a mărturisit Nicolae Mareș.

În exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, Dan Mircea Cipariu a purtat o convorbire cu Nicolae Mareș despre odiseea traducerii lui Faust în varianta propusă de Lucian Blaga.



Dan Mircea Cipariu: – Ce reprezintă această nouă cercetare dedicată lui Blaga, un volum apărut la sfârșitul anului 2020 la eLiteratura?

Nicolae Mareș: – Este efortul unor investigații de peste opt ani, începute în vara anului 2012, la secția de manuscrise a Academiei Române. E vorba de 30 de scrisori și dactilograme inedite, adunate în ”Dosarul Blaga„ de  redactorii cunoscutei Edituri de stat pentru literatură și artă /ESPLA/. Dosarul respectiv /A-3780/ cuprinde scrisorile schimbate de editură cu traducătorul Lucian Blaga, cât și referatele/recenziile întocmite de specialiști de seamă ai culturii românești și germane cu privire la traducerea din limba germană în română a capodoperei literaturii universale – ”Faust” de Goethe, de către poetul, filosoful, traducătorul, Lucian Blaga. Acestea văd, astfel, pentru prima dată lumina tiparului.

 

DMC: – Putem urmării odiseea traducerii unei capodopere, ”Faust” de Goethe, făcută de autorul Trilogiei Culturii, poetul care a structurat metafora, plasticizante și revelatorii.

NM – Exact. În paginile cărții, încerc să oglindesc – prin documente –  c a l v a r u l pe care l-a îndurat Lucian Blaga, vreme de trei ani, timp în care a lucrat din greu la traducerea și tipărirea acestei opere fundamentale a umanității, înfruntând reaua voință și rigori neîntemeiate din partea „confraților”. Am mers, în demersul meu, pe firul p l ă m ă d i r i i unui F a u s t  românesc unic în cultura națională. Nădăjduiesc că despre travaliul poetului pentru realizarea poemelor tălmăcite se va vorbi încă mult timp. Deoarece, și numai ca întindere, traducerile ocupă un spațiu important în creația sa, aproape trei mii de pagini tipărite, realizate vreme de patruzeci de ani. Foarte puțină lume știe că Blaga a debutat ca traducător în 1921, cu un secol în urmă. Cartea de față își propune să îl prezinte pe autorul Trilogiei culturii așa cum s-a manifestat ca traducător și ceea ce a îndurat în perioada în care a transpus în românește capodopera marelui Johann Wolfgang von Goethe – Faust.

 

DMC: – Sunt nu doar scrisorile schimbate cu editura, ci și referatele în întocmite de recenzenți.

NM: – Am surprins integral implicarea plină de dăruire fraternă a celor mai de seamă cunoscători ai limbii și culturii germane din România – fără nici o exagerare – din toate timpurile: Tudor Vianu, Alexandru A. Philippide, Adrian Maniu, Alfred Margul Sperber etc.

 

DMC: – Și concluzia legată de acești recenzenți iluștri?

NM: – Concluzia la care am ajuns este că, dacă n-ar fi existat acești confrați sinceri și devotați ai poetului transilvan, dacă ar fi lipsit solidaritatea de breaslă a acestora, incertă ar fi fost apariția volumului. Mai mult, lucrarea s-a aflat un timp pe muche de cuțit, să apară sau nu? Chiar și spre sfârșitul redactării ei. Eu descriu pe larg climatul în care s-a lucrat la traducere pe toate fronturile, cum a avut loc schimbul  de documente elaborate extern și în redacție cu privire la opera goetheană tradusă, în ciuda unei rele voințe vădite din partea factorilor literari „superiori”; concluziile lectorilor manuscrisului au fost cele care au izbândit până la urmă, aceasta și pentru că chinga stalinistă a mai slăbit într-o oarecare măsură, după moartea tătucului, săvârșită la începutul lui martie 1953, exact în toiul traducerii realizate cu mare vigoare de Blaga.

Judecățile drepte întâlnite în manuscrisele recenzenților dau azi adevărata dimensiune a traductologiei românești, care – avant la lettre – s-a născut în împrejurările respective. Nu lipsită de interes în materia traducerilor a fost și experiența prezentată în iulie-septembrie 1954, într-o discuție purtată în paginile revistei Veac Nou de alți creatori de seamă români: Tudor  Arghezi, Cezar Petrescu, Demostene Botez, Alexandru Philippide, Cicerone Theodorescu și Lucia Demetrescu, iar lingvistic de Iorgu Iordan.  Ele nu fac obiectul studiului nostru, dar se cuvine a fi amintite – ca fenomen literar românesc –  pentru acei ani, cânt s-a pus pentru prima dată mai direct problema asigurării unor traduceri valoroase, când unii din participanți conștientizau că  traducerile nu trebuie să fie mai prejos decât literatura originală. Întâlnim, așadar, un grupaj de analize pertinente, care în zilele noastre nu se mai fac,  cu privire la a r t a  traducerii dramei Faust, mergând cronologic pe firul celor treizeci de documente din dosar. Am dorit să nu-mi scape modul în care redactorii și conducerea editurii s-au manifestat pe toată perioada elaborării produsului până la trimiterea cărții la tipar. Aceasta m-a determinat să prezint inclusiv rezoluțiile de pe documente /acțiunile dispuse de conducere/ în fiecare moment în parte. Grăitoare a fost atitudinea oscilantă manifestată de Mihai Beniuc și Petru Dumitriu pe parcursul elaborării traducerii, până ce și cel din urmă s-a convins că traducerea realizată de Blaga este imbatabilă. Argumentele cele mai solide au fost prezentate de Tudor Vianu. Nu lipsesc nici materialele redacționale interne din dosar, cu privire la stadiul și calitatea traducerii, corespondența sumară avută de redactori cu autorul lucrării, domiciliat la Cluj, unele din contractele încheiate cu autorul transpunerii și cu colaboratorii externi, aprecierile legate de finalizarea lucrării etc.

 

DMC: – Cititorul are și o imagine a modului în care, în plină epocă stalinistă, erau receptate operele literare și filosofice care nu erau ”pe linie”.

NM: – În același timp sunt redate „disputele”, climatul, unele rigori redacționale, dorința factorilor interni și externi de-a lansa pe piață o lucrare pe cât posibil la valoarea originalului. Din punctul de vedere al istoriei literaturii române, impresionant rămâne numărul nemaiîntâlnit de personalități implicate în procesul redacțional și zelul cu care au lucrat acestea pentru a realiza o carte de mare calitate. Rezultatul? Un tiraj de 25.000 exemplare s-a vândut la București în august 1955 în două sau trei zile, iar la Cluj în trei patru ore. Cu alte cuvinte vedem s e t e a de carte bună care exista în societatea românească a acelor timpuri, vitregită de posibilitatea de a dispune de acest bun cultural.  Trebuie să o spunem că lumea citea atunci cărți până și în tramvai, nu ca acum când indivizii tăifăsuiesc la telefon în mijloacele de comunicație despre tot felul de baliverne. „Ghinionul” traducătorului a fost înfiltrarea printre numele de rezonanță menționate, a unui individ care s-a pronunțat asupra textului blagian, pe nume Andrei A. Illin, șvab de origine, sugerat de secretarul Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, să fie cooptat printre recenzenți, el având rolul de „ochi și ureche” în editură. Publicistul respectiv făcea parte din tagma ideologilor proletcultiști, care lucra la mai multe războaie, angajat fiind la traducerea în germană a manuscrisului: Mărul de lângă drum, în curs de publicare de șeful breslei scriitoricești.  Cât de dăunătoare au fost rândurile acestui literat/ideolog, stalinist /culmea – fost student al lui Blaga!/ în carne și oase, aflăm abia azi, după ce cunoaștem mai bine istoria obsedantului deceniu din țara noastră, felul în care se manifesta nepotismul în acele timpuri.  Prelungirea apariției traducerii cu mai bine de un an, după referatul prezentat de el, a făcut ca la reprimirile din 1955 de noi membri în Academia Română, numele academicianului Lucian Blaga, îndepărtat fără nici un motiv, în 1948, să lipsească de pe listele pritocite de Leonte Răutu & comp., la Comitetul Central și la Ministerul Culturii, cu privire la unele reabilitări academice. Blaga nu avea încă rezonanța cuvenită în mass-media acelor vremuri pentru a figura printre cei propuși a fi reprimiți.[1] Nu greșesc afirmând că, după aproape 70 de ani de la săvârșirea evenimentului, generațiile care au trăit în acei ani, unii chiar mai trăiesc în zilele noastre /Pavel Țugui este încă în viață/, au avut rol de actori principali – după cum vom afla – dar în primul rând cele tinere de azi, au prilejul fericit de-a intra, fără nici o opreliște, în „laboratorul” unei asemenea instituții editoriale pentru a constata modul de lucru al acesteia în perioada anilor de tristă amintire la care ne referim. Se întâmplă, credem, pentru prima dată în istoria literaturii române contemporane, când se publică documente de asemenea importanță, care au zăcut în colbul celei mai mari instituții culturale românești: Academia Română /Dosar A – 3

 

DMC – Înțeleg că aduceți astfel, în fața contemporanilor, a tinerilor pasionați de literatură și de cercetarea literară trăirile poetului-traducător, ținut luni bune în mare tensiune din cauza neînțelegerilor, nu atât  cu Editura, cât mai ales cu Beniuc?

NM: – În schimb, mai marele breslei scriitoricești, fără nici cea mai mică mustrare de conștiință a încasat imediat, potrivit contractului existent în dosar, onorariul cuvenit pentru  cele două pagini scrise după lectura Faust I. Nu-l credem să fi fost străin nici de aducerea la lumină a manuscrisului unui nou traducător, Ion Iordan, persoană totalmente necunoscută în lumea literară de atunci,  și a cărui transpunere, goetheanul Tudor Vianu sine ira et studio a  apreciat-o pozitiv, într-un referat de cca 20 de pagini, dând astfel lumină verde pentru publicarea și a acestei traduceri, lucru care s-a fost făcut în următorii ani. Filele ofilite ale dosarului în cauză încă se mai cutremură de uimire, nedreptăți și neliniști, în momentul în care îl răsfoim; ele au cunoscut chinurile autorului și lipsa de empatie a unora din cei implicați într-o cauză importantă și  pentru care erau generos remunerați. Nu se poate să nu ne cuprindă râsu-plânsu, când vedem vehiculată pe ruta București – Cluj,  în corespondența purtată, lupta permanentă pentru pace! /lozinca uneori e scrisă cu litere mari/. Presiunea ideologică se simțea din plin și la acest nivel, mai mult chiar – ea era omniprezentă. Stalin abia ce își dăduse, la începutul lui martie 1953, obștescul sfârșit. Culturnicii veniți pe tancuri rusești în România nu dispăruseră încă la butoane, plângându-l cu  lacrimi de crocodil. Personal, nu cunosc ca „dosarul” editorial al unei alte traduceri de o importanță și gravitate similară, publicat integral la noi, în românește. De aceea în Partea a III-a a lucrării  surprindem „pe viu” radiogramele întocmite și  schimbate între „actori„ cu privire la plusurile și minusurile traducerii blagiene, redactate de oameni de bună credință, dar și de alții, de rea credință. Rezultă indubitabil că „bătălia„ a fost remarcată de persoane sensibile din redacție, literați care au găsit de cuviință să le predea Academiei Române, intuind valoarea lor istorică și literară. Mai mult, încercăm să surprindem în paginile acestei lucrări, adevărata g â n d i r e a  r o m â n e a s c ă cu privire la înfăptuirea actului literar de traducere, efort unic în cultura noastră de până atunci; surprindem așadar fenomenul respectiv  in nuce, prezentându-l pas cu pas, etapă cu etapă, în dialogul editură /factorul decizional/ – traducător, tălmăcitor /factor executiv. Pe cel din urmă, pe Lucian Blaga, de o probitate rară – ca Om și autor – îl surprindem în postura unui e r o u dintr-o dramă crudă, dar din care va ieși până la urmă prin muncă și talent victorios.

Cu o experiență diplomatică de 13 ani, meserie pe care a slujit-o sub semnul: Semper Fidelis Patriae, rămându-i  în sânge comportamentul elegant de-a nu intra niciodată în dialog cu impostorii, ci de a-i ocoli. A încercat din răsputeri să nu supere pe nimeni timp de trei ani. Le va răspunde însă cu vârf și îndesat, doar atunci când opera s-a aflat în mâinile cititorilor, în august 1955. În anul 1957 a făcut aceasta cu explicații de rigoare, culturale, lingvistice și de estetică traducțională, pe care le vom prezenta pe larg în demersul nostru, pentru că răspunsul lui Blaga a făcut și va face școală pentru totdeauna în traductologia românească.

Subliniez din nou că, din dorința aflării adevărului cu privire la valoarea transpunerii, vor participa la „judecata” operei Faust I și Faust II câțiva colegi remarcabili prin pregătirea avută pe tărâm istoric, literar și estetic, exegeți de mare ținută. Fiecare din ei, prin operele create până atunci, erau printre cei mai de seamă în materie; ei dovediseră și dovedeau un profesionalism unanim recunoscut în lumea literară și științifică românească. Însă oricât de frumos era ogorul literar românesc nu putea să nu lipsească de pe el și neghina insidioasă aruncată de frontul ideologic. Cu alte cuvinte, lucrarea noastră nu este consacrată în exclusivitate lui Blaga, ci și unor corifei ai literaturii românești, direct implicați, în ordine: Alexandru Philippide, Adrian Maniu, Tudor Vianu și Alfred Margul Sperber. Fără solidaritatea și judecățile drepte ale acestora, traducerea lui Blaga n-ar fi văzut lumina tiparului.

Din „interior”, toți patru, ca traducători rasați în limba română,  l-au înțeles pe Blaga-traducător, punctul de vedere al acestuia și mai ales modalitatea „filosofia” lui cu privire la transpunerea unui text extrem de greu, lucrat de Goethe timp de 60 de ani, în limba la care renașterea și iluminismul german șlefuise din plin, nu doar în cea folosită de scriitori, ci și de filosofi, de oamenii de artă în general. Până la urmă colectivul redacțional, aflat de asemenea sub presiune, n-a mai putut face nimic, decât să afirme, într-un proces verbal că Lucian Blaga a transpus, ca nimeni altul, în straie românești, lucrarea vieții scriitorului german.

 

DMC: – Blaga – traducător, traductolog, nu este singura lucrare care folosește materiale inedite din Arhiva Academiei Române, nu?

NM:-Corect. Volumul de față se dorește, a fi, la fel ca și lucrarea noastră mai veche, privind corespondența lui Blaga cu înalte personalități academice și nu numai, din perioada interbelică și imediat după aceea, o contribuție la cunoașterea din interior a confraților poetului și filosofului, a înrâurii lor reciproce, îndeosebi  a conlucrării rodnice existentă între ei.[2]

Pentru că așa ceva a existat și rezultă din plin din documentele pe care le analizăm. Philippide, Maniu, Vianu și Sperber au consacrat luni bune din viața lor analizei comparative a textului, cu originalul și cu alte traduceri istorice sau contemporane. Nu cunosc analize similare în cazul altor traduceri, nici la noi și nici aiurea. Cu siguranță, exegeții vieții și operei cercetătorului, literatului, istoricului literaturii universale, Tudor Vianu, găsesc pagini inspirate, dacă nu pline de farmec, în orice caz inedite în această lucrare, cu privire la  „șantierul de lucru vast” al germanofilului bucureștean, desprinzându-se caracterul vertical, integru al acestuia. Textele manuscrise, puse în valoare în lucrarea la care ne referim au rolul de a surprinde, totodată, prima mare dezbatere teoretică de la noi, deliberare efectuată de t i t a n i  în materie de traduceri, cu privire la aspecte practice și teoretice ale acestora, domeniu important al literaturii naționale și universale, devenit deja o știință unanim recunoscută și la modă de ani buni în plan universal: t r a d u c t o l o g i a, domeniu asupra căruia ne vom apleca în finalul lucrării, în Partea IV-a volumului de față.

În această materie Blaga și Vianu sunt p i o n e r i europeni. Poetul și filosoful Lucian Blaga a simțit dureros incultura și impostura celor care tratau traducerea ca pe un act notarial, cum a afirmat el, literați care au dovedit că nu au capacitatea de a surprinde, de a simți potențele slovei, cum plastic a spus-o și Arghezi, folosind afirmații nu prea fericite în cazul de față, rătăcind cumva în cazul operei Faust în transpunerea lui Blaga pe care doreau să o neage;  în plus, autorul Cuvintelor potrivite a făcut și el anumite presiuni asupra editurii, obligând-o să reia din nou, înfrigurată, la „puricat” manuscrisul, după ce a citit rechizitoriul acestuia din Veac Nou, și pe care ni-l lasă moștenire în dosar.[3] Aici am simțit mâna totdeauna grijulie a Doamnei Olga Zaicic, scriitoarea la care am făcut referire la început, presupunând că ea a întocmit „Dosarul Blaga”. Domniei Sale i-a fost repartizată de Petru Dumitriu tăietura din ziar. /rezoluția e clară – Tov-a Zaicik/. Din cele trăite câțiva ani mai târziu, știu că traductologii polonezi ai deceniului al șaselea din secolul trecut au considerat că poate deveni c o n g e n i a l rezultatul muncii unor literați, poeți de seamă, care dau prin traducerea lor valențe noi originalului. După un seminar la care am participat, student fiind în anul al III-lea, în Auditorium Maximum al Universității din Varșovia, dezbatere organizată în 1963, de Pen-Clubul polonez, condus de Jan Parandowski,[4] cu privire la modalitățile de traducere și arta traducerii. La scurt timp, am publicat în revista Academiei de științe din Polonia, analiza transpunerii efectuate din limba polonă în românește de autorul Cânticelor țigănești, Miron Radu Paraschivescu, exact în perioada în care Blaga realiza Faust, poetul de la Vălenii de Munte, autorul transpunerii epopeii „Pan Tadeusz”, apărută integral, pentru prima dată în românește, cu prilejul Centenarului morții marelui romantic, Adam Mickiewicz (1798-1855), am apreciat-o congenială, folosind – nu întâmplător – termenul respectiv, vehiculat atunci la seminarul amintit și în critica literară poloneză.[5]  Cu plăcere constat, că avante la lettre, în comparație cu ceea ce exegeții polonezi realiza după dezghețul mult mai profund înfăptuit în țara lor, după evenimentele din iunie 1956 de la Poznan, prima răzmeriță sângeroasă din lagăr /71 de morți/, înaintea evenimentelor din Ungaria din toamna aceluiași an, problema traducerilor artistice s-a dezbătut practic și în România, într-o tăcere mormântală pentru exterior, la editura ESPLA din București, în 1953 și 1954. O va continua cu mare finețe Blaga, într-o conferință ținută la Universitatea de la Cluj, în paginile revistei Steaua cât și în eseul de referință inclus în volumul Izvoade.[6] Modul în care redactorii de carte au conlucrat pentru editarea capodoperei literaturii universale Faust de Goethe, împreună cu poetul precum și cu marii specialiști ai culturii germane din țara noastră, au asigurat volumului o ținută ireproșabilă, prin notele explicative ale acestora și prin prefața semnată de Tudor Vianu.

 

[1] Cf. Paul Țugui, Restituiri – Cazul Blaga, Samizdat Reprografia Universității din Craiova, 1983, 83 p,

[2] Nicolae Mareș, Lucian Blaga – Epistolarul de la Academia Română, Editura Altip, Alba Iulia 2012

[3] Cf. Partea III-a, doc. 19

[4] Michal Rusinek, O sztuce tlumaczenia /Despre arta traducerii/, Zaklad im Ossolinskich, Wroclaw 1965

[5] Nicolae Mareș, Recepcja Mickiewicza i Slowackiego w Rumunii / Receptarea lui Mickiewicz și Slowacki în România/, în revista     Przeglad Humanistyczny nr. 1 (50), Varșovia 1966, Editura PWN, pp. 181-185.

[6] Lucian Blaga, Faust și problema traducerilor în Izvoade, Ed. Humanitas, 2011, pp. 233-248

Număr de vizualizări :838


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro